Mănăstirea Suruceni păstrează cu evlavie Cinstitul Cap al Sfintei Cuvioase Singlitichia.
”Că nu se cuvine să se deznădăjduiască cineva pe sine vreodată, măcar şi multe de ar greşi, ci prin pocăinţă să nădăjduiască mântuirea.”
“Nimeni în lumea aceasta nu trebuie dispreţuit, fie că este tâlhar sau actor, că lucrează pământul, că este negustor sau că este strict legat de lanţurile căsătoriei. Nu atât profesia noastră în viaţă, aparenţa exterioară sau îmbrăcămintea sunt plăcute lui Dumnezeu, cât sinceritatea, rugăciunea minţii noastre şi cinstea faptelor noastre”. Dar să nu uităm că toţi cei trei mireni sunt îndemnaţi să se călugărească. Aşadar, “profesia noastră în viaţă” nu este lipsită de importanță!
Să ne oprim însă şi asupra unor relatări unde este menţionat numele monahului. Ele se referă la Avva Pafnutie, Avva Antonie şi Avva Macarie Egipteanul. Povestirea despre Pafnutie se găseşte în Historia Monachorum în Aegypto. După mulţi ani de asceză, el cere lui Dumnezeu să-i arate căruia dintre sfinţi i se aseamănă cel mai mult în virtuţi. Un înger îi spune că este asemenea flautistului dintr-un oraş apropiat. Mergând să-l caute, găseşte un om care îşi recunoaşte deschis păcătoşenia.
Mai există o relatare în Pateric în care mireanul este numit, iar monahul nu, însă aici imaginea sfinţeniei laice este mai puţin pozitivă. Doi părinţi ai deşertului voiau să ştie la ce “măsură” au ajuns şi li s-a răspuns că încă nu ajunseseră la măsura unui mirean numit Euharist. Acesta era un păstor căsătorit. Fiind întrebat despre viaţa lui, el spuse părinţilor că întotdeauna îşi împarte câştigul în trei părţi: una pentru săraci, una pentru primirea de străini şi a treia parte pentru cele de trebuinţă casei lui.
Ce putem înţelege din aceste patru cazuri? Ar fi arbitrar şi nedrept să scoatem câteva afirmaţii din context şi să le interpretăm ca pe o condamnare generală a căsătoriei. Este adevărat că unii dintre primii monahi priveau starea de căsătorie ca fiind păcătoasă şi, ipso facto, un obstacol în calea mântuirii. Dar Casian respinge intenţionat o asemenea opinie şi credem că Sfinţi ca Antonie şi Atanasie, Arsenie şi Pahomie l-ar fi aprobat cu siguranţă.
“Să nu te gândeşti vreodată să fericeşti pe mirean mai mult decât pe monah, ca pe unul care are femeie şi copii şi e bucuros că face bine altora, că dă din belşug milostenie… Şi chiar dacă, fiind călugăr, eşti foarte păcătos, necazul şi reaua pătimire a sufletului tău sunt mai de cinste la Dumnezeu decât virtutea covârşitoare a mireanului”, spunea Sf. Ioan Carpatiul (sec.VII).
Nu poate cineva să înţeleagă ce este căsătoria şi ce este monahismul dacă nu înţelege ce era omul înainte de cădere şi ce a devenit prin cădere. Acest lucru este deosebit de important. Sfântul Ioan Damaschin spunea că Adam şi Eva, înainte de cădere, erau deschişi faţă de Dumnezeu, erau în starea de luminare a minţii, aveau comuniune cu Dumnezeu şi, uneori, erau şi în starea de vedere a lui Dumnezeu.
Moartea unui ascet, iubiții mei frați, nu are nimic din îndolierea zguduitoare a morților de rând. Este doar sfârșitul liniștit al unei vieți frumoase și pline de credință și începutul unui mers sigur spre veșnicia cea neînserată. Pentru ascet, moartea este punctul orientării lui zilnice, spre care privește cu o tainică nostalgie. Însă, pentru frații și prietenii din jur, plecarea unui om sfânt constituie o pierdere cu adevărat incalculabilă, cel puțin din punct de vedere al realității sensibile.
Pentru unii, şiragul de mătănii (komboskíni) este un instrument de lucru, pentru alţii, un talisman. Din mijloc de numărare a rugăciunilor, metaniera a devenit substitutul acestora. Puţini trag de komboskíni cu folos, iar mulţi îl poartă pentru că este la modă. Toate aceste contradicţii întăresc înşelarea şi ne îndepărtează de rostul şiragului de mătănii.
Moartea unui ascet, iubiții mei frați, nu are nimic din îndolierea zguduitoare a morților de rând. Este doar sfârșitul liniștit al unei vieți frumoase și pline de credință și începutul unui mers sigur spre veșnicia cea neînserată. Pentru ascet, moartea este punctul orientării lui zilnice, spre care privește cu o tainică nostalgie. Însă, pentru frații și prietenii din jur, plecarea unui om sfânt constituie o pierdere cu adevărat incalculabilă, cel puțin din punct de vedere al realității sensibile.