Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cu scurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare. Acestea le zice Evanghelia.
Pasajul evanghelic de astăzi se referă la tămăduirea unui om posedat de o legiune de demoni și ne demonstrează în modul cel mai tulburător și uimitor cât de mult Domnul prețuiește fiecare suflet în parte. Priviți: aveți în față un singur om din întreaga lume și se dă bătalia nu numai pentru soarta sa veșnică, dar și pentru existența sa vremelnică. Dumnezeul întrupat se luptă cu vrăjmașul pentru integritatea sufletească și fizică a omului respectiv pe pământ. Hristos intervine și pentru o singură ființă umană, deoarece fiecare dintre noi are în ochii lui Dumnezeu valoare infinită și supremă.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, s-a născut în cetatea Solunului, sau Tesalonic, din Grecia. Tatăl său a fost voievodul, comandantul cetăţii Tesalonic; şi era creştin, dar ţinea în taină dreapta credinţă, pentru marea prigoană care era atunci asupra credincioşilor creştini. El avea pe acest copil Dimitrie, pe care l-a crescut în dreapta credinţă cea a lui Iisus Hristos (vezi viaţa Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, 26 octombrie, în Vieţile Sfinţilor).
Lazăr n-a făcut nici un bine, pentru că n-a putut să facă bine. El doar a stat cu umilinţă la poarta bogatului rugând pe Dumnezeu şi acceptând toată suferinţa sa fără să cârtească. Bogatul n-a făcut nici un rău, dar nici bine n-a făcut. El mânca şi se veselea, dar din fărâmăturile de la masă lui nu dădea săracului Lazăr.
Am ascultat astăzi de la Domnul nostru în pericopa evanghelică parabola „seminţelor bune“ (Luca 8, 4-15), aşa cum o numeşte Biserica noastră. Domnul nostru se referă la un agricultor care şi-a însămânţat în pământ sămânţa lui, iar o parte din sămânţă a rodit, iar alta nu. Agricultorul este Domnul nostru, iar sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.
Fraţi creştini,
Într-o zi de 18/31 Octomvrie, acum o mie opt sute şi ceva de ani, Sfântul Evanghelist Luca a trecut prin martiraj la viaţa cea veşnică. Şi aşa, bătrân fiind pe pământ, el a trecut cu slavă de mucenic la viaţa cea în veci neîmbătrânitoare…
Lumina acestei vieţi el o văzu în Antiohia Siriei, într-o familie de bun neam. Şi dăruit cu viaţa aceasta, primi totodată de la bunul Dumnezeu, încă alte multe şi alese daruri sufleteşti pe care, cu sprijinul familiei, le spori şi le împodobi cu râvnă vieţii sale. Aşa el dobândi învăţătura elinească şi egipteană, nu numai în ramura filosofiei, dar îndeosebi în artă şi ştiinţa de medic, ajungând un prea iscusit doctor. Odată cu acestea însă, cultiva ca pe o plăcută îndeletnicire şi pictura. Iar în cele din urmă, dorind să cunoască şi învăţătura biblică, se duse la Ierusalim.
Să uităm că ne aflăm acum aici în biserică şi să ne întoarcem cu gândul la vremea când Mântuitorul se afla încă pe pământ şi când Şi-a săvârşit minunile şi Şi-a expus învăţătura, aceea care urma să rămână pentru veacuri pentru simţirea şi gândirea oamenilor. Aceea care avea să fie, peste veacuri şi veacuri, călăuza tuturor spre o bună vieţuire pe pământ şi spre drumul către împărăţia de dincolo. Tocmai rostise ceea ce numim noi Predica de pe munte, când, în faţa unei mari mulţimi, expusese într-un rezumat substanţial ceea ce urma să fie chintesenţa, ceea ce urma să fie esenţa învăţăturii Sale şi, mai ales, ceea ce urna să fie noutatea pe care o aducea El faţă de religia Vechiului Testament.
„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”
Acest praznic dovedește marea slavă cu care Sfânta Maică a lui Dumnezeu este încununată în acea lume. În această zi ea s-a arătat în mare slavă și oamenii au văzut și s-au bucurat. Iar când s-a arătat oamenilor, pe brațele ei larg deschise a ținut un acoperământ de aur, ca să arate tuturor cum ea ocrotește pe oameni și îi acoperă de tot răul.
„Cine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să-Mi urmeze” (Marcu 8, 34).
