De ce uneori ne rugăm atât de greu?
De ce uneori ne rugăm atât de greu?
Sf. Ioan de Kronștadt
Unește nădejdea cu iubire și cu faptele bune
Nădăjduind să primești bunătățile mărețe, nestricăcioase și veșnice. Ferește-te de orice păcat și fă lucruri sfinte în frica de Dumnezeu, fiindcă fără sfințenie nu-l vom vedea pe Domnul. Învrednicindu-ne de mila lui Dumnezeu fii și tu însuți milostiv.
Răul îl luptă cu putere pe om iar binele îl atrage la sine prin frumuseţea sa morală
Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Nu te lăsa amăgit de frumuseţea pământească, cea de carne şi sânge…. Pofta este plăcută, dar păcătoasă
Când vezi o fată sau o femeie frumoasă, sau un tânăr frumos, îndreaptă-ţi îndată gândul spre Frumuseţea supremă a supremei sfinţenii, căreia i se datorează toate frumuseţile cereşti şi pământeşti. Adică spre Dumnezeu. Dă-I slavă fiindcă face asemenea splendori din pământ.
Oare te vor primi Sfinţii, când vei trece din această viaţă vremelnică la cea veşnică?
Aparţii Bisericii lui Dumnezeu sau obştii credincioşilor în Hristos; această Biserică este Trupul cel Unul al lui Hristos şi Hristos Dumnezeu este Capul ei.
Eşti oare un membru vrednic al acestei obşti, duci oare o viaţă sfântă, te căieşti neîncetat, cauţi să-ţi îndrepți inima şi viaţa, năravurile, gândurile, simţămintele, intenţiile, năzuinţele, întreaga ta purtare?
Este admis să ne enervăm și să ne deprimăm atunci când suntem mustrați?
Atunci când suntem mustrați pentru ceva anume, acest lucru nu trebuie să ne enerveze și să ne arunce în deprimare, ci trebuie să ne liniștim ca niște oameni neînsemnați și imorali și să ne întoarcem spre Dumnezeu prin rugăciune făcută cu râvnă, pentru ca El să vindece slăbiciunile noastre și goliciunea noastră să o umple cu harul Său.
A ne enerva mai ales atunci când suntem defăimați pentru slăbiciunile noastre adevărate înseamnă a pune rană pe rană, patimă pe patimă.
De ţi se întâmplă să treci prin nenorociri, supărări şi boli…
De ţi se va întâmpla să treci prin mari nenorociri, supărări, boli, nu fi laş, nu deznădăjdui, nu crâcni, nu-ţi dori moartea, nu spune vorbe de ocară înaintea Atotvăzătorului Dumnezeu, de pildă: vai, ce lovitură cumplită, e peste puterile mele, mai bine să mor sau să-mi pun capăt zilelor!
Dumnezeu i-a legat pe credincioşi printr-o singură credinţă
Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte [Lc 11, 23]. Cine nu este cu Biserica, acela este împotriva Bisericii; cine nu este în Biserică, acela este împotriva Bisericii; cine nu crede acela este împotriva credinţei; cine nu face faptele pocăinţei, faptele virtuţii acela este împotriva virtuţilor.
Rabdă strâmtorările, obişnuieşte-te cu ele
Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură comodităţile vieţii şi care s-a înconjurat cu acestea.
La orice inconfort se va simţi stingherit, dezarmat, fiindcă nu este obişnuit să rabde. Şi totuşi, toată viaţa creştinului este „inconfortabilă”, o cale îngustă şi plină de asperităţi, o cruce care impune privaţiuni şi cere o imensă răbdare.
Nu umbla după un trai lesnicios, nu îndrăgi înlesnirile lumii acesteia, ci iubeşte pe Hristos, purtătorul Crucii.
Fericirea noastră adevărată, deplină şi veşnică este în cer, fraţilor!
Din bunătatea lui Dumnezeu există anumite plăceri nevinovate şi în această lume, care ne-au fost lăsate nouă, celor răniţi de boldul morţii, spre a ne uşura această cale a pribegiei, a necazurilor şi întristărilor, dar de plăcerile acestea trebuie să ne folosim cu mare cumpătare şi să nu ne lipim deloc de ele, ci să năzuim către fericirea făgăduită mai degrabă pe calea cea strâmtă a ostenelii, privegherii, rugăciunii, înfrânării, curăţiei şi a toată virtutea, în care este cu neputinţă a spori fără mari necazuri şi ispite.
