Pr. Emilianos Simonopetritul

Vedeți cât de departe de noi este inima noastră!

Când se va întâmpla aceasta, [că Îl vom aștepta pe Dumnezeu], atunci înlăuntrul acestei tăceri duhovnicești va începe să sufle și mai mult Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este ceea ce mă unește mai mult cu Dumnezeu, ceea ce mă aduce la unirea cu energiile necreate și încep cumva să conștientizez. Atunci Duhul Sfânt care este lumină, cînd intră în mine îmi descoperă adâncurile inimii mele.

Continuare …

Să ne rânduim viaţa cu dorinţa de a rămâne dumnezei!

Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.

Continuare …

Să ne îndemnăm mintea la simțirea rugăciunii și nu doar simplu la auzirea ei

Comuniunea cu Dumnezeu
În acest punct încep să aud în mintea mea – vă aduceți aminte de surdo-mutul din Evanghelie – cele dintâi bătăi din aripi ale îngerilor. Îngerii vin ca la Daniel, ca la cei trei tineri, ca la Tobit, ca la toți sfinții. Atunci înțeleg mai mult că Dumnezeu a devenit Tatăl meu și mă recunoaște drept fiu al Lui.

Continuare …

Toate țin de Dumnezeu…

Pe cât de ușor este ca cineva să lovească în clopotul de la poartă și să-i deschideți, pe atât de ușor este pentru Dumnezeu să bată din palme și să plece boala, ispita și orice altceva. Ajunge ca noi să nu ne neliniștim, așa cum se întâmplă de obicei, să nu avem voie proprie și, mai ales să nu gândim omenește. Adică să nu fim apăsați sau absorbiți de dorința de a ne vindeca sau de a ne izbăvi ispite sau de frica de ispite și de boală sau de frământarea legată de gravitatea bolii. Să le înfruntăm pe toate acestea ca pe ceva firesc.

Continuare …

Să nu ne înşelăm pe noi înşine!

Să nu ne înşelăm pe noi înşine! Dumnezeu există cu siguranţă, dar pentru noi nu există atunci când nu avem semne simţite ale Sale, când nu lasă întipăriri asupra noastră.
Dimpotrivă, pe măsură ce viaţa noastră înaintează, lumea, cel viclean şi egoul nostru lasă asupra sufletelor noastre întipăriri. Bineînţeles, suntem plăsmuiţi din ţărână, din lume. Dar această făptură de ţărână este chemată să se refacă, să se renască, la fel ca Nicodim care, bătrân fiind, a fost înştiinţat de Domnul că putea să se nască din nou (cf. In. 3, 4).

Continuare …

„Aceștia sunt ai mei. Te rog să-i mântuiești și pe cei care sunt jos!”

Starețul Filotei Zervakos din insula Paros, un om sfânt, mi-a spus, plângând, o vedenie pe care o avusese. Trăia o mare frământare, pentru că în societatea grecească se întâmplase ceva, iar el își spunea: „Cum s-a stricat societatea! Gata! S-a dus cu ea!” Dezamăgit, și-a ridicat privirea și… ce să vezi? O nenumărată oștire de sfinți – fără început și fără sfârșit – în frunte cu Maica Domnului, care își înălța mâinile către Hristos și spunea: „Aceștia sunt ai mei. Te rog să-i mântuiești și pe cei care sunt jos!”

Continuare …

Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă sunt premisele vieţii fireşti

Sfântul Antonie cel Mare este realist. Canoanele sale nu sunt o formulă pe care el a găsit-o şi pe care apoi ne-a servit-o şi nouă. Fiecare canon cuprinde ceva unic pentru viaţa monahului, un singur canon dacă este eliminat, se distruge tot întregul. Trebuie, spune el, să ne rugăm neîncetat, dar în acelaşi timp să Îi şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă.

Continuare …

De fiecare dată când participați la liturghii și privegheri, ce căutați?

Cei mai mulți se duc la biserică, se duc la Hristos, dar pleacă fără ca măcar să scoată de acolo vreo putere, așa cum a scos femeia cu scurgere de sânge. Și atunci spun: Și ce-am găsit la Hristos? Cum m-am dus, așa m-am întors. Deși odată cu moartea păcatului simți o oarecare dulceață, plăcere și desfătare. Și atunci nu mai ai nevoie de nimic altceva.

Continuare …

Puţină stră­duinţă dacă depunem, vom înainta în chip minunat!

Ce uşoară este viaţa duhovnicească! După cum la o expoziţie vezi în prima sală gravuri în metal, în a doua sculpturi în lemn, în a treia schiţe, tot astfel şi în viaţa duhovnicească prima virtute o aduce pe cealaltă. Toată truda, toată zdroaba, toate greutăţile, în realitate, sunt o tihnă. Greutatea vieţii monahale este vederea omului lumesc sau trăirea omului egoist.

Continuare …

De ce te întristezi? De ce te tulburi? De ce-ți faci probleme?

„Sufletul să se încreadă în Hristos și să-L cheme și să nu se înfricoșeze nicidecum” (Sfântul Isihie).
Dar, orice ar da peste tine, și în păcate să cazi, și nereușite să ai, și la depravări să ajungi, sufletul tău să nu-și piardă curajul. Să-L cheme pe Hristos și să nu-i pese de nimic.

Continuare …

Fericită este mintea care a dobândit, în vremea rugăciunii, o deplină lipsă de formă!

Nu dori să vezi în chip simţit îngeri sau puteri sau pe Hristos, ca să nu-ţi ieşi din minţi cu desăvârşire, primind lup în loc de Păstor şi închinându-te vrăjmaşilor demoni.
Dacă doreşti să vezi faţa Tatălui Care este în ceruri, să nu dai atenţie nici dacă ţi S-ar înfăţişa Hristos sau îngeri sau puteri! Hristos este cu adevărat prezent. Nu-i nevoie să-L vezi ca să spui că Hristos este aici, că Hristos e de faţă.

Continuare …

Ne rugăm, și înlăuntrul nostru intră Dumnezeu

Ne rugăm, și înlăuntrul nostru intră Dumnezeu. Odată cu răsuflarea, intră Hristos. Când ne rugăm, se săvârșește intrarea lui Hristos. Așa cum copiii evreilor și adulții și-au așternut hainele ca să intre Hristos în Ierusalim, tot așa și noi, cu rugăciunea, îi așternem lui Hristos propriile noastre haine ca să intre înlăuntrul nostru.

Continuare …

„El poartă grijă de mine” (1 Petru 5, 7)!

Osteneala și credința că stăm înaintea lui Dumnezeu, că ne vede și ne miluiește, ne dăruiesc tihnă, libertate, nădejde, pentru că știm că „nu este nici de la cel ce voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluiește” (Romani 9, 16). Vai și amar dacă isihia și pacea ar depinde de noi! Dar, ce mângâiere! Asta nu-i treaba ta – zice Dumnezeu –, e treaba Mea! „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă din calea ce vicleană și să trăiască” (Iezechiel 18, 23).

Continuare …

Lipsa bucuriei înseamnă lipsa lui Dumnezeu, în timp ce bucuria este dovada prezenței Lui

Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El. prin urmare mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.

Continuare …