Vă rog să nu vă întristaţi, să nu vă neliniştiţi, să nu vă lăsaţi influenţaţi de situaţia care domină în lume. Aşa cum se spune în întrebare, într-adevăr, pe omul care trăieşte în lume „viaţa însăşi îl determină la a se risipi în faptă, în cuvânt şi în minte, aşa încât nu poate să păzească toate poruncile lui Dumnezeu.”
Şi pentru că într-un anumit fel spovedania de obşte [la mănăstire se obişnuieşte spovedania obştii înainte de fiecare mare sărbătoare şi în mod special înainte de Înălţarea Domnului – n.n.] de acum poate să fie şi ultima – pentru că nu ştim cât timp mai avem, toate sunt în mâinile Domnului – motiv pentru care trebuie să ne simţim acum, cât suntem împreună, ca şi când aceasta ar fi prima noastră spovedanie – de fapt, aşa ar trebui să ne simţim de fiecare dată, altfel nu cred că are aceeaşi valoare – dar în acelaşi timp, însă, şi ultima spovedanie din viaţa noastră.
În fiecare zi Dumnezeu ni Se dezvăluie din ce în ce mai mult. Dar acest fapt are ca şi consecinţă imediată şi dezvăluirea propriului nostru suflet, în cele mai adânci ale lui, oferindu-ne posibilitatea să vedem realitatea de neînchipuit pe care a creat-o păcatul în el. Şi ar fi păcat, de vreme ce Dumnezeu ne dă zile multe şi timp de pocăinţă — noi, fireşte tânjim să trăim mai mult din alte motive, ca să ne bucurăm de viaţă, dar Dumnezeu nu a rânduit zilele pentru asta, ci pentru pocăinţă – ar fi, deci, păcat să nu ajungem la un nivel de autocunoaştere, să părăsim această lume fără să fi cunoscut păcatul nostru şi fără să ne fi pocăit pentru el.
Zile acestea am primit o consemnare cu o întrebare. „Cineva, să nu spunem cine este, a spus că omul nu se vindecă de patimi, ci doar se ușureaza puțin”.
Să vedem altă întrebare: „Când există o uscăciune a inimii şi o lipsă de dispoziţie pentru rugăciune, trebuie să ne rugăm împotriva voinţei noastre, fie şi formal, sau să aşteptăm până când vine starea necesară, străpungerea inimii? Şi ce se întâmplă dacă aceasta întârzie să vină?“
Fraţilor! Să nu mai aveţi astfel de întrebări. Aici, desigur, puteţi să întrebaţi orice. Dar nu vă lăsaţi încurcaţi în asemenea întrebări. Dacă nu vrei, nu vrei! Dar, din moment ce ai hotărât să devii omul lui Dumnezeu, s-a terminat!
Este evident că n-a mers pe căile Lui şi nu I-a slujit cu gânduri ascunse. Fiecare suflet care-L slujeşte pe Domnul lucrează fără cuget viclean, cu dăruire deplină. Dumnezeu a rânduit lucrurile şi în cazul Sfântului Nectarie. Acolo, în acei ani, la Patriarhia Alexandriei a îngăduit să fie batjocorit ca ultimul om şi să fie alungat. Cineva mi-a scris în aceste zile: „Să vă rugaţi să nu mă smintesc întru Dumnezeu!”
Adeseori felul în care reacționezi atunci când treci printr-o supărare, printr-o durere, printr-o rănire, seamănă cu următorul lucru: e ca și când ei ți‑au dat un cuțit, iar tu începi să-l răsucești în propria rană.
Desigur, dacă apostolul Pavel nu l-ar fi înviat pe copil n-ar fi fost un eşec al lui. El l-a înviat pe tânăr, apostolul Petru a înviat-o pe Tavita şi alţi apostoli au înviat morţi. Dar, aşa cum Hristos, Domnul şi învăţătorul lor, Dumnezeul lor şi Dumnezeul nostru, n-a înviat pe toţi cei care au murit în perioada lui şi nu i-a vindecat pe toţi cei bolnavi din acea vreme, la fel şi apostolii şi ceilalţi sfinţi.
În acest moment vorbim despre cei care se mărturisesc. Nu este corect să se mulţumească cineva cu o spovedanie formală. De regulă, cel care se mărturiseşte obişnuieşte să atingă lucrurile în punctul în care stă bine şi să plece cu satisfacţia că s-a spovedit. In realitate, rădăcinile, umflăturile păcatului rămân.
