Iubirea lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă, precum și dreptatea este întotdeauna iubitoare. Dumnezeu are în sine bunătate, iubire și dreptate absolută, dar în același timp are și fericire absolută. Iar dreptatea, iubirea și binele se manifestă în această lume având în sine și fericirea. Așadar, când oamenii se îmbogățesc cu ele, în același timp ei câștigă și fericirea. Însă ceea ce se află în afara acestora, adică răul și păcatul, conține în sine suferință și chin.
Ortodoxia va genera întotdeauna renaşterea ascetică. Ea nu recunoaşte nimic altceva. Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Nevoinţa este singura ei şcoală misionară. Ortodoxia înseamnă efort ascetic şi viaţă şi doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe şi împlinită.
Noi Îi dăm mulţumire, Îl venerăm, Îi cântăm imne, Îl primim în noi înşine. Cum Îl primim în noi înşine? Noi L-am primit deja în noi înşine atunci când ne-am împărtăşit cu Sfintele Taine. El a intrat deja înlăuntrul vasului vieţii noastre, al trupului şi al sufletului nostru. Şi întocmai precum S-a aflat El într-o corabie cu apostoli, tot astfel este El, exact Acelaşi şi acum în vasul vieţii mele şi al vieţii tale. Şi ori de câte ori se stârneşte o furtună în sufletul nostru şi vânturi viclene vor să ne doboare, El este Mântuitorul nostru.
Din punct de vedere pur ontologic, Dumnezeul-Om nu este o minune, ci o necesitate a acestei lumi şi a omului. Astfel, se spune în Sfânta Evanghelie faptul că, atunci când Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat, „El întru ale Sale a venit” (Ioan 1, 11). Totuşi, cum suntem noi ai Săi, dacă nu datorită sufletului nostru celui după chipul lui Dumnezeu? Mai departe se spune: „Căci al Lui neam şi suntem” (Fapte 17, 28) ‒ nu în alt chip, decât datorită sufletelor noastre celor zidite după Chipul lui Dumnezeu.
Educaţia şi practica vieţii nu reprezintă nimic altceva decât prelungirea şi iradierea sfinţeniei. Sfântul emite lumină şi datorită acestui lucru el iluminează şi educă. Educaţia presupune sfinţenia în întreaga sa fiinţă. Adevărata educaţie ne-o oferă, de fapt, sfântul. Fără sfinţi nu există adevăraţi dascăli şi educatori. Nici nu există adevărată educaţie fără sfinţenie. Fără de lumină nu există iluminare. Sfinţenia este sfinţenie prin intermediul dumnezeieştii lumini.
Pentru noi, creştinii, în lumea aceasta numai un singur lucru poate să ne fie surpriză: păcatul. Da, păcatul este „surpriză” şi primejdie mare. Pentru că noi ştim că păcatul este în realitate singura stare nefirească şi împotriva firii, în lumea lui Dumnezeu şi, din pricina aceasta, atacul este surprinzător şi mortal fiinţei după chipul lui Dumnezeu, omul.
Duminica Sfântului Ioan Scărarul. De ce a rânduit-o Biserica în mijlocul postului ca cea mai sfântă icoană, ca toţi să privească la ea? Ioan Scărarul. Cine este el? Omul care a ajuns să vadă şi a scris despre Scara Raiului.
„Harismele sunt felurite, dar e Același Duh… toate acestea le lucrează Unul și Același Duh, împărțind fiecăruia deosebi, după cum voiește” (I Corinteni 12, 4; 11)
Hristos Se naşte! Cu adevărat Se naşte! Dumnezeu Se naşte, Dumnezeu-Omul Se naşte. Dumnezeu desăvârşit în om desăvârşit. Prima dată pe pământ S-a arătat om nou, S-a arătat om desăvârşit, S-a arătat om deplin.
Este într-adevăr foarte greu ca viaţa veşnică să-şi croiască drum în sufletul omenesc – atât de strâmt – şi încă şi în mai îngustul trup omenesc. Aflaţi în spatele gratiilor, locuitorii acestui pământ se împotrivesc cu tenacitate împotriva a tot ceea ce vine din afară. Prinşi în temniţa timpului şi a spaţiului ei sunt incapabili – din pricina atavismului sau poate a inerţiei – să primească ceva ce vine de dincolo de timp şi de spaţiu, ceva care este veşnic. O astfel de invazie este socotită a fi o agresiune la adresa lor şi ei răspund prin război.
Atunci când nu e împreună cu Dumnezeu, omul este totdeauna jucărie a diavolului. Şi diavolul se distrează cu el: fie îi umple sufletul cu gânduri necurate, fie îi aşază în inimă dorinţe rele, fie îi aprinde limba de vorbe murdare, fie îl predispune spre clevetire, bârfe, tâlhărie, desfrânare şi orice altă faptă rea. Şi în acest fel se continuă până când omul îşi va aminti de Dumnezeu, va veni la biserica lui Dumnezeu şi va cădea înaintea lui Dumnezeu. Atunci el este în întregime în cer, nu-l pot ajunge nici păcatele, nici dracii, nici răul omenesc pământesc.
Cine poate birui, Doamne, dacă nu iei pentru noi biruința? Nici chiar Sfinții Apostoli nu au putut potoli furtuna pe mare fără Tine. Nici chiar Petru nu și-a putut stăpâni frica de iudei, ci de trei ori s-a lepădat de Tine, până ce Tu Însuți Te-ai uitat la el cu putere și l-ai așezat în cămara cea dreaptă.
Orice efort sau încercare de a armoniza creştinismul cu duhul vremii, cu mişcările trecătoare ale feluritelor epoci istorice sau cu regimurile politice nu face decât să elimine acea trăsătură aparte a creştinismului care face din el unica religie hristocentrică din lume. Neadaptarea Dumnezeu-omului Hristos la spiritul vremii, ci mai degrabă adaptarea spiritului vremii la duhul veşniciei lui Hristos, la dumnezeiasca umanitate a lui Hristos – aceasta este unica şi adevărata misiune a Bisericii lui Hristos în lume, a Bisericii Ortodoxe şi apostolice.
„Eu sunt Adevărul”. Întru tot desăvârșitul Adevăr, niciodată micșorat, niciodată schimbabil, pururea Unul și Același în plinătatea Sa întru tot desăvârșită, pururea Unul și Același ieri și azi și în veci. Adevărul este pururea veșnic, și în timpul veșnic, pururea nemărginit, și în cele mărginite nemărginit, pururea nemuritor, și în cele muritoare nemuritor. Toate celelalte adevăruri izvorăsc din el precum razele din soare, de aceea și ele sunt nemuritoare și veșnice.
Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui.
„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.
Misiunea Bisericii este şi de a le oferi membrilor săi convingerea că starea adevărată a personalităţii umane este aceea alcătuită din nemurire şi veşnicie şi nu din vremelnicie şi moarte, precum şi convingerea că omul este un călător care se îndreaptă din împărăţia timpului şi a morţii spre nemurire şi veşnicie.
În Occident, creştinismul s-a transformat treptat în umanism. Afirmaţia părintelui Iustin este un semnal de alarmă: dacă ortodocşii se vor lăsa biruiţi de duhul lumii acesteia,