La picioarele Tale, Doamne, zacem în lacrimi de pocăinţă dimpreună cu toţi cei ce au plâns: ierarhi, proroci, apostoli, sfinţiţi mucenici şi cu toţi drepţii, şi milă cerem de la Tine cu rugăciunile lor, şi mântuirea sufletelor noastre, şi împărăţia Cerurilor, măcar că nevrednici suntem de ea pentru păcatele noastre.
Iubesc să mă rog în biserică, mai ales în sfântul altar, la jertfelnicul lui Dumnezeu, fiindcă în biserică mă schimb în chip minunat prin harul lui Dumnezeu; în rugăciunea de pocăinţă şi umilinţă cad de pe sufletul meu spinii şi lanţurile patimilor şi mă uşurez atât de mult; toată vraja, tot farmecul patimilor piere şi sunt ca mort pentru lume, iar lumea cu toate bunătăţile ei este ca moartă pentru mine;
Iubite frate! Îmi spui că adeseori cazi, în pofida strădaniilor tale de a trăi cu bună rânduială şi de a nu-L jigni pe Domnul cu păcatele de voie şi fără voie, şi că tu, simţind în tine un noian al răului, te deznădăjduieşti de mântuirea ta, de miluirea ta la Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască.
Te rogi. Iată, rugăciunea curge frumos, simți înlăuntrul tău că Dumnezeu ți-o ascultă cu bunăvoință; mintea ți-e liniștită, inima ușoară, și bucuroasă; spre sfârșitul rugăciunii însă, simți parcă o mică slăbiciune în minte și în inimă, care ajunge ca o apăsare și ca un foc mistuitor, rugăciunea ajunge să ți se pară din cale-afară de grea și încerci chiar față de ea ceva ca o repulsie, deși până atunci ți se părea ușoară și atrăgătoare.
De ce se luptă permanent în noi binele cu răul?
Cât de mult ne împărtășim prin simțurile trupești de lucrurile văzute! Cu vederea, de pildă, îi fixăm pe trecători, fețele, mersul, costumele lor și, deseori, ne lăsăm atrași în chip păcătos; îndeobște, întrebuințăm toate simțurile noastre într-un chip pătimaș, prin toate simțurile se străduiește vrăjmașul să depărteze de Dumnezeu inimile noastre.
De ce uneori ne rugăm atât de greu?
Nădăjduind să primești bunătățile mărețe, nestricăcioase și veșnice. Ferește-te de orice păcat și fă lucruri sfinte în frica de Dumnezeu, fiindcă fără sfințenie nu-l vom vedea pe Domnul. Învrednicindu-ne de mila lui Dumnezeu fii și tu însuți milostiv.
Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Când vezi o fată sau o femeie frumoasă, sau un tânăr frumos, îndreaptă-ţi îndată gândul spre Frumuseţea supremă a supremei sfinţenii, căreia i se datorează toate frumuseţile cereşti şi pământeşti. Adică spre Dumnezeu. Dă-I slavă fiindcă face asemenea splendori din pământ.
Aparţii Bisericii lui Dumnezeu sau obştii credincioşilor în Hristos; această Biserică este Trupul cel Unul al lui Hristos şi Hristos Dumnezeu este Capul ei.
Eşti oare un membru vrednic al acestei obşti, duci oare o viaţă sfântă, te căieşti neîncetat, cauţi să-ţi îndrepți inima şi viaţa, năravurile, gândurile, simţămintele, intenţiile, năzuinţele, întreaga ta purtare?
Atunci când suntem mustrați pentru ceva anume, acest lucru nu trebuie să ne enerveze și să ne arunce în deprimare, ci trebuie să ne liniștim ca niște oameni neînsemnați și imorali și să ne întoarcem spre Dumnezeu prin rugăciune făcută cu râvnă, pentru ca El să vindece slăbiciunile noastre și goliciunea noastră să o umple cu harul Său.
A ne enerva mai ales atunci când suntem defăimați pentru slăbiciunile noastre adevărate înseamnă a pune rană pe rană, patimă pe patimă.
De ţi se va întâmpla să treci prin mari nenorociri, supărări, boli, nu fi laş, nu deznădăjdui, nu crâcni, nu-ţi dori moartea, nu spune vorbe de ocară înaintea Atotvăzătorului Dumnezeu, de pildă: vai, ce lovitură cumplită, e peste puterile mele, mai bine să mor sau să-mi pun capăt zilelor!
Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte [Lc 11, 23]. Cine nu este cu Biserica, acela este împotriva Bisericii; cine nu este în Biserică, acela este împotriva Bisericii; cine nu crede acela este împotriva credinţei; cine nu face faptele pocăinţei, faptele virtuţii acela este împotriva virtuţilor.
Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură comodităţile vieţii şi care s-a înconjurat cu acestea.
La orice inconfort se va simţi stingherit, dezarmat, fiindcă nu este obişnuit să rabde. Şi totuşi, toată viaţa creştinului este „inconfortabilă”, o cale îngustă şi plină de asperităţi, o cruce care impune privaţiuni şi cere o imensă răbdare.
Nu umbla după un trai lesnicios, nu îndrăgi înlesnirile lumii acesteia, ci iubeşte pe Hristos, purtătorul Crucii.
Din bunătatea lui Dumnezeu există anumite plăceri nevinovate şi în această lume, care ne-au fost lăsate nouă, celor răniţi de boldul morţii, spre a ne uşura această cale a pribegiei, a necazurilor şi întristărilor, dar de plăcerile acestea trebuie să ne folosim cu mare cumpătare şi să nu ne lipim deloc de ele, ci să năzuim către fericirea făgăduită mai degrabă pe calea cea strâmtă a ostenelii, privegherii, rugăciunii, înfrânării, curăţiei şi a toată virtutea, în care este cu neputinţă a spori fără mari necazuri şi ispite.
Aici, în biserică, omul descoperă adevărata noblețe a sufletului său, prețul și scopul vieții, menirea lui; aici i se dezmeticește sufletul din năuceala deșertăciunilor și patimilor vieții; aici își descoperă destinul vremelnic și veșnic; aici își cunoaște amara și adânca sa cădere și stricăciune prin păcat; aici i se descoperă Mântuitorul și mântuirea noastră, mai cu seamă în sfintele și de-viață-făcătoarele Sale Taine; aici i se face cunoscută adevărata sa relație cu Dumnezeu, cu semenii, cu familia, cu societatea în care trăiește.