Tânărului bogat Mântuitorul îi spune: „Dacă vrei să fii desăvârşit….” (Matei 19, 21), iar în Evanghelia de mai sus: „Dacă cineva voieşte…” De unde se vede că Mântuitorul nu constrânge, nu obligă pe nimeni să II urmeze, respectă libertatea omului, ci numai invită: „Dacă voieşti…”
Pentru noi, monahii, sensul Crucii este centrul vieții noastre, mândria noastră, nădejdea și așteptarea mântuirii noastre. Când vedem cu câtă sălbăticie ne atacă vrăjmașul, când vedem multiplele slăbiciuni ale firii noastre, când vedem patimile și poftele care ne asediază și ne amenință existența, atunci nu ne rămâne decât să ne punem nădejdea în Crucea lui Hristos și să prindem curaj pentru a ne continua lupta, pentru a ieși învingători.
Începutul oricărui fruct este floarea și aceasta în chipul cel mai limpede. Dar începutul mântuirii noastre este nașterea de Dumnezeu dăruită și de Dumnezeu aleasă a preacuratei și preanevinovatei Maria, pururea Fecioara și aceasta în modul cel mai limpede. Pe care lăudând-o o și prăznuim astăzi după datorie. Pentru ca întregul ciclu al anului să fie binecuvântat prin ea s-a născut în această lună, cea dintâi a anului, dar a adormit în ultima cu somnul nemuririi pentru ca asumându-și cele zece luni dintre acestea ciclic să le binecuvinteze prin nașterea ei și prin adormirea ei purtătoare de viață. Despre care nu este vremea a vorbi acum, ci când este vremea sfintei Adormiri aceleia. Dar acum suntem aduși să filosofăm pe scurt despre Sfânta Naștere a ei, și atâta avem a spune despre ea, cât ne va insufla cuvânt harul ei.
Niciodată omul n-ar fi putut de unul singur să înţeleagă iubirea infinită pe care o nutreşte Dumnezeu faţă de această binecuvântată făptură, omul, care constituie şi coroana întregii creaţii. Şi deoarece iubirea adevărată nu este cu putinţă să se exprime doar prin cuvinte emoţionante, ci şi prin fapte care dovedesc autenticitatea cuvântului, de aceea şi ucenicul iubirii, Sfântul Ioan Teologul, în puţine cuvinte rezumă „explozia” de iubire a lui Dumnezeu: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3: 16).
Împăratul acesta despre care e vorba în parabolă a pregătit o nuntă pentru fiul său şi a invitat dinainte persoane care erau vrednice să vină la ospăţ. Şi a venit vremea nunţii fiului său şi a trimis pe slujitori la cei care fuseseră chemaţi. Şi ei i-au răspuns: “Nu putem veni!”. Erau prinşi cu griji lumeşti, cu cumpărări de terenuri în loc de ţarine, erau cu maşini frumoase în loc de boi, şi n-au venit. Aceştia suntem noi.
Adeseori vedem pe Sfântul Ioan Botezătorul zugrăvit pe icoane având aripi ca de înger şi în mâini ţinându-şi capul tăiat. Această înfăţişare vrea să ne aducă aminte de chipul îngeresc al vieţii sale şi de sfârşitul mucenicesc cu care şi-a încununat viaţa Sfântul Ioan.
Toată viaţa sa, încă din pruncie, Sfântul Ioan a trăit viaţă pustnicească. Incă înainte de naştere arhanghelul Gavriil vesteşte Sfântului Zaharia: „Că va fi mare înaintea Domnului, vin şi băutură beţivă nu va bea şi va fi plin de Duh Sfânt din pântecele maicii sale.” Sfântul Evanghelist Matei ni-l înfăţişează îmbrăcat cu haină de păr de cămilă şi încins cu curea, trăind în pustia Iordanului şi hrănindu-se cu lăcuste şi cu miere sălbatică. Aşa de sus s-a ridicat prin viaţa sa pustnicească, încât Mântuitorul îl numeşte mai mare decât toţi proorocii şi mai mare decât toţi cei născuţi din femei.
Veniţi, iubiţilor, veniţi să vă arăt o vie aleasă. N-a fost aşa dintru început. A fost un loc necultivat. A fost un ogor înţelenit. Era plin de pietre, de ierburi sălbatice, de spini şi de şerpi. Nimeni nu avusese grijă de el. Nimeni nu luase aminte la el. Dar cineva a luat aminte la el. Ştia că sub pietre şi spini se ascunde un pământ ales şi că atunci când acesta avea să fie eliberat de acestea, va putea să devină o vie aleasă.
In Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bogat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spunea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul căuta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pentru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din inima mea”.