Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte [Lc 11, 23]. Cine nu este cu Biserica, acela este împotriva Bisericii; cine nu este în Biserică, acela este împotriva Bisericii; cine nu crede acela este împotriva credinţei; cine nu face faptele pocăinţei, faptele virtuţii acela este împotriva virtuţilor.
Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură comodităţile vieţii şi care s-a înconjurat cu acestea.
La orice inconfort se va simţi stingherit, dezarmat, fiindcă nu este obişnuit să rabde. Şi totuşi, toată viaţa creştinului este „inconfortabilă”, o cale îngustă şi plină de asperităţi, o cruce care impune privaţiuni şi cere o imensă răbdare.
Nu umbla după un trai lesnicios, nu îndrăgi înlesnirile lumii acesteia, ci iubeşte pe Hristos, purtătorul Crucii.
Citești ziarele lumești sau revistele: se citesc ușor și plăcut, toți cred în ele ușor. Însă hai să citim ziare duhovnicești sau, mai ales, cărți bisericești, sau de rugăciuni… Îi este greu inimii și te vor chinui îndoielile și necredința și o anumită întunecare și dezgust. Mulți mărturisesc acest lucru. De ce se întâmplă acest fapt?
Din bunătatea lui Dumnezeu există anumite plăceri nevinovate şi în această lume, care ne-au fost lăsate nouă, celor răniţi de boldul morţii, spre a ne uşura această cale a pribegiei, a necazurilor şi întristărilor, dar de plăcerile acestea trebuie să ne folosim cu mare cumpătare şi să nu ne lipim deloc de ele, ci să năzuim către fericirea făgăduită mai degrabă pe calea cea strâmtă a ostenelii, privegherii, rugăciunii, înfrânării, curăţiei şi a toată virtutea, în care este cu neputinţă a spori fără mari necazuri şi ispite.
Aici, în biserică, omul descoperă adevărata noblețe a sufletului său, prețul și scopul vieții, menirea lui; aici i se dezmeticește sufletul din năuceala deșertăciunilor și patimilor vieții; aici își descoperă destinul vremelnic și veșnic; aici își cunoaște amara și adânca sa cădere și stricăciune prin păcat; aici i se descoperă Mântuitorul și mântuirea noastră, mai cu seamă în sfintele și de-viață-făcătoarele Sale Taine; aici i se face cunoscută adevărata sa relație cu Dumnezeu, cu semenii, cu familia, cu societatea în care trăiește.
“Creştinul, chemat fiind la patria cerească, ştiindu-se aici pe pământ ca un peregrin şi ca un venetic, nu trebuie să-şi lege inima de nimic pământesc“.
“Diavolul există şi lucrează în inima noastră prin aceea că noi ne legăm de lucruri pământeşti“.
Dacă vrei să ceri, rugându-te lui Dumnezeu, ceva bun și de folos, se cuvine să te pregătești înainte de a te ruga, ținând puternică și neclintită credința, și să iei din vreme măsuri împotriva îndoielii și necredinței. Căci rău îți va fi dacă în timpul rugăciunii inima va slăbi în credință, nerămânând statornică în ea. Atunci nici să nu-ți treacă prin minte că vei primi de la Dumnezeu ce-ai cerut, îndoindu-te că ți se va da, fiindcă L-ai jignit pe Dumnezeu; iar Dumnezeu îl lipsește de dar pe cel ce îi aduce jignire.
La ce chemare neînchipuit de înaltă a fost chemat neamul omenesc în primul rând prin zidirea sa după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar în al doilea rând prin rezidirea şi răscumpărarea lui din cădere de către Fiul lui Dumnezeu prin baia celei de-a doua naşteri, care este Botezul, prin pecetluirea cu Sfântul Duh, prin Pocăinţă şi prin împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine – a Trupului şi a Sângelui Domnului!
Există înlăuntrul nostru un ochi duhovnicesc cu care vedem de un milion de ori mai bine decât cu ochii trupului, aceştia fiind doar un instrument al ochiului duhovnicesc, un canal de comunicare prin care sufletul cunoaşte obiectele vizibile şi reflectează asupra lor. Ce obiecte intră în aria de contemplare a ochiului duhovnicesc? Fenomenele de ordin spiritual. În afara lumii văzute există Dumnezeu ca Duh infinit, Raţiune infinită, care a creat şi creează totul în universul material, acesta constituind traducerea în fapt a planurilor şi ideilor Sale, şi există lumea duhovnicească îngerească, fără număr, care trăieşte într-o perpetuă contemplare a Divinităţii, a faptelor atotputerniciei şi înţelepciunii Sale.
Care este nădejdea cea mai nestrămutată, fără greșeală și vrednică de crezământ a creștinului celui adevărat? Nădejdea vieții veșnice și a răsplății veșnice. La împlinirea ei au ajuns toți cei care s-au nevoit întru adevăr după duhul Bisericii și al tuturor sfinților.
Nădăjduind să primești bunătățile mărețe, nestricăcioase și veșnice. Ferește-te de orice păcat și fă lucruri sfinte în frica de Dumnezeu, fiindcă fără sfințenie nu-l vom vedea pe Domnul. Învrednicindu-ne de mila lui Dumnezeu fii și tu însuți milostiv.
Cât de mult ne împărtășim prin simțurile trupești de lucrurile văzute! Cu vederea, de pildă, îi fixăm pe trecători, fețele, mersul, costumele lor și, deseori, ne lăsăm atrași în chip păcătos; îndeobște, întrebuințăm toate simțurile noastre într-un chip pătimaș, prin toate simțurile se străduiește vrăjmașul să depărteze de Dumnezeu inimile noastre.
Dacă vrei ca Domnul să-ţi creadă „din inimă” rugăciunea, străduieşte-te din tot sufletul ca tot ceea ce vorbeşti şi faci faţă de oameni să fie făcut cu sinceritate, nu fii niciodată nesincer cu ei. Când vei fi faţă de oameni încrezător şi cu inima deschisă, Domnul te va face să fii sincer şi cu inima deschisă şi în rugăciune către Dumnezeu. Celui ce nu arată oamenilor o inimă deschisă nici Domnul nu-i acceptă deschis rugăciunea, făcându-l pe acela să simtă că, întrucât este nesincer faţă de oameni, nu poate fi cu desăvârşire sincer nici faţă de Dumnezeu, fără să nu-l mustre conştiinţa.
Doar Ziditorul ştie întreaga vrednicie a sufletului omenesc, pe care El l-a zidit după chipul şi asemănarea Sa, şi numai El poate preţui după vrednicie toată nemărginita lui dragoste şi dăruire faţă de Dânsul.
Tu, creştine, eşti dator să fii gospodar şi stăpân în inima ta, eşti dator să domneşti peste toate patimile şi să le omori, şi să dai stăpânire harului şi tot binelui, iar mai ales dragostei de aproapele, ca să-L iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât iubeşti orice altceva.
De ce se luptă permanent în noi binele cu răul?
În viața aceasta, o viață a încercărilor și a luptelor, creștinul se află mereu între două tendințe: între bine și rău, între ispitirea și necazurile pricinuite de vrăjmași, și liniștirea și ajutorul de la Dumnezeu. Parcă ar avea loc un fel de întrecere între Dreptul, Sfântul și Multmilostivul Dumnezeu și răul, vicleanul și ucigașul vrăjmaș.
Când chemi, rugându-te, pe Domnul Dumnezeu, Cel în trei Persoane, nu uita că chemi pe Părintele cel fără de început al întregii creaţii al îngerilor şi oamenilor şi că de tine, cel ce Îl chemi, se miră toate puterile cereşti,