Te rogi. Iată, rugăciunea curge frumos, simți înlăuntrul tău că Dumnezeu ți-o ascultă cu bunăvoință; mintea ți-e liniștită, inima ușoară, și bucuroasă; spre sfârșitul rugăciunii însă, simți parcă o mică slăbiciune în minte și în inimă, care ajunge ca o apăsare și ca un foc mistuitor, rugăciunea ajunge să ți se pară din cale-afară de grea și încerci chiar față de ea ceva ca o repulsie, deși până atunci ți se părea ușoară și atrăgătoare.
Tu, creştine, eşti dator să fii gospodar şi stăpân în inima ta, eşti dator să domneşti peste toate patimile şi să le omori, şi să dai stăpânire harului şi tot binelui, iar mai ales dragostei de aproapele, ca să-L iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât iubeşti orice altceva.
Iubesc să mă rog în biserică, mai ales în sfântul altar, la jertfelnicul lui Dumnezeu, fiindcă în biserică mă schimb în chip minunat prin harul lui Dumnezeu; în rugăciunea de pocăinţă şi umilinţă cad de pe sufletul meu spinii şi lanţurile patimilor şi mă uşurez atât de mult; toată vraja, tot farmecul patimilor piere şi sunt ca mort pentru lume, iar lumea cu toate bunătăţile ei este ca moartă pentru mine;
Nu soarele este cel ce luminează. Domnul luminează cu neasemuita Sa bunătate, cu negrăita Sa lumină.
Dacă Domnul i-a dat soarelui atâta lumină, de bună seamă Domnul are infinit mai multă lumină; de vreme ce i-a dat soarelui o asemenea lumină, înseamnă că drepţilor, în veacul ce va să fie, le va da neasemuit mai multă lumină, soarele neînsemnând nimic faţă de sufletul raţional al omului.
Când ne rugăm suntem neapărat datori să punem stăpânire pe inimă și s-o întoarcem către Domnul. Este nevoie ca inima să nu fie rece, vicleană, necredincioasă, îndoită: altminteri ce folos de la rugăciunea noastră, de la postirea noastră? Oare bine este să auzim de la Domnul glas mânios: Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine (Matei 15, 8)?
Doar Ziditorul ştie întreaga vrednicie a sufletului omenesc, pe care El l-a zidit după chipul şi asemănarea Sa, şi numai El poate preţui după vrednicie toată nemărginita lui dragoste şi dăruire faţă de Dânsul.
De ce uneori ne rugăm atât de greu?
Doamne, a Cărui dragoste pentru noi depăşeşte la infinit dragostea oricărui tată, a oricărei mame, a celei mai iubitoare soţii, miluieşte-ne!
De ce se luptă permanent în noi binele cu răul?
În viața aceasta, o viață a încercărilor și a luptelor, creștinul se află mereu între două tendințe: între bine și rău, între ispitirea și necazurile pricinuite de vrăjmași, și liniștirea și ajutorul de la Dumnezeu. Parcă ar avea loc un fel de întrecere între Dreptul, Sfântul și Multmilostivul Dumnezeu și răul, vicleanul și ucigașul vrăjmaș.
Observaţi un fenomen interesant în natură. Când sădeşti o plantă într-un ghiveci mai mare sau într-un ciubăr, ea îşi dezvoltă îndeosebi rădăcinile. Sloboade în adânc mai multe ramificaţii, în schimb partea de la suprafaţă se dezvoltă mai puţin, dă ramuri, frunze şi flori sărace.
Cât ești de bun, Doamne al meu, și cât ne ești de apropiat; atât de aproape încât putem vorbi oricând cu Tine, putem să ne mângâiem cu Tine, să respirăm și să ne înțelepțim prin Tine, să ne aflăm pacea, să dobândim prin Tine larg orizont sufletesc.
Iubite frate! Îmi spui că adeseori cazi, în pofida strădaniilor tale de a trăi cu bună rânduială şi de a nu-L jigni pe Domnul cu păcatele de voie şi fără voie, şi că tu, simţind în tine un noian al răului, te deznădăjduieşti de mântuirea ta, de miluirea ta la Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască.
Dacă vrei ca Domnul să-ţi creadă „din inimă” rugăciunea, străduieşte-te din tot sufletul ca tot ceea ce vorbeşti şi faci faţă de oameni să fie făcut cu sinceritate, nu fii niciodată nesincer cu ei. Când vei fi faţă de oameni încrezător şi cu inima deschisă, Domnul te va face să fii sincer şi cu inima deschisă şi în rugăciune către Dumnezeu. Celui ce nu arată oamenilor o inimă deschisă nici Domnul nu-i acceptă deschis rugăciunea, făcându-l pe acela să simtă că, întrucât este nesincer faţă de oameni, nu poate fi cu desăvârşire sincer nici faţă de Dumnezeu, fără să nu-l mustre conştiinţa.
Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.
După ale cui rânduieli și legi se săvârșește zămislirea, formarea și creșterea trupului omenesc în pântecele mamei, maturizarea lui și ieșirea la lumină a organismului omenesc deplin? După ale cui rânduieli sunt consumate mâncarea și băutura, sunt potolite foamea și setea, se săvârșește hrănirea trupului nostru?
Care este nădejdea cea mai nestrămutată, fără greșeală și vrednică de crezământ a creștinului celui adevărat? Nădejdea vieții veșnice și a răsplății veșnice. La împlinirea ei au ajuns toți cei care s-au nevoit întru adevăr după duhul Bisericii și al tuturor sfinților.
În lupta lor cu Dumnezeu şi oamenii, duhurile căzute se folosesc tot de oameni, deși fac multe răutăţi şi nemijlocit oamenilor necredincioşi, neprevăzători, împătimiţi de cele pământeşti, şi pricinuiesc mult rău în lume. Uneori, oamenii, ca spicele dintr-o ţarină uriaşă, sunt seceraţi în urma unui război crunt şi îndelungat, sau a unei molime, inundaţii, a unui uragan sau cutremur, sau prin stihia focului, prin nenumăratele feluri de boli, necazuri, chinuri si celelalte.