În psalmul de la sfârșitul Vecerniei, împăratul David spune: „Veniți, fiilor, ascultați-mă; frica Domnului vă voi învăța pe voi.” Și aș vrea să spun acum câteva cuvinte despre această frică de Dumnezeu și despre ceea ce ea ne poate învăța.
In primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea! Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că atunci când dăm creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori!
Într-o lume unde toți și toate sunt în dezbinare, căsătoria e locul unde doi oameni, mulțumită faptului că s-au îndrăgit unul pe celălalt, devin una; locul unde se termină dezbinarea, unde începe înfăptuirea vieții în unire. Și în aceasta constă cea mai mare minune a relațiilor omenești: doi devin dintr-o dată o singură personalitate; dintr-o dată, două persoane, întrucât s-au îndrăgit una pe alta și s-au acceptat una pe alta până la capăt, desăvârșit, ajung ceva mai mare decât o pereche, decât pur și simplu doi oameni – ajung una.
Un ultim mod în care ne putem ruga ţine de utilizarea, mai mult sau mai puţin continuă, a rugăciunii rostite cu vocea, care serveşte ca un cadru sau ca un baston de-a lungul zilei şi vieţii noastre.
Ştim cu toţii din experienţă că odată cu trecerea anilor spiritul nostru îşi pierde vivacitatea sa, iar trupul slăbeşte. Două lucruri rămân în noi neclintite: voinţa şi inima. „Omul ascuns al inimii” (I Petr. 3, 4) de care vorbeşte Apostolul rămâne viu până la sfârşit.
Părinților ai căror copii cresc și care, după o perioadă în care au fost credincioși, mergeau la biserică și îndeplineau tot ceea ce părinții așteptau de la ei, le spun brusc: „Nu, nu mai pot crede; demonstrează-mi că trebuie să cred!”, ce ar trebui să facă?
Când suntem reci și seci la rugăciune, când ni se pare că rugăciunea noastră este lipsită de sinceritate și o săvârșim doar din obișnuință – ce să facem? Oare nu ar fi mai bine să încetăm rugăciunea până ce aceasta va prinde iarăși viață? Dar cum vom ști că a venit acel ceas?
Sfântul Siluan Athonitul îi spunea unui misionar rus, care vorbea cu indignare și dispreț despre credința chinezilor, că este cu neputință să-i aduci la adevăr:
Mulți oameni muncesc greu; pe parcursul zilei își pierd toate puterile și nu pot începe ziua citind rugăciuni lungi doar pentru a-și împlini, după cum cred ei, datoria față de Dumnezeu. Despre acest lucru aș vrea să spun câteva cuvinte.
Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve.
Noi toţi credem că ştim ce este iubirea şi că ştim să iubim. În realitate, foarte adesea ştim doar să ne desfătăm cu relaţiile omeneşti. Ni se pare că iubim pe cineva pentru că avem faţă de el un sentiment de duioşie, pentru că ne este bine cu el; dar iubirea este ceva mult mai mare, mai exigent şi, uneori, mai tragic.
Există o zicală rusească: recolta slabă este de la Dumnezeu, iar foametea este de la oameni. Astăzi am putea hrăni întreaga lume, dar stăm pe rezerve, numai ca să nu le vindem prea ieftin. Iată ce se întâmplă. Dacă toate rezervele care zac în Europa, care nu sunt vândute, ci sunt păstrate cu mare grijă și pe bani mulți, ar fi împărțite, oamenii nu ar muri de foame. Sunt de acord: acolo unde se sfârșește iubirea începe calculul. Iubirea nu constă într-un sentiment, nu într-o trăire în care inima se topește, ci în a te raporta cu responsabilitate la întreaga creație.
Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.
Sfatul meu este următorul: citește Evanghelia și marchează locurile în care inima ta se încălzește, mintea ți se limpezește, voința prinde viață și simți o forță în tine; acele locuri despre care poți spune: „Cât de frumos este! Cât de adevărat!”
Gândiţi-vă numai cum ar fi dacă am conştientiza că fiecare clipă a vieţii noastre ar putea fi şi cea din urmă, că acest moment ne e dat pentru a atinge o anume desăvârşire, că vorbele pe care le spunem ar putea fi şi ultimele, şi că ele trebuie să exprime toată frumuseţea, înțelepciunea, cunoaşterea şi, mai presus de orice, toată dragostea pe care am dobândit-o de-a lungul întregii vieţi, oricât de lungă sau scurtă ar fi fost ea! Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui să exprime toată dragostea şi grija ce-o avem pentru celălalt!
Și mirenii sunt datori să-și împlinească rostul lor. Nu se cuvine a-l așeza pe preot, mai ales dacă este tânăr, pe un piedestal atât de înalt, încât să ajungă să creadă despre sine că ar fi un fel de geniu duhovnicesc. Trebuie sprijinit, pentru ca să nu-i fie teamă să fie un preot obișnuit, chiar și unul cu daruri modeste, dacă aceasta este măsura lui.