Să fim atenți, păzindu-ne mintea! Ne vine în minte un gând stăruitor fără noimă. Încercăm să-l alungăm, dar nu se dezlipește. Atunci ne folosim de împotrivire, după cum spun Părinții.
Starețul Iosif Vatopedinul: păziți-vă mintea!
Pr. Iosif Vatopedinul
Nu iubiți lumea, toată înșelăciunea lumii, pentru că trece repede și toate bucuriile ei se duc în vânt…
Fiul meu cel iubit, copilul meu.
Cele ce la noi par omenește cu neputință la Dumnezeu sunt cu putință
Nu numai răii demoni se luptă împotriva progresului creștinilor, ci sunt și alți factori și felurite alte pricini având prilejurile fie din legile firii, fie din deprinderile cele împotriva firii – patimile și poftele omului celui vechi –, care îl silesc.
Mântuirea nu este o idee abstractă…
Să vă împotriviți oricărui lucru aflat sub stăpânirea vrăjmașului și, dacă din greșeală se întâmplă să cădeți, să vă spovediți, ca să dați dovadă de smerenie.
Crucea de viață dătătoare – (Predică la Înălțarea Sfintei Cruci)
Pentru noi, monahii, sensul Crucii este centrul vieții noastre, mândria noastră, nădejdea și așteptarea mântuirii noastre. Când vedem cu câtă sălbăticie ne atacă vrăjmașul, când vedem multiplele slăbiciuni ale firii noastre, când vedem patimile și poftele care ne asediază și ne amenință existența, atunci nu ne rămâne decât să ne punem nădejdea în Crucea lui Hristos și să prindem curaj pentru a ne continua lupta, pentru a ieși învingători.
Cu cât oamenii uită sensul Crucii, cu atât mai mult acesta sporeşte şi se generalizează
Fiicei mele celei adevărate, urări de bine părinteşti.
„În ziua în care cel păcătos se va întoarce de la calea cea rea a lui, nu voi mai pomeni păcatele sale” (Iez. 33, 19)
Printre treptele sporirii unui suflet ce se nevoieşte, după slobozirea lui de patimi şi după dobândirea luminării dumnezeieşti, se află discernământul şi străvederea, care sunt cele mai obişnuite harisme pe care le poate dobândi orice om.
Îndumnezeirea cea în Hristos
Scopul principal al monahului și întreaga luptă a asprei lui vieți de nevoință țintește îndumnezeirea cea în Hristos, primind cercarea personală a împărtășirii în Duhul Sfânt cu harul îndumnezeitor al lui Hristos. Firea omenească îndumnezeită prin asumarea ei de către Cuvântul dumnezeiesc a arătat, la dumnezeiasca Schimbare la Față, posibilitatea de a cuprinde lumina nădăjduitei îndumnezeiri, și prin urmare Împărăția lui Dumnezeu este deja cunoscută și înfăptuită încă de aici.
Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască?
Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.
Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
„O sinaxă” cu şoarecii
Merită să povestim aici o minune care arată marea îndrăzneală la Dumnezeu a Sfântului Iosif, dar şi nevoința lui aspră. Pe când el şi Părintele Arsenie se nevoiau la Schitul Sfântul Vasile, s-au hrănit o vreme numai cu posmagi.
„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”
Ca nişte următori ai modelului originar, aceştia urmează Începătorului şi Căpeteniei lor, care le spune: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) și „veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10, 22) şi „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20) şi, iarăşi, „voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22, 28). Iar în rugăciunea Sa arhierească spune: „Părinte, Eu le-am dat lor cuvântul Tău şi lumea i-a urât pe ei” (Ioan 17, 14).
Fiți treji, privegheați, diavolul umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită
Ținta desăvârșirii, urmărită de monah în starea ei mai presus de fire a desăvârșirii celei după Dumnezeu, este dragostea pe care o cultivă mereu în cadrul vieții lui monahale. Cum este cu putință ca dintr-un program monahal, a cărui bază este dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, să lipsească sociabilitatea și solidaritatea? Monahul este membru credincios al Bisericii și foarte devreme s-a mobilizat, în special la începuturile ființării ei. Dar și ulterior și până astăzi se întâlnește iubirea de străini și dragostea în instituțiile monahale.
Dragostea lui Dumnezeu ne cheamă neîncetat să ne întoarcem la El
Firea pocăinței o simte fiecare suflet rațional ca pe un fapt natural, de ajuns este să nu fie stricat complet de păcat, potrivit cu spusa „Sufletul care ajunge în adâncul răutăților disprețuiește…”. De aceea întâlnim pocăința și la cei dintâi oameni, la cei mai dinainte de lege, unde nu era rezultatul unei învățături dumnezeiești, ci un sentiment natural al sufletului rațional.
Oriunde există iubire înlăuntrul căsătoriei, nici un fel de pericol nu va putea să o influenţeze
Iubirea cea adevărată şi neschimbătoare, care ne este poruncită de Dumnezeu, poate să fie pusă în lucrare şi să aducă roade. Toate cele din jurul nostru sunt curgătoare, nestatornice şi se mişcă continuu. Ce anume rămâne neschimbat în societate, în înrudirile şi în colaborările dintre oameni? Numai în căsătoria legiuită stăpâneşte dragostea curată şi dezinteresată, deoarece, potrivit poruncii dumnezeieşti, „ceea ce Dumnezeu a unit, nimeni nu trebuie să despartă”.
Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am bucurat
Făptuirea practică se dobândește prin ascultare, osteneală trupească, slujire, toate acestea constituie coloana ei vertebrală, care, în limba Părinților noștri se numește iubire de osteneală. Împreună cu acestea, nevoitorul păzește înfrânarea cuprinzătoare, privegherea și rugăciunea. Acestea toate unite împreună, fără a fi scopul, conduc la rezultatul dorit, omoară pornirile dobitocești, mișcările cele împotriva firii.
Manifestarea iubirii bărbatului faţă de femeia sa
Vom nota câteva din sfaturile Sfântului Ioan Gură de Aur:
„Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4, 7)
Sfânta Scriptură ne spune că diavolul este „Lucifer cel căzut”. Despre acesta ne înştiinţează Însuşi Domnul: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Lucifer este stăpânie, conducător al cetei îngerilor care au căzut din cer, atunci când au vrut să se îndepărteze de voia dumnezeiască. Atunci, automat, au fost înfrânţi şi au căzut de la vrednicia şi de pe locul lor de cinste. Şi-au pierdut în acelaşi timp şi frumuseţea uimitoare şi luminoasă a chipului. Au devenit nişte monştri înspăimântători, de care şi să ne aducem aminte, şi ne scârbim. În ipostasul lor diavolesc nu există nimic bun, nimic drept, nimic cinstit, raţional şi adevărat.