Împăratul acesta despre care e vorba în parabolă a pregătit o nuntă pentru fiul său şi a invitat dinainte persoane care erau vrednice să vină la ospăţ. Şi a venit vremea nunţii fiului său şi a trimis pe slujitori la cei care fuseseră chemaţi. Şi ei i-au răspuns: “Nu putem veni!”. Erau prinşi cu griji lumeşti, cu cumpărări de terenuri în loc de ţarine, erau cu maşini frumoase în loc de boi, şi n-au venit. Aceştia suntem noi.
Adeseori vedem pe Sfântul Ioan Botezătorul zugrăvit pe icoane având aripi ca de înger şi în mâini ţinându-şi capul tăiat. Această înfăţişare vrea să ne aducă aminte de chipul îngeresc al vieţii sale şi de sfârşitul mucenicesc cu care şi-a încununat viaţa Sfântul Ioan.
Toată viaţa sa, încă din pruncie, Sfântul Ioan a trăit viaţă pustnicească. Incă înainte de naştere arhanghelul Gavriil vesteşte Sfântului Zaharia: „Că va fi mare înaintea Domnului, vin şi băutură beţivă nu va bea şi va fi plin de Duh Sfânt din pântecele maicii sale.” Sfântul Evanghelist Matei ni-l înfăţişează îmbrăcat cu haină de păr de cămilă şi încins cu curea, trăind în pustia Iordanului şi hrănindu-se cu lăcuste şi cu miere sălbatică. Aşa de sus s-a ridicat prin viaţa sa pustnicească, încât Mântuitorul îl numeşte mai mare decât toţi proorocii şi mai mare decât toţi cei născuţi din femei.
Veniţi, iubiţilor, veniţi să vă arăt o vie aleasă. N-a fost aşa dintru început. A fost un loc necultivat. A fost un ogor înţelenit. Era plin de pietre, de ierburi sălbatice, de spini şi de şerpi. Nimeni nu avusese grijă de el. Nimeni nu luase aminte la el. Dar cineva a luat aminte la el. Ştia că sub pietre şi spini se ascunde un pământ ales şi că atunci când acesta avea să fie eliberat de acestea, va putea să devină o vie aleasă.
In Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bogat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spunea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul căuta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pentru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din inima mea”.
“Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuieşte” (Luca 10, 41 – 42)
O imagine grava de o cruzime exclusivă a inimii ne-a arătat în pilda Sa despre datornic Domnul Iisus Hristos. Noi am văzut în această pildă limita extremă a necinstei omeneşti, a păcătoşeniei omeneşti.
Este important să subliniem faptul că Trupul lui Hristos pe Muntele Tabor, precum, în genere, în toată viaţa Lui, s-a făcut izvor al harului necreat al lui Dumnezeu prin unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu firea omenească. Înainte de întrupare, izvor al harului necreat erau dumnezeieştile Ipostasuri, acum însă şi firea omenească în Persoana Cuvântului se face izvor al harului. Tocmai de aceea, chipul lui Hristos „a strălucit ca soarele”.
Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi niciodată să nu mai intri în el!” (Mc. 9 :25)
Evanghelia de astăzi cuprinde o biruinţă covârşitoare a lui Hristos asupra firii.
Era după slăvita minune a înmulţirii pâinilor, când Domnul a hrănit cinci mii de bărbaţi şi, pe lângă ei, femeile şi copiii, cu cinci pâini şi doi peşti, mai rămânând încă douăsprezece coşuri cu rămăşiţe. De pe atunci Domnul a străvăzut ce va fi şi a pregătit pas cu pas o minune nouă, la care ucenicii nici nu visau.
Vrednicul de pomenire Bartolomeu Valeriu Anania – arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.
Predică rostită de către ÎPS Mitropolit Bartolomeu (Anania) la vârsta de 84 de ani în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca (Duminica VIII-a după Rusalii – Înmulțirea pâinilor)
Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu; e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.
„Și intrând în corabie, a trecut și a venit în orașul Său. Și iată I-au adus un slăbănog, care zăcea în pat și văzând Iisus credința lor, a zis slăbănogului: „îndrăznește, fiule! Iertate îți sunt păcatele!”” (Matei 9, 1-2)
Prăznuind acum în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, trebuie sa primim de la ei şi povaţuirea cuvenita zilei, ca sa nu praznuim in deşert, ci prin prăznuire să învăţăm cum să trăim creştineşte, iubind. La Sfinţii Apostoli totul este dătător de învăţătură: pilda vieţii lor, ostenelile în propovăduirea Evangheliei şi mai ales scrierile lor de Dumnezeu insuflate, cu care şi suntem îmbiaţi în fiecare an prin cele ce se citesc în biserică.
Astăzi îl sărbătorim pe Sfântul Ioan Botezătorul, cel care şi-a plecat mâna peste capul Domnului şi L-a preînchipuit prin viaţa sa. Anul acesta este foarte semnificativă prăznuirea Naşterii Sfântului Ioan, deoarece s-a întâmplat în Duminica Tuturor Sfinţilor, dintre care până atunci făceau parte numai sfinţii Vechiului Legământ, şi pe care acesta i-a unit cu sfinţii din Noul Legământ. Prima sărbătoare care urmează după Naşterea Sfântului Ioan este praznicul Sfinţilor Apostoli, care şi-au întins mrejele şi au umplut Biserica cu popoarele întregii lumi.
„Intrând Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L pe El şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Şi i-a zis Iisus: „Venind îl voi vindeca”.
Necunoaşterea, grija şi deznădejdea stau ca un bici întreit deasupra capului oricui Îl uită şi-l leapădă pe Dumnezeu, Ziditorul său. Căci cu cât adună mai multe cunoştinţe mărunte, cu atât simte că ştie mai puţin; cu cât grămădeşte mai multă bogăţie, cu atât se simte mai sărac; cu cât caută mai multă fericire, cu atât se cufundă mai adânc în întunericul deznădejdii.
Evanghelia de la Matei IV; 18-23
Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.