Trebuie să fim cu mare luare-aminte la ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur numea „partea întunecată a iubirii drăcești”. De multe ori, ceea ce noi numim dragoste față de cineva ajunge, de fapt, să fie un prilej de judecată și respingere a altora. Ori pentru că în inima noastră nu este destul loc și căutăm să iubim doar pe unii, ori pentru că, dintr-un zel greșit, socotim că trebuie să fim dușmani cu cei pe care apropiații noștri îi consideră vrăjmași.
Biserica, noi toţi, suntem o mulțime în mişcare, o mulțime îmbrăcată în zdrenţe duhovniceşti, o mulțime de păcătoşi. Un singur lucru avem în comun – nu sfinţenia, ci conştienţa nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie să fim în stare a ne deschide celorlalţi, să fim milostivi, înţelegători şi împreună-pătimitori cu ceilalţi.
Pe Muntele Sinai, lui Moise nu i-a fost dat să-L vadă pe Dumnezeu față în față; i-a fost îngăduit doar să intre în slava lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, ca și cum, a trecut pe lângă el. Această vedere a fost suficientă pentru ca chipul lui Moise să strălucească atât de puternic, încât oamenii nu puteau suporta această iradiere a prezenței divine; Moise își acoperea fața cu un văl, pentru că oamenii nu-l puteau privi.
„În timpul războiului, o femeie, monahie rusă — maica Maria Skobțova — a fost dusă într-un lagăr de concentrare din Germania. După câțiva ani petrecuți acolo, într-o zi au venit să le cheme, după listă, pe femeile care urmau să fie duse la moarte. Printre ele era o fată tânără; voia să trăiască, se zbătea și plângea.
Îmi amintesc că odată, în America, am intrat într-o biserică veche. Intrasem doar să mă uit, și am zărit un om stând cu capul plecat, într-o stare care mi s-a părut a fi de profundă descurajare. M-am apropiat de el, l-am atins ușor pe umeri și l-am întrebat: «Ce s-a întâmplat?» (Știu, e un gest foarte neamerican – dar, până la urmă, rușii sunt ruși: mai direcți, mai sălbatici.)
Ce fel de Dumnezeu ar trebui să căutăm? Un Dumnezeu Viu! <…> Cei care caută astăzi, tineri sau bătrâni, creștini sau necreștini, caută o imagine a lui Dumnezeu, o reprezentare a lui Dumnezeu, care nu coincide pe deplin cu imaginea lui Dumnezeu oferită de catehism.
Postul nu înseamnă că trebuie să cerșim și mai insistent de la Dumnezeu; postul nu înseamnă că trebuie să venim la Împărtășanie mai des ca de obicei.
Postul este vremea în care trebuie să ne înfățișăm judecății lui Dumnezeu, să luăm aminte la vocea conștiinței noastre și să ne abținem de la Împărtășanie, dacă nu ne putem apropia cu vrednicie de ea.
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.
Bucuraţi-vă de iubirea, compasiunea, sinceritatea preotului duhovnic la care mergeţi! Nu-i cereţi să facă imposibilul. Când mergem în munţi căutăm o călăuză care a străbătut drumul şi s-a întors cu bine.
„Întrebarea care mi-a fost pusă este: de ce sunt creștin până astăzi? Și voi răspunde așa cum a făcut-o un scriitor francez al secolului nostru, care a scris o carte intitulată: «Dumnezeu există: L-am întâlnit».
Să privim la istoria Bisericii — cine au fost sfinții? Nu doar episcopi și nu doar membri ai clerului: mulți sfinți au fost mireni. Simpli mireni — și au ajuns la o asemenea înălțime duhovnicească și sfințenie, încât din ei izvora lumina Taborului; erau convingători prin ceea ce deveniseră.
Dar dacă omul a greşit mult în viaţa lui, apoi a devenit credincios, dar nu merge la Spovedanie?
Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El Însuși ne caută. Mântuitorul a spus: „Bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos știe că nu suntem pregătiți încă pentru întâlnire, nu suntem gata să-L privim față către față pe Dumnezeul cel Viu; căci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată; este la fel cu a întâlni o frumusețe necondiționată, un adevăr necondiționat, o dreptate necondiționată.
Știm cu toții ce se întâmplă uneori cu picturile marilor maeștri, sau cu icoanele, sau cu orice operă de artă, cu orice formă de frumusețe: orice frumusețe poate fi mutilată ‒ indiferența, împrejurările, răutatea pot mutila chiar și cel mai frumos obiect.
Dacă Dumnezeu vi se înfățișează ca un Judecător aspru, iar Judecata ca o pieire inevitabilă — fiindcă nimeni nu va putea împlini așteptările Judecătorului — atunci, cred, nu ar trebui să vă exprimați aceste gânduri. Voi spune însă ce simt eu în această privință.
Pentru mine, a trăi în viaţa publică nu se deosebeşte de fel, de modul de a trăi în pustie. E mult mai uşor, într-un anumit sens, să fii sărac din punct de vedere material, decât să fii sărac lăuntric, decât să fii fără legături. A trăi fără legături e foarte greu, nu ajungi la acest stadiu decât progresiv, din an în an. Înveţi atunci, cu adevărat să apreciezi lucrurile la adevărata lor valoare, să-i priveşti pe ceilalţi şi să le descoperi frumuseţea luminoasă fără a voi însă să-l ai în stăpânire.
La începutul Dumnezeieștii Liturghii, atunci când clerul este deja pregătit să înceapă slujba, când poporul binecredincios s-a adunat, când s-a săvârșit Proscomidia — partea pregătitoare a Liturghiei, adică atunci când și pâinea, și vinul sunt gata, și preotul este pregătit să rostească primul cuvânt liturgic: „Binecuvântată este Împărăția…”, el, poate, în necoacerea sa duhovnicească, în naivitatea sa, ar putea gândi: „Acum voi săvârși cea mai mare minune de pe pământ: voi preface această pâine în Trupul lui Hristos, acest vin – în Sângele lui Hristos.”