Așadar, în lume, când nu avem pe Hristos strigând și urlând în viața noastră, în existența noastră, ci trăim absența lui Hristos, trebuie să arătăm dragoste față de aproapele, să facem milostenie, ca să putem să ne întărim cumva viața noastră. Prin aceste virtuți ne lepădăm în parte de noi înșine și trăim pentru Hristos. Dar în mănăstire nu trăim pentru Hristos, ci Îl trăim pe Hristos, trăim în Hristos. De aceea Biserica noastră spune mirenilor: „Ai? Să dai”. În timp ce monahilor le zice: „Să nu ai nimic al tău”.
Fiecare ceas și clipă, fiecare întâmplare și înțeles sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dăruiește timpul, dar, în realitate timp nu există. Timpul este ceva trecător. Lasă urme zborul unei păsări? Cu siguranță, nu! Tot așa este și timpul. Există numai veșnicia, care Îl cuprinde pe Dumnezeu și făpturile zidite după chipul Lui. Singurul veșnic, precum și singurul bun și sfânt, este Dumnezeu.
În fiecare zi cerem la biserică mijlocirile sfinților. Aceste mijlociri sunt o întreagă putere, o întreagă lume care izvorăște din sfinți și din energia nezidită a lui Dumnezeu. Dar sfinții nu mijlocesc pur și simplu.
Dumnezeiasca Liturghie, într-un anume fel, îl „personifică” pe Dumnezeu şi ni-L face prezent, în timp ce rugăciunea face ca acest Dumnezeu prezent să fie Dumnezeul nostru. Dumnezeiasca Liturghie ne unește în mod nemijlocit cu Dumnezeu, ne face mădulare ale Trupului lui Hristos.
Odinioară era legea, dar legea conducea la păcat. A fost înlocuită legea prin har, și harul este lumină, mișcarea luminii.
Când te rogi, memoria îţi aduce [în minte] fie nălucirile unor lucruri din trecut, fie griji noi, fie chipul celui ce te-a întristat.
Rugăciunea este însăşi înfăţişarea (prezenţa) raţiunii (minţii) mele înaintea Lui Dumnezeu, fiindcă, chiar dacă trupul meu este prezent, adevărata mea existenţă este reprezentată de mintea-raţiunea mea. Ea trebuie să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu, de vreme ce El este Cel care mă însufleţeşte. Marea problemă este dacă va putea să se smerească şi să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu.
Toți suntem datori să le împlinim după puterea noastră, cel mic după micimea lui și cel mare după mărimea lui.
Cel legat nu-i sfătuiește pe alții să fugă, să se lupte, deoarece vede că nu poate să facă nimic. Nu se îngrijește nici de mâncare, nici de lucrurile de afară. Tot ce vrea este să se slobozească. Desigur, în jurul lui se găsesc oameni plini de iubire, dar el, sărmanul, din pricina întristării sale nu poate să guste dragostea lor, să priceapă bunătatea lor, pentru că a păcătuit în toate. Pentru că este scufundat în întregime în păcatul lui.
Văzând ispitele, suntem cuprinși de un fel de lașitate tragică. Dar nu este așa! Chiar dacă te-ai lupta o mie de ani în mijlocul păcatului pentru a-l birui, tot vei intra în Împărăția Cerurilor, fiindcă însăși nevoința ta arată că dorești Raiul, iar Dumnezeu îi dăruiește omului ceea ce dorește cu adevărat în adâncul inimii sale.
„Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu că în clipa în care se întoarce omul de la păcatele lui, îl primește cu bucurie și nu-i mai socotește acele păcate, precum s-a scris în Evanghelia despre fiul mai tânăr”.
Durerea, neliniștea, teama și zbuciumul sufletesc sunt roadele căderii omului, care au intrat în lume prin intermediul iubirii de sine. Acești „vapori” întunecă sufletul și dau naștere la felurite griji, însă starea firească a omului este bucuria, întrucât Dumnezeu este bucurie, iar sufletul omului este răsuflarea Sa. Dumnezeu a creat sufletul, iar acesta se îndreaptă către El în mod firesc.
Când sunt cinstit și mă cercetez pe mine însumi, atunci mă văd ca într-o oglindă. Aceasta îmi dă îndrăzneală și dragoste pentru Dumnezeu, dar și încredere. În paralel însă cu oglinda inimii mele, cu conștiința bună, cu trăirile duhovnicești, cu experiența mea duhovnicească, văd ce are în inima lui și altul care este lângă mine. Adică dobândesc harisma discernământului și a străvederii.
Dacă astăzi nu suferim, să nu uităm că s-ar putea ca mâine să suferim şi că în jurul nostru se află atâţia fraţi de-ai noştri, prieteni de-ai noştri, oameni apropiaţi sau străini, care nu încetează să fie mădulare ale trupului nostru. Să ne rugăm pentru aceşti oameni cu acest psalm sau cu cuvinte asemănătoare. Am spus însă că dacă nu suferim astăzi, vom suferi poate mâine. Dar mai degrabă suferim întotdeauna.
Văzându-vă, îmi amintesc de citirea din Apostolul sărbătorii de mâine, care spune că slava lui Dumnezeu va străluci cândva, Hristos Se va arăta și viața noastră se va arăta, de asemenea, întru slavă (Col. 3, 4).
Oricât ai fi de atent oamenii îți pun piedici. Fiecare va fi pentru tine o problemă dacă nu știi să fii liber. Îl vei osândi în timp ce, în realitate, responsabilul ești tu pentru că nu știi să te păzești. Deoarece toți ne produc numeroase greutăți în viață, întotdeauna avem nevoie de luminare. Această luminare n-o putem câștiga în legăturile noastre cu oamenii. În întâlnirile noastre ne exprimăm trăirile noastre, bucuria, pacea, luminarea, sfințenia noastră. Dar toate acestea le dobândim în tăcere, la rugăciune, prin legătura noastră cu Dumnezeu, în chilia noastră.