Nu numai răii demoni se luptă împotriva progresului creștinilor, ci sunt și alți factori și felurite alte pricini având prilejurile fie din legile firii, fie din deprinderile cele împotriva firii – patimile și poftele omului celui vechi –, care îl silesc.
Să vă împotriviți oricărui lucru aflat sub stăpânirea vrăjmașului și, dacă din greșeală se întâmplă să cădeți, să vă spovediți, ca să dați dovadă de smerenie.
Pentru noi, monahii, sensul Crucii este centrul vieții noastre, mândria noastră, nădejdea și așteptarea mântuirii noastre. Când vedem cu câtă sălbăticie ne atacă vrăjmașul, când vedem multiplele slăbiciuni ale firii noastre, când vedem patimile și poftele care ne asediază și ne amenință existența, atunci nu ne rămâne decât să ne punem nădejdea în Crucea lui Hristos și să prindem curaj pentru a ne continua lupta, pentru a ieși învingători.
Fiicei mele celei adevărate, urări de bine părinteşti.
Printre treptele sporirii unui suflet ce se nevoieşte, după slobozirea lui de patimi şi după dobândirea luminării dumnezeieşti, se află discernământul şi străvederea, care sunt cele mai obişnuite harisme pe care le poate dobândi orice om.
Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.
Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
Merită să povestim aici o minune care arată marea îndrăzneală la Dumnezeu a Sfântului Iosif, dar şi nevoința lui aspră. Pe când el şi Părintele Arsenie se nevoiau la Schitul Sfântul Vasile, s-au hrănit o vreme numai cu posmagi.
Ca nişte următori ai modelului originar, aceştia urmează Începătorului şi Căpeteniei lor, care le spune: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) și „veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10, 22) şi „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20) şi, iarăşi, „voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22, 28). Iar în rugăciunea Sa arhierească spune: „Părinte, Eu le-am dat lor cuvântul Tău şi lumea i-a urât pe ei” (Ioan 17, 14).
Firea pocăinței o simte fiecare suflet rațional ca pe un fapt natural, de ajuns este să nu fie stricat complet de păcat, potrivit cu spusa „Sufletul care ajunge în adâncul răutăților disprețuiește…”. De aceea întâlnim pocăința și la cei dintâi oameni, la cei mai dinainte de lege, unde nu era rezultatul unei învățături dumnezeiești, ci un sentiment natural al sufletului rațional.
Iubirea cea adevărată şi neschimbătoare, care ne este poruncită de Dumnezeu, poate să fie pusă în lucrare şi să aducă roade. Toate cele din jurul nostru sunt curgătoare, nestatornice şi se mişcă continuu. Ce anume rămâne neschimbat în societate, în înrudirile şi în colaborările dintre oameni? Numai în căsătoria legiuită stăpâneşte dragostea curată şi dezinteresată, deoarece, potrivit poruncii dumnezeieşti, „ceea ce Dumnezeu a unit, nimeni nu trebuie să despartă”.
Vom nota câteva din sfaturile Sfântului Ioan Gură de Aur:
Sfânta Scriptură ne spune că diavolul este „Lucifer cel căzut”. Despre acesta ne înştiinţează Însuşi Domnul: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Lucifer este stăpânie, conducător al cetei îngerilor care au căzut din cer, atunci când au vrut să se îndepărteze de voia dumnezeiască. Atunci, automat, au fost înfrânţi şi au căzut de la vrednicia şi de pe locul lor de cinste. Şi-au pierdut în acelaşi timp şi frumuseţea uimitoare şi luminoasă a chipului. Au devenit nişte monştri înspăimântători, de care şi să ne aducem aminte, şi ne scârbim. În ipostasul lor diavolesc nu există nimic bun, nimic drept, nimic cinstit, raţional şi adevărat.
Dumnezeieştii Atotsupradesăvârşiri toate îi sunt cunoscute atât înainte de a se întâmpla, dar şi până la sfârşitul lor nesfârşit. Nouă ni se par necunoscute, schimbătoare şi de neînţeles, din pricina feluritelor schimbări pe care le-a provocat căderea omului şi din pricina purtării lui lipsite de trezvie şi vinovate.
Gheronda, ne-ați vorbit mai înainte despre nedesăvârșirea Apostolului Petru dinainte de Cincizecime. Din pricina nedesăvârșirii sale s-a lepădat de Domnul nostru?