Biserica – locul celei mai strânse uniri cu Dumnezeirea
Aici, în biserică, omul descoperă adevărata noblețe a sufletului său, prețul și scopul vieții, menirea lui; aici i se dezmeticește sufletul din năuceala deșertăciunilor și patimilor vieții; aici își descoperă destinul vremelnic și veșnic; aici își cunoaște amara și adânca sa cădere și stricăciune prin păcat; aici i se descoperă Mântuitorul și mântuirea noastră, mai cu seamă în sfintele și de-viață-făcătoarele Sale Taine; aici i se face cunoscută adevărata sa relație cu Dumnezeu, cu semenii, cu familia, cu societatea în care trăiește.
Toate câte gândeşte omul de la cer în jos, sunt deşertăciuni
“Creştinul, chemat fiind la patria cerească, ştiindu-se aici pe pământ ca un peregrin şi ca un venetic, nu trebuie să-şi lege inima de nimic pământesc“.
“Diavolul există şi lucrează în inima noastră prin aceea că noi ne legăm de lucruri pământeşti“.
Să ceară tot omul cu credință, fără să aibă nici o îndoială
Dacă vrei să ceri, rugându-te lui Dumnezeu, ceva bun și de folos, se cuvine să te pregătești înainte de a te ruga, ținând puternică și neclintită credința, și să iei din vreme măsuri împotriva îndoielii și necredinței. Căci rău îți va fi dacă în timpul rugăciunii inima va slăbi în credință, nerămânând statornică în ea. Atunci nici să nu-ți treacă prin minte că vei primi de la Dumnezeu ce-ai cerut, îndoindu-te că ți se va da, fiindcă L-ai jignit pe Dumnezeu; iar Dumnezeu îl lipsește de dar pe cel ce îi aduce jignire.
O, Dumnezeul meu! Cât de vicleni şi de necredincioşi suntem faţă de Tine!
La ce chemare neînchipuit de înaltă a fost chemat neamul omenesc în primul rând prin zidirea sa după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar în al doilea rând prin rezidirea şi răscumpărarea lui din cădere de către Fiul lui Dumnezeu prin baia celei de-a doua naşteri, care este Botezul, prin pecetluirea cu Sfântul Duh, prin Pocăinţă şi prin împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine – a Trupului şi a Sângelui Domnului!
Cu ochiul duhovnicesc vedem de un milion de ori mai bine
Există înlăuntrul nostru un ochi duhovnicesc cu care vedem de un milion de ori mai bine decât cu ochii trupului, aceştia fiind doar un instrument al ochiului duhovnicesc, un canal de comunicare prin care sufletul cunoaşte obiectele vizibile şi reflectează asupra lor. Ce obiecte intră în aria de contemplare a ochiului duhovnicesc? Fenomenele de ordin spiritual. În afara lumii văzute există Dumnezeu ca Duh infinit, Raţiune infinită, care a creat şi creează totul în universul material, acesta constituind traducerea în fapt a planurilor şi ideilor Sale, şi există lumea duhovnicească îngerească, fără număr, care trăieşte într-o perpetuă contemplare a Divinităţii, a faptelor atotputerniciei şi înţelepciunii Sale.
Oare sfinții s-au amăgit vreodată în nevoințele lor?
Care este nădejdea cea mai nestrămutată, fără greșeală și vrednică de crezământ a creștinului celui adevărat? Nădejdea vieții veșnice și a răsplății veșnice. La împlinirea ei au ajuns toți cei care s-au nevoit întru adevăr după duhul Bisericii și al tuturor sfinților.
Doamne, ajută-ne nouă, pentru numele Tău, Doamne al puterilor, fii cu noi!
Cât de mult ne împărtășim prin simțurile trupești de lucrurile văzute! Cu vederea, de pildă, îi fixăm pe trecători, fețele, mersul, costumele lor și, deseori, ne lăsăm atrași în chip păcătos; îndeobște, întrebuințăm toate simțurile noastre într-un chip pătimaș, prin toate simțurile se străduiește vrăjmașul să depărteze de Dumnezeu inimile noastre.