
Cum, după ce am pierdut pacea interioară, o recâştigăm?
Cum, după ce am pierdut pacea interioară, o recâştigăm?
Pasajul evanghelic de astăzi se referă la tămăduirea unui om posedat de o legiune de demoni și ne demonstrează în modul cel mai tulburător și uimitor cât de mult Domnul prețuiește fiecare suflet în parte. Priviți: aveți în față un singur om din întreaga lume și se dă bătalia nu numai pentru soarta sa veșnică, dar și pentru existența sa vremelnică. Dumnezeul întrupat se luptă cu vrăjmașul pentru integritatea sufletească și fizică a omului respectiv pe pământ. Hristos intervine și pentru o singură ființă umană, deoarece fiecare dintre noi are în ochii lui Dumnezeu valoare infinită și supremă.
Pocăinţa nu trebuie confundată cu remuşcarea, nu înseamnă să-ţi pară foarte rău de ceea ce nu a mers bine în trecut. Pocăinţa este o atitudine activă, pozitivă, care constă în a te îndrepta în direcţia potrivită.
Dacă în rugăciunile de dimineaţă ai rostit o expresie, trebuie să te învredniceşti de ea pentru tot restul zilei. De aceea, în afară de faptul de a învăţa cât mai multe asemenea pasaje semnificative, trebuie să-ţi faci o regulă ca atunci când ai descoperit o expresie care are sens pentru tine – în paginile Vechiului sau Noului Testament, printre rugăciunile Liturghiei – să o aplici fără şovăire, pe cât de mult poţi. Ai putea crede că eşti în stare să faci aceasta la nivelul unei zile întregi, în realitate, este neînchipuit de greu.
Aș vrea să spun ceva, pe scurt, despre porunca lui Hristos de a ne iubi unii pe alții așa cum El ne-a iubit pe noi.
Ceea ce m-a frapat mai mult decât o dată, atunci când citeam sau predicam despre anumite pasaje din Evanghelie, este faptul că noi propovăduim Judecata ca fiind Vestea cea bună.
Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de multe ori mergem la persoana respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când discuţia este încărcată emoţional, se varsă lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur şi simplu ne-au încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună şi se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională.
Aş vrea să vă explic cum înţeleg eu această temă. Când am propus ca temă a Congresului nostru eparhial din acest an „Cum să trăim cu noi înşine” am avut în vedere două lucruri. În primul rând, mulţi dintre noi nu se simt, în cea mai mare parte a timpului, „confortabil” cu ei înşişi; suntem nemulţumiţi de noi înşine, avem senzaţia acută a nereuşitei, a falimentului. Iar atunci când în locul sentimentului nemulţumirii şi nereuşitei avem sentimentul mândriei şi simţim că prosperăm, aceasta este, poate, şi mai rău.
Ziua în sine este binecuvântată de Dumnezeu. Oare nu înseamnă aceasta că tot ceea ce conţine ea, tot ceea ce s-a petrecut cu noi în decursul ei este după voia lui Dumnezeu? Dacă crezi că lucrurile se întâmplă datorită sorţii înseamnă că nu crezi în Dumnezeu. Iar dacă primim tot ceea ce se întâmplă şi pe tot omul care vine la noi în acest duh, vom vedea că suntem chemaţi să facem lucrarea Domnului în orice moment şi în orice împrejurare a vieţii noastre.
Există rugăciuni pentru cei care urmează să moară, de pregătire pentru această trecere spre cele veşnice. In primul rând, această pregătire constă în întoarcerea de la cele vremelnice la cele veşnice. Sfântul Serafim spunea înaintea morţii sale: „Trupeşte mă simt aproape de moarte, dar în duh sunt ca un nou-născut, simt toată noutatea şi prospeţimea unui început, nu a unui sfârşit.”
Întâlnirea dintre Dumnezeu şi noi în rugăciune statornică întotdeauna duce la tăcere. Trebuie să învăţăm să deosebim două feluri de tăcere: tăcerea lui Dumnezeu şi propria noastră tăcere. Prima, tăcerea lui Dumnezeu, este adesea mai greu de purtat decât refuzul Său, tăcerea absentă despre care am vorbit mai devreme. A doua este tăcerea omului, mai adâncă decât vorbirea, într-o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu decât o poate împlini vreun cuvânt.
„Bărbaţilor, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care împreună cu voi sunt moştenitoare ale harului vieţii veşnice” (I Petru 3, 7). „Aşadar bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe însuşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte” (Efeseni 5, 28).
În cursul săptămânilor Postului Mare, mulţi dintre noi ne vom împărtăşi cu Sfintele Taine. Această împărtăşire trebuie să se facă cu luare aminte, ştiind ce facem, ce dorim să cerem şi la ce ne angajăm.
Dar dacă omul a greşit mult în viaţa lui, apoi a devenit credincios, dar nu merge la Spovedanie?