Astăzi Biserica prăznuieşte praznic mucenicesc. De încercăm să vorbim despre Sfântul prăznuit, mai degrabă îi micşorăm măreţia. Acest Sfânt este slava Mucenicilor, lauda Sfinţilor, cinstea cerului şi a Bisericii biruitoare. Este prea marele Gheorghie. Nu există gură de creştin, de la vârsta cea pruncească până la ultima bătaie a inimii aflate pe moarte, care să nu cheme preadulcele-i nume. Nu există ţară creştină unde să nu existe fie şi ruine de biserică zidită întru pomenirea sa.
Ultima Liturghie de pocăință din Miercurea cea Mare este o încheiere și pecetluire a întregii lucrări de pocăință a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârși ea când se lucrează și câtă pagubă aduce când lipsește.
Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină, şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci întotdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.
Biserica noastră, iubiţii mei, Sfânta Biserică Ortodoxă nu este o plăsmuire omenească. Dacă era aşa, în urma atacului sălbatic la care a fost şi este supusă de către duşmanii ei mai vechi şi mai noi, ar fi trebuit să fi fost nimicită, n-ar mai fi existat. Însă lupta aceasta dovedeşte tocmai faptul că Biserica lui Hristos e vie şi lucrează. Pentru că nimeni nu luptă împotriva morţilor. Luptă împotriva celor vii. Biserica deci se menţine, e vie, împărăţeşte şi triumfă în lume.
Duminica Sfântului Ioan Scărarul. De ce a rânduit-o Biserica în mijlocul postului ca cea mai sfântă icoană, ca toţi să privească la ea? Ioan Scărarul. Cine este el? Omul care a ajuns să vadă şi a scris despre Scara Raiului.
Soarele se oglindeşte în apa cea limpede şi cerul în inima curată. Dumnezeu Duhul Sfânt are multe sălaşuri în această lume întinsă, dar inima neprihănită a omului este locaşul în care Îi este cel mai bineplăcut să Se sălăşluiască. Acesta este adevăratul Lui sălaş; toate celelalte sunt numai locuri în care Îşi face lucrarea. Inima omului nu poate fi niciodată pustie. Întotdeauna este plină cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se află în inimă este, prin sine, legat de curăţia ei.
Evanghelia despre cruce şi mântuirea sufletului (Marcu 8, 34-38; 9,1)
Prea Sfinţite, iubiţi fraţi în Hristos,
În seara aceasta, în această sinaxă, ni se oferă ocazia să comentăm anumite întâmplări așa după cum sunt relatate de Sfântul Filotei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, cel care a scris Viaţa acestui mare Părinte al Bisericii noastre Ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama, să le comparăm cu realitatea contemporană, spre reflecție, şi să identificăm elementele cele mai importante care au făcut posibil parcursul spre sfinţire al lui Grigorie Palama.
Cine au fost aceşti sfinţi? Au fost soldaţi. Erau în floarea vârstei. Erau corpul cel mai ales al Armatei Romane. Aveau înălţime, prezenţă, aveau experienţă în război. Aveau şi bărbăţie, aveau şi supunere, desăvârşită ascultare faţă de superiorii lor. Erau exemple militare.
O, Stăpîne mult îndurător şi îndelung răbdător, Tu ai îndurat toate, totul pînă la sfîrşit. De aceea eşti Tu nu doar binecuvîntat în vecii vecilor, dar şi izvorul tuturor binecuvîntărilor tuturor oamenilor care îşi doresc binele în vecii vecilor. Sfinţii apostoli au îndurat pînă la sfîrşit şi au intrat în veşnicia cea binecuvîntată. Sfinţii cuvioşi de bună voie au îndurat toate chinurile şi suferinţele pînă la sfîrşit şi s-au preaslăvit şi în cer şi pe pămînt. Sfinţii mucenici au îndurat de bunăvoie toate schingiuirile trupurilor şi sufletelor lor şi s-au făcut împreună-moştentori ai împărăţiei lui Hristos.
O, cât de mare şi însufleţitoare de temere este Dumnezeul Cel viu!
Înainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc.
Statisticienii socotesc că pe fața pământului există un miliard și jumătate de locuitori. Dintre toți aceștia nu există nici măcar o singură persoană care, folosindu-și însușirile minții, să vă poată spune ce se va întâmpla cu lumea la sfârșitul veacurilor și ce se va întâmpla cu noi când vom muri. Și toate miile de milioane de oameni care au trăit pe pământ înaintea noastră nu ne puteau spune în nici un chip, prin însușirile minții lor, cu hotărâre și fără tăgadă, despre sfârșitul lumii, și ce ne așteaptă după moarte – ceva ce să putem pricepe cu adevărat, cu mințile și cu inimile noastre.
„Chiar de ai fi, cum sunt şi eu, risipitor,
Vino, căci uşa milostivirii dumnezeieşti
deschisu-s-a tuturor!”
Acesta este distihul Duminicii de astăzi, care are o însemnătate excepţională pentru întreaga călătorie a vieţii noastre, pentru pocăinţa de care avem neapărată nevoie înaintea uşii pururi deschise a dragostei Părintelui nostru Ceresc. Milostivirea Sa neajunsă insuflă mult curaj chiar şi celor mai mari păcătoşi.
O pildă ştiută, o cunoscută istorie, obişnuită, repetată adeseori, despre care s-au spus multe lucruri frumoase de către mulţi de-a lungul vremii. Iată de ce smeritul vorbitor se vede îngreuiat, şi nu puţin, în faţa sarcinii de a analiza o temă cunoscută, bine formulată, limpede şi cuprinzătoare.
Se spune că cei doi oameni s‐au suit la templu. Fariseul a mers în față, stătea drept în fața altarului, se bătea cu pumnii în piept şi zicea: Doamne îți mulțumesc Ție, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitor, desfrânat, mincinos, hoț şi aşa mai departe şi că nici măcar nu sunt ca acest vameş. Iar vameşul stătea la uşă, nici măcar nu dădea să‐şi ridice privirea şi se bătea cu pumnul în piept şi striga: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul.Toată parabola se reduce la aceste două prezentări de tipuri umane. În concluzie Mântuitorul spune: Adevărat vă spun vouă, că mai îndreptat s‐a întors vameşul acasă decât fariseul, pentru că cel ce se înălță pe sine se va smeri, iar cel care se smereşte pe sine se va înălța.
Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoarea Întâmpinării. Într-o asemenea zi, în Constantinopol, în biserica din Vlaherne (unde pentru prima dată am cântat „Apărătoare Doamnă…”) mergeau poporul şi împăratul şi se rugau lui Dumnezeu. Atunci, când oamenii credeau, sărbătoarea aceasta era deosebit de cinstită.
Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură si, vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit într-un copac înalt. Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curătească, pentru că-L întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iubirea de argint si nemilostivire si, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă si facere de bine. Căinţa este părăsirea cărărilor rele bătătorite de picioarele oa-menilor, precum si de gândurile si dorinţele lor, si întoarcerea pe o cale nouă: calea lui Hristos.