Omul care se mişcă departe de ceilalţi oameni, până la un punct are dreptate să se baricadeze, are dreptate să se retragă în sine. Însă, această izolare, această retragere în sine, această însingurare depăşeşte unele limite şi este, de-acum, o stare bolnăvicioasă. Nu este cazul monahului care lasă lumea şi toate ale ei, care poate rămâne şi cincizeci de ani complet singur.
Foarte mulţi oameni din societatea contemporană sunt închişi în ei înşişi. Foarte mulţi oameni din societatea contemporană, din lumea contemporană, care trăiesc în oraşe mari sau mici, şi care se distrează tot timpul împreună, se duc şi vin tot timpul împreună, tot timpul stau de vorbă, se tem continuu ca nu cumva să se afle singuri în vreo pustietate şi să facă, astfel, rău societăţii.
Să vedem altă întrebare: „Când există o uscăciune a inimii şi o lipsă de dispoziţie pentru rugăciune, trebuie să ne rugăm împotriva voinţei noastre, fie şi formal, sau să aşteptăm până când vine starea necesară, străpungerea inimii? Şi ce se întâmplă dacă aceasta întârzie să vină?“
Hristos n-a murit pentru că Pilat n-a judecat cu dreptate sau pentru că Iuda L-a trădat sau pentru că a căzut în mâinile oamenilor răi. Nu a murit din aceste pricini. Hristos putea să nu vină din cer, şi nu I s-ar fi întâmplat acestea, sau, dacă a venit, ar fi putut cu o privire să-i piardă pe toţi. Iisus a murit pentru că trebuia să moară şi greşim când ne ocupăm de celelalte cauze şi nu luăm seama la aceasta. Cu siguranţă, Pilat are o răspundere pentru ceea ce a făcut, dar Hristos nu a murit pentru că acela sau alţii au fost răi, ci pentru că trebuia să moară.
Iubiţii mei, nu ştiu ce v-aţi fi aşteptat să auziţi în acest ceas, ce ar fi mai bine să spunem. Doar Dumnezeu ştie. Dar pentru că, prin slujba de după amiază a Ceasului al IX-lea, se încheie sărbătoarea Sfântului Lazăr şi, odată cu Vecernia, începe Sărbătoarea Floriilor, iar de mâine după amiază intrăm în Săptămâna Mare, poate că ar fi bine să începem cu ceea urmează. Sunt lucruri potrivite nouă, celor atât de preocupaţi, de grăbiţi spre multe, este prilej să trăim şi sărbătorim aşa cum se cade Săptămâna Mare. Cei mai mulţi, în fugă, îşi vor aminti că este Săptămîna Mare şi vor trece, cât de puţin, pe la biserică. Chiar şi cei care îşi consacră timp pentru biserică, pentru slujbe, de fapt nu sunt sloboziţi de cele în care sunt prinşi, nu sunt dezlegaţi din cele cu care sunt legaţi.
Astăzi este cea de-a doua duminică din Postul Mare, închinata Sfântului Grigorie Palama, şi, aşa cum am spus, este socotită oarecum şi a doua duminică a Ortodoxiei. Sfântul Grigorie are o mare legătură cu rugăciunea minţii şi cu întreg conţinutul acestei rugăciuni şi a fost un luptător în prima linie în toate disputele iscate. De aceea socotesc că este folositor să ne aplecăm asupra învăţăturii lui, care are directă legătura cu tema noastră.
Pe acest drum nu păşeşte cineva care nu se luptă în fiecare zi, de o manieră concretă, să facă voia lui Dumnezeu şi să păzească poruncile lui Hristos. Ai căzut, ai încălcat legea lui Dumnezeu, nu ai păzit poruncile? Să te pocăieşti îndată, să ai străpungere de inimă, să-L rogi degrabă pe Hristos să te ierte şi să-ţi continui lupta.
Ceva ce nu se poate numi creştinism
Facem, după cum ştiţi, o încercare de a pătrundem mai adânc în om şi de a putea, astfel, să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, prin urmare, să luăm o poziţie mai adevărată faţă de Dumnezeu, încât Dumnezeu să poată, dacă noi avem poziţia potrivită, să ne dăruiască harul Său, să ne binecuvânteze.