Omul nu poate face nimic fără harul divin. Nu se poate apropia de Dumnezeu şi nici uni cu El doar prin propriile sale forţe sau puteri. Trebuie ca Dumnezeu să-i dăruiască Duhul Său, pentru a trezi în inima lui acea nouă modalitate de a privi lucrurile care este credinţa şi să-l înarmeze pentru lupta duhovnicească.
Trebuie să alungăm departe de noi gândul că Sfânta Împărtăşanie ar putea rodi înlăuntrul nostru de la sine, că nu ar conta modul în care ne pregătim să o primim sau dacă ne pregătim să o primim, modul în care avem grijă să-i îngăduim să rodească în noi.
Nu, nici cuvântul lui Dumnezeu (pe care îl citim în Evanghelii sau îl ascultăm), nici harul lui Dumnezeu pe care îl primim prin Sfânta Împărtăşanie nu pot rodi în noi decât în funcţie de strădania şi de conlucrarea noastră.
Desigur că Hristos este singurul mântuitor al oamenilor. Însă Dumnezeu a voit ca toată lucrarea de mântuire înfăptuită de El să depindă de consimțământul dat de Fecioara Maria la închinarea Arhanghelului Gavriil, în ziua Bunei Vestiri. Pentru aceasta, slujbele ortodoxe ne-o prezintă pe Maica Domnului, în nenumărate imne poetice, ca fiind părtașă la lucrarea mântuirii noastre.
În pericopa evanghelică de astăzi, Domnul ne pune în prezenţa a doi oameni, arătându-ne soarta diferită a fiecăruia dintre ei (Luca 16, 19-31). Unul era bogat, iar celălalt, numit Lazăr, era sărac şi trăia în condiţii mizerabile la poarta bogatului.
Şi au murit amândoi, iar săracul a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Domnul se exprimă aici în termenii Vechiului Testament; Sfântul Apostol Pavel va spune că, după moarte, vom fi nu numai în sânul lui Avraam, ci împreună cu Hristos.
Istoricii civilizației apusene susțin adesea că monahii sunt cei care au creat Europa. Se referă, fără îndoială, îndeosebi la activitatea culturală și educațională a primilor monahi din sudul și centrul Franței, a monahilor celți și anglo-saxoni, care au răspândit mesajul Evangheliei în partea de nord-vest a Europei în secolele VII-VIII și a monahilor benedictini și cistercieni, care au exercitat o influență deosebită până spre sfârșitul secolului XII.
Pentru a fi creștin, nu este de ajuns să mergi în fiecare duminică la Liturghie, să spui în fiecare zi câteva rugăciuni sau să ții posturile rânduite de Biserică, iar în rest să trăiești ca toți ceilalți.
Pe lângă asta mai trebuie, și asta este esențial, să ducem ceea ce Părinții numesc războiul nevăzut sau să zdrobim de Piatră – care este Hristos – pruncii Babilonului – care nu sunt altceva decât gândurile rele.
Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Acesta este secretul călugărilor și al tuturor celor care duc viață duhovnicească începând de la marii Părinți ai pustiului.
Pentru ei, această chemare plină de credință și dragoste a Domnului Hristos a devenit una cu respirația sufletului lor. Iubesc, de asemenea, ca în fiecare zi să spună: „Preasfântă Treime, slavă Ție”, „Slavă Domnului pentru toate”, „Preasfântă de Dumnezeu Născătoare, mântuiește-ne pre noi”.
Desigur că Hristos este singurul mântuitor al oamenilor. Însă Dumnezeu a voit ca toată lucrarea de mântuire înfăptuită de El să depindă de consimţământul dat de Fecioara Maria la închinarea Arhanghelului Gavriil, în ziua Bunei Vestiri.
Pentru aceasta, slujbele ortodoxe ne-o prezintă pe Maica Domnului, în nenumărate imne poetice, ca fiind părtaşă la lucrarea mântuirii noastre.
Trebuie să fii pe deplin conștient că scopul vieții umane este acela de a dobândi o așa stare încât să fii atât de golit de tine însuți încât harul Duhului Sfânt să se poată manifesta înlăuntrul tău sub forma bucuriei, sub forma unei disponibilități lăuntrice care te face gata să te încredințezi în chip desăvârșit Tatălui ceresc, să te încredințezi purtării Sale de grijă și în același timp să-i slujești aproapelui în mod spontan, cu bucurie, să-l accepți așa cum este și să-l iubești, orice neputințe ar avea, și, mai ales, să-l iubești în ciuda tuturor necazurilor pe care ți le-ar putea provoca.
Arhimandrit Placide Deseille
Istoricii civilizației apusene susțin adesea că monahii sunt cei care au creat Europa. Se referă, fără îndoială, îndeosebi la activitatea culturală și educațională a primilor monahi din sudul și centrul Franței, a monahilor celți și anglo-saxoni, care au răspândit mesajul Evangheliei în partea de nord-vest a Europei în secolele VII-VIII și a monahilor benedictini și cistercieni, care au exercitat o influență deosebită până spre sfârșitul secolului XII.
Această activitate remarcabilă a izvorât dintr-o sursă tainică, adică din intensitatea vieții lăuntrice a acestor monahi: «Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă» (Mat. 6, 33).