Dorind să te rogi cum trebuie, să nu întristezi vreun suflet, iar de nu, alergi în zadar.
Dacă întristezi vreun suflet, alergi şi te lupţi în zadar, te rogi şi strigi în zadar. In ce fel poţi să întristezi un suflet? Cu un cuvânt sau cu o privire, cu o mişcare, cu o împotrivire sau cu un cuvânt răspuns înapoi, cu o tachinare sau cu o glumă.
Pentru unii ceea ce spune mai jos părintele Emilianos Simonopetritul poate să pară nebunie, după spusele Sf. Apostol Pavel la I Corinteni 1, 18: „Căci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”
Starețul Emilianos Simonopetritul (†9 mai 2019) – „Aspecte practice ale viețuirii monahale autentice” (subtitrare Ro) / traducere Mănăstirea Dragomirna.
.. eu nu voi dori să trăiesc în mănăstire aşa cum trăieşte un alt stareţ, ci aşa cum trăieşte Stareţul meu şi cum tâlcuieşte el viaţa monahală prin cuvântul său.
Mijlocul esenţial şi cel mai profund prin care Stareţul îl formează pe ucenic şi îl face conform cu sine este cuvântul. Cu cuvântul îl naşte, îl înnoieşte, îl mântuieşte, i-L insuflă pe Duhul Sfânt, i-L dă pe Hristos.
Prelungirea cugetului Stareţului este şi crează cadrul, locul şi modul în care ucenicul va încerca să dobândească pe Duhul Sfânt. Desigur, de vreme ce Duhul cel Sfânt, „unde vrea, suflă” (In. 3, 8), este cu putinţă să-L afle pretutindeni. Dar nu-L află decât în felul pe care Dumnezeu l-a scris mai dinainte pentru el.
Şarpele nu a înşelat-o pe Eva spunându-i vreo minciună grosolană sau târând-o în vreun păcat anume, ci făcându-i din cuvântul lui Dumnezeu o ideologie. Dumnezeu i-a spus că va deveni dumnezeu cultivând grădina, trăind cu Adam viaţa din rai, ţinându-se departe de pomul cunoştinţei. S-a apropiat atunci satana şi i-a zis: „De ce îţi pierzi timpul cultivând grădina? De ce hoinăreşti fără nici o ţintă? Dacă vei mânca din rodul pomului cunoştinţei, o să ajungi pe dată dumnezeu.”
Înțelepciunea lui Dumnezeu poate să găsească mijloace să ascundă dumnezeirea. Pentru care pricină? Fiindcă omul se teme de multa lumină, de deschiderea Cerurilor, se teme de veșnicie și în locul lor preferă orice îl face să simtă că este singur, fiindcă Dumnezeu înseamnă ceva universal și mondial.
Deși Dumnezeu ne-a dat medicamentele, noi trebuie întotdeauna să ne raportăm la Dumnezeu, și nu la medicamente. Când merg la un medic sau iau un medicament, în realitate mă încredințez lui Dumnezeu. Dacă nu gândesc așa, atunci, chiar dacă mă fac bine, e valabilă zicala care spune că operația a reușit, dar bolnavul a murit, fiindcă, deși m-am făcut bine, am murit duhovnicește, de vreme ce nu m-am încredințat lui Dumnezeu.
Dacă se întâmplă vreo sminteală din pricina unui tânăr care n-a îmbrăcat încă schima monahală, nu-l îmbrăca cu ea, ci alungă-l din mănăstire.
Cu toate ca Sfântul Antonie alunga cu greutate pe cineva care ajunsese deja monah – în mănăstiri există, în general, îndelungă răbdare şi bunătate -, îngăduia totuşi egumenului să-l scoată din mănăstire pe începătorul care era o sminteală publică şi o cursă în mănăstire.
Aș vrea să vorbim despre ceva care are legătură cu trezvia și cu bucuria și care se numește canon.
Canonul reprezintă mâncarea și băutura zilnică a omului, iar în limbajul ascetic, el este numit «liturghie» [lucrare]. Atunci când Părinții ascetici vorbesc despre liturghie, nu se referă la Sfânta Liturghie. De aceasta rareori aveau parte.
Oricât ai fi de atent oamenii îți pun piedici. Fiecare va fi pentru tine o problemă dacă nu știi să fii liber. Îl vei osândi în timp ce, în realitate, responsabilul ești tu pentru că nu știi să te păzești. Deoarece toți ne produc numeroase greutăți în viață, întotdeauna avem nevoie de luminare. Această luminare n-o putem câștiga în legăturile noastre cu oamenii. În întâlnirile noastre ne exprimăm trăirile noastre, bucuria, pacea, luminarea, sfințenia noastră. Dar toate acestea le dobândim în tăcere, la rugăciune, prin legătura noastră cu Dumnezeu, în chilia noastră.
Ce uşoară este viaţa duhovnicească! După cum la o expoziţie vezi în prima sală gravuri în metal, în a doua sculpturi în lemn, în a treia schiţe, tot astfel şi în viaţa duhovnicească prima virtute o aduce pe cealaltă. Toată truda, toată zdroaba, toate greutăţile, în realitate, sunt o tihnă. Greutatea vieţii monahale este vederea omului lumesc sau trăirea omului egoist.
Cine este mânios să-şi întoarcă toată mânia, toată tensiunea sa lăuntrică spre dragostea lui Dumnezeu, spre pace, spre cuvintele mântuirii, spre „Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, folosind orice mijloc care-l ajută. Cineva zicea rugăciunea lovindu-şi mâinile. L-am văzut şi l-am întrebat:
De dai vreodată ceva cuiva, de i-o ierți, imiți firea lui Iisus. Se referă la trei feluri de legături cu oamenii, folosind exemplul simplu al dării și al luării. Într-o bună zi, cineva îți cere bani. Dacă îi dai și trece termenul, trebuie să ți-i dea înapoi. Dar nu ţi-i dă. Dacă tu nu-i vei cere, atunci imiți firea lui Iisus, Care spune că dacă cineva îți cere haina, dă-i și cămașa (Mt. 5, 40). De i-o ceri, imiți firea lui Adam, care încă nu a cunoscut harul desăvârșit pe care l-a adus cel de-al doilea Adam, adică Iisus. De ceri şi dobândă, te arăți mai jos și de firea lui Adam.
„Nu te măsura pe tine în toate cele pe care le faci” (Avva Isaia)
Nu sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău, virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi. De câte ori nu avem de-a face cu acest lucru! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut.
Nu dori să vezi în chip simţit îngeri sau puteri sau pe Hristos, ca să nu-ţi ieşi din minţi cu desăvârşire, primind lup în loc de Păstor şi închinându-te vrăjmaşilor demoni.
Dacă doreşti să vezi faţa Tatălui Care este în ceruri, să nu dai atenţie nici dacă ţi S-ar înfăţişa Hristos sau îngeri sau puteri! Hristos este cu adevărat prezent. Nu-i nevoie să-L vezi ca să spui că Hristos este aici, că Hristos e de faţă.