Ca nişte următori ai modelului originar, aceştia urmează Începătorului şi Căpeteniei lor, care le spune: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) și „veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10, 22) şi „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20) şi, iarăşi, „voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22, 28). Iar în rugăciunea Sa arhierească spune: „Părinte, Eu le-am dat lor cuvântul Tău şi lumea i-a urât pe ei” (Ioan 17, 14).
Astăzi Biserica prăznuieşte praznic mucenicesc. De încercăm să vorbim despre Sfântul prăznuit, mai degrabă îi micşorăm măreţia. Acest Sfânt este slava Mucenicilor, lauda Sfinţilor, cinstea cerului şi a Bisericii biruitoare. Este prea marele Gheorghie. Nu există gură de creştin, de la vârsta cea pruncească până la ultima bătaie a inimii aflate pe moarte, care să nu cheme preadulcele-i nume. Nu există ţară creştină unde să nu existe fie şi ruine de biserică zidită întru pomenirea sa.
Atotiubire, Atotiubire, Atotiubire… Înjunghiată Atotiubire… Pentru Mine Te-ai lăsat junghiat!
Să vedem acum în ce constă, mai exact, lupta pe care toți credincioșii sunt chemați să o ducă în frunte cu preoții. Este un fapt evident că noi toți începem de la o viață care nu este creștinească.
Spovedania este primul element al pocăinței. În parabola fiului risipitor vedem marea ei însemnătate, când citim: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca 15,18). Prin cuvântul „sculându-mă” arată îndreptarea căderii, întreruperea hotărârii celei vinovate și a săvârșirii greșelii păcătoase. Prin mărturisirea „am greșit (am păcătuit)”, caută mai înainte de toate iertarea. Elementul următor al pocăinței active este smerenia, care respinge iraționalul în care imaginația înșelată se mișcă în chip egoist.
Răspunsul la această întrebare este mai presus de măsurile și legile omenești. Smerenia nu este pur și simplu o virtute sau o bunătate, care să aparțină măsurilor și izbânzilor omenești. Este un lucru și un înțeles mai presus de fire, pe care numai luminarea și strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie.
Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.
Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
În ceasul în care ne vom da sufletul, îngerii îl vor despărți de trup și îl vor urca în văzduh. Atunci toate puterile întunericului vor veni la vămile văzduhului, îl vor înconjura și îl vor cere ca niște turbați. Ei, vor găsi atunci ceva asupra lui? Vor găsi oare fapte rele și voi proprii pe care le-a împlinit în lume și pe care nu le-a îndreptat prin pocăință, nu le-a nimicit prin harul lui Dumnezeu?
„Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20). Astfel descrie Apostolul Iacov cât de pierzătoare este mânia. în acelaşi chip ne vorbesc şi proorocii: „Bărbatul mânios nu are chip bun” (Proverbe 11, 25, cf. Septuaginta) şi „Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu” (Psalmi 6, 8). Iar Părinţii noştri insuflaţi de Duhul Sfânt accentuează cu tărie: „Bărbatul mânios chiar dacă va învia nu este bine primit”.
Aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune.
Pentru noi, monahii, sensul Crucii este centrul vieții noastre, mândria noastră, nădejdea și așteptarea mântuirii noastre. Când vedem cu câtă sălbăticie ne atacă vrăjmașul, când vedem multiplele slăbiciuni ale firii noastre, când vedem patimile și poftele care ne asediază și ne amenință existența, atunci nu ne rămâne decât să ne punem nădejdea în Crucea lui Hristos și să prindem curaj pentru a ne continua lupta, pentru a ieși învingători.
Examenele noastre nu constau în dobândirea unei vrednicii neînsemnate sau a unei poziții sociale și a banilor. Ori devenim fii ai lui Dumnezeu, ori ne va lua diavolul! Nu există cale de mijloc! De ce să nu fim atenți când toate sunt în favoarea noastră? Harul dumnezeiesc este mereu cu noi și trebuie să-l păstram! Nu ne-am făcut monahi din vitejia noastră, ci din lucrarea harului care este în noi! Ne-a atras, vrând-nevrând, și ne-a adus aici! Deci, îl ținem aproape pe Dumnezeu!
Să nu vă grăbiţi să faceţi imediat ce vă spune gândul, fără multă răbdare şi încercare. Omul care nu are răbdare şi se grăbeşte nu poate cunoaşte niciodată voia dumnezeiască şi, de aceea, nici tihnă nu va găsi vreodată. Aşa se face că e nevoie de atenţie şi răbdare.
Toate cuvintele și faptele vieții atotvirtuoase a Domnului nostru au fost predate credincioșilor spre imitare prin harul Său. În special, însă, sunt admirate smerenia și dragostea Lui, care potrivit cuvântului „au acoperit cerurile” și au cutremurat făptura.
În istoria universală nu s-a arătat vreun sociolog, filosof, formator, pedagog care să marcheze farurile fără seamăn, adică ale dragostei și smereniei, ale navigării pe întunecatul Okeanos mondial al interesului propriu și al egoismului.
Citim în Psalmii lui David: ,,Iar peste durerea rănilor mele au adăugat şi altă durere” (Psalm 68, 27). Acest lucru se potriveşte foarte bine cu ceea ce noi denumim conştiinţă, fiindcă aceasta, numai durere şi chin aduce în viaţa omului. S-ar părea că ,,pedeapsa” aceasta i-a fost dată omului ca să se chinuiască fără nici un motiv pe această cale fără întoarcere, în dificilele împrejurări ale vieţii lui.
Viaţa noastră alături de Stareţ a avut mai degrabă caracterul unei petreceri copilăreşti, iar nu al uneia mature. Strădania noastră, în linii generale, se îndrepta spre tradiţia monahală, silindu-ne după putere la îndatoririle noastre tipiconale. Ceea ce ne lipsea, în esenţă, era judecata dreaptă a unei experienţe pline de discernământ, pentru aprecierea corectă a situaţiilor, astfel încât să nu ne rămână [nedescoperită] măsura duhovnicească a Stareţului în toată adâncimea şi înălţimea ei.
Și pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii Lui[1].