“Am primit, fiul meu, scrisoarea ta şi am văzut în ea neliniştea ta.
Nu te întrista, fiule. Nu te nelinişti atâta! Dacă ai căzut iarăşi, iarăşi ridică-te! Ai fost chemat pe drumul ce duce la cer. Nu este bine să se împiedice cei care aleargă, dar dacă se împiedică să se ridice şi să continue alergarea. Este nevoie de multă răbdare şi de pocăinţă în fiecare clipă.
“Vino, buna şi iubita mea soră, vino şi iarăşi vom mângâia necazurile tale. Vino, şi vom binecuvânta pe Dumnezeu cu glasul dulce al inimii, rostit de gură şi care răsună în minte. Spunând: “Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui”.
Aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune.
Viaţa noastră alături de Stareţ a avut mai degrabă caracterul unei petreceri copilăreşti, iar nu al uneia mature. Strădania noastră, în linii generale, se îndrepta spre tradiţia monahală, silindu-ne după putere la îndatoririle noastre tipiconale.
Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.
Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
Printre îndatoririle pe care pururea-pomenitul Stareţ ne învăţa să le împlinim încă din primele zile ale înţeleptei lui povăţuiri, erau şi cea a bunei rânduieli şi a programului, descriindu-ne în acelaşi timp neorânduiala în cele mai întunecate culori. Adesea ne spunea apoftegma Sfântului Efrem Sirul: „cei care nu au povăţuitor cad ca frunzele”, ceea ce înseamnă, aşa cum ne spunea el, lipsa programului.
Harul precede totdeauna venirea ispitelor, ca o vestire pentru pregătire. Lucrare (praxis) nu înseamnă numai a încerca şi a te lăsa păgubaş. Fapta se numeşte când pătrunzi în lucrare, te lupţi, biruieşti sau eşti biruit, câştigi sau pierzi, cazi, te ridici, răscoleşti totul, ridici totul în picioare, când primeşti lupta până la ultima suflare. Şi niciodată să nu te descurajezi până la ieşirea sufletului tău. Dar când ajungi până la cer, trebuie să te aştepţi ca ziua următoare să cobori în iad. Să nu mai spunem că uneori coborârea se întâmplă chiar în aceeaşi clipă. De aceea, nu trebuie să te pierzi în rătăciri, ci să ai înaintea ochilor că amândouă sunt ale tale.
„Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă.
“Fiul meu iubit în Domnul, doar ce am primit astăzi scrisoarea ta şi iată, iarăşi plâng, iarăşi jelesc, iarăşi îmi pun sufletul meu pentru tine.
Ridică-te. Îţi întind mâna mea tremurândă. Nu te speria. Iară-şi încerc să te ţin. Plângi pe umărul meu. Sunt alături de tine, plâng împreună cu tine. Oftez, mă doare, suferă nespus sufletul meu şi inima mea se zbate până când te voi ridica pe Tabor.
În timp ce urci Golgota nu se poate să nu cazi. Este grea crucea. De multe ori vei cădea în genunchi. Tu să nu asculţi pe ispititor. Dacă îl asculţi, el va ieşi biruitor.
“Iată, iarăşi vin smerit, ca un părinte, să-ţi trezesc prin cuvinte voinţa cea bună. Scoală-te, fiul meu, din somnul nepăsării. Ascultă-mă şi nu mai dormi. Trezeşte-te şi alungă de la tine somnolenţa nepurtării de grijă. Pune-ţi din nou armura şi stai cu curaj împotriva duşmanilor tăi. Luptă-te cu răbdare. Nu întoarce spatele. Luptă-te piept la piept. Este mai de folos pentru noi să cădem în luptă decât să fim biruiţi.
O, minune a minunilor! Cei din lume pentru a pescui doi peştişori se luptă câteodată o noapte întreagă.
Îmi scrii de starețul tău că vrea să vină la Sfântul Munte pentru închinare. Lucru bun și sfânt are de gând să facă. Cât despre mine, să nu țină seamă că mă cunoaște sau că exist în această viață, întrucât trăiesc în retragere desăvârșită, cu altă rânduială decât cea obișnuită. Este greu să mă întâlnească.
Apoftegma Părinţilor „Dă sânge, ca să primeşti Duh” poate fi socotită deviza permanent valabilă a pururea-pomenitului Stareţ. Fire curajoasă şi bărbătoasă cum era, nu lăsa loc semnelor de întrebare sau îndoielii în viaţa sa.
În scara treptelor sporirii unui suflet nevoitor, după eliberarea lui de patimi şi ieşirea sa în iluminarea dumnezeiască, se află discernământul şi perspicacitatea, care sunt cele mai comune harisme ale omului obişnuit.
„În războiul nevăzut, ispitele se fac pricinuitoare de cunoaştere duhovnicească pentru cei cu luare-aminte. Ispită se numeşte şi orice împotrivire faţă de nevoinţa noastră pentru credinţă şi evlavie, atunci când ne silim să ne supunem lui Dumnezeu.
Necunoaşterea lucrării practice în viaţa duhovnicească naşte în mintea omului contemporan multe semne de întrebare, pe care le auzim continuu în întâlnirile şi în discuţiile noastre zilnice. Sfinţirea, adică „desăvârşirea după Dumnezeu”, şi conţinutul ei esenţial aproape întotdeauna sunt interpretate greşit de către cei care se află departe de adevărata experienţă. Să-mi fie îngăduit să citez cu frică şi sfială câteva din judecăţile Părinţilor referitoare la aceasta, pentru a se face înţelese sensul şi însemnătatea sfinţirii potrivit duhului Sfinţilor Părinţi.
Aşadar, ascultaţi cuvintele mele, ale smeritului şi ultimului dintre monahi, şi nu mă socotiţi că fiind neînvăţat şi agramat. Deschideţi ochii sufletelor voastre şi vedeţi ce există dincolo de această lume.
Bucură-te în Domnul, fiul meu iubit, pe care Harul lui Iisus l-a luminat și de lume l-a slobozit, care l-a aruncat în pustie și l-a așezat într-o chinovie cu o obște sfântă, iar acum slavoslovește și mulțumește din tot sufletul lui Dumnezeu.
Harul Dumnezeiesc, fiul meu, este ca momeala care intră în suflet și-l atrage, fără silă, pe om spre cele înalte. El cunoaște modul prin care poate să încânte peștii înțelegători și să-i scoată din marea acestei lumi. Şi ce se întâmplă după aceasta?
“Am primit, fiul meu, scrisoarea ta şi am văzut în ea neliniştea ta.
Nu te întrista, fiule. Nu te nelinişti atâta! Dacă ai căzut iarăşi, iarăşi ridică-te! Ai fost chemat pe drumul ce duce la cer. Nu este bine să se împiedice cei care aleargă, dar dacă se împiedică să se ridice şi să continue alergarea. Este nevoie de multă răbdare şi de pocăinţă în fiecare clipă.