Și tu, fratele meu, acolo unde stai, plin de lipsuri, zdrobit, acolo unde spui că ești necredincios, că nu există Dumnezeu, numai puțin dacă îți amintești de El, se poate să-I auzi glasul! Acel „Eu” al lui Dumnezeu înseamnă că nu ești singur: „Aici sunt și Eu, Dumnezeul tău!”. Trebuie să fim foarte învârtoșați la inimă ca să nu putem pricepe asta!
Așadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei – ce înseamnă în înaintarea ei – în ieșirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mișcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o «tăcere în tăcere» înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută.
Ce înseamnă să teologhisești? Începi să te gândești la Dumnezeu, prin urmare, înlăuntrul tău, vorbești despre Dumnezeu. Începi să-l descoperi pe Dumnezeu întru cunoștință. Începi să devii cunoscător al lui Dumnezeu. Acum Îl înțelegi mai mult pe Dumnezeu, Îl cunoști pe Dumnezeu. Acum vorbești cu Dumnezeu.
Iți spun: „Copilul meu, iartă-ți fratele!”. Iar tu îmi răspunzi: „I-am zis: Blagosloviți!”, dar înăuntrul tău nu-l ierți. Dacă după șapte ani o să auzi o acuză la adresa lui, vei zice: „E normal, Păinte Stareț, nu vă amintiți ce mi-a făcut și mie, acuma sunt șapte ani?” Asta înseamnă că șapte ani ai avut draci în tine și acuma te dezvălui.
Se presupune totuși că și rugăciunea are spațiul ei cu totul propriu, numai al ei, un spațiu de taină, înlăuntrul căruia este cultivată, așa cum pentru a sădi o floare, sapi acolo pământul, pui gunoi, pui orice altceva e nevoie, ca să prindă rădăcină.
Omul care se află în supărare arată că nu înţelege bine întâmplările pe care le trăieşte sau prin care trece şi nu ştie să vadă degetul şi iubirea şi înţelepciunea cea de multe feluri ale lui Dumnezeu în viaţa lui de zi cu zi.
Ne rugăm, și înlăuntrul nostru intră Dumnezeu. Odată cu răsuflarea, intră Hristos.
Problema nu este ceea ce faci, ci ceea ce dorești, ceea ce te lupți să dobândești. Nu te teme, așadar, și nu te neliniști dacă vezi că astăzi ești păcătos. Chiar dacă o mie de ani te va chinui un păcat, căutând să-l biruiești, lupta te va duce în Rai.
Păcatul se îndepărtează imediat de lângă mine, atunci când eu îmi aduc aminte că sunt un păcătos, pentru că prin acest gând Dumnezeu se apropie de mine. Răul nu constă în faptul că ne înconjoară oamenii păcătoși sau inumani ca să ne vatăme. Nici însăși diavol nu poate dacă eu vreau să biruiesc cu ajutorul Harului Dumnezeiesc. Și ceilalți și eu trebuie să pricepim că trăim aceeași viață comună, pentru că de multe ori vedem că ne luptăm o dată, de două, de cinci, de zece ori și că nu învingem patimile, ne descurajăm. Văzând ispitele ne apucă o lipsă de curaj tragică. Nu! Și o mie de ani să te chinui să biruiești în lupta cu păcatul. Vei merge în rai, pentru că această luptă arată că îți dorești raiul.
Aş vrea ca la Liturghia noastră de astăzi, a Darurilor mai înainte sfinţite, să spunem câteva cuvinte pe care mi le-am însemnat mai înainte, în timp ce voi cântaţi.
Dacă astăzi nu suferim, să nu uităm că s-ar putea ca mâine să suferim şi că în jurul nostru se află atâţia fraţi de-ai noştri, prieteni de-ai noştri, oameni apropiaţi sau străini, care nu încetează să fie mădulare ale trupului nostru. Să ne rugăm pentru aceşti oameni cu acest psalm sau cu cuvinte asemănătoare. Am spus însă că dacă nu suferim astăzi, vom suferi poate mâine. Dar mai degrabă suferim întotdeauna.
La crearea lumii, pământul era acoperit de ape, de întuneric şi de adâncuri, dar „Duhul lui Dumnezeu – adică lucrarea Sfântului Duh – Se purta pe deasupra apei“ (Fc. 1,2). Pământul era nevăzut, şi numai Duhul lui Dumnezeu pătrundea întunecimile şi adâncurile. Apoi, Dumnezeu l-a făcut pe om „luând ţărână din pământ; şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu“ (Fc. 2, 7).
De ce la cele mai multe din rugăciunile noastre, în care cerem lumina, pacea, bucuria, dezlegarea problemelor, Dumnezeu nu ne răspunde? Pentru că nu suntem pregătiți. Cerem fără să ne fi pregătit.
Este, frații mei, simpatic în mod cu totul special omul care se aduce azi înaintea Domnului, așa cum îl înfățișează Sfânta Evanghelie ce s-a citit. Un om surd și mut. Un suflet care înseta și căuta comuniunea persoanelor, care în ciuda acestui fapt, nu putea nici să primească vreo reprezentare sonoră, nici să redea sau să-și exprime gândurile, să se prezinte înaintea Domnului în fața Căruia a apărut.
De obicei, omul are un vis al vieţii lui, a cărui împlinire o urmăreşte până la moarte. De exemplu, sunt monah şi visez să ajung misionar. Sau, eşti misionar şi vrei să ajungi monah. Sunt monah în chinovie şi vreau să ajung pustnic. Un altul este pustnic şi vrea să ajungă monah în chinovie. Dar cine a intrat într-o obşte de oameni şi de îngeri, într-o obşte monahală, cine a acceptat calea sfinţeniei nu are gânduri şi nici vise ale vieţii sale, ci a semnat că s-a hotărât şi că vrea să ajungă sfânt. Cu toate acestea, între hotărârea cuiva de a ajunge sfânt şi împlinirea hotărârii există o distanţă. Această distanţă depinde de vehiculul în care urcăm sau nu urcăm, şi acesta este egoul.