Atunci când o mare bucurie, o mare durere ori tristeţe vine peste noi, nu o uităm curând, în cursul unei zile. Suferinţa pierderii cuiva drag, conştiinţa bucuriei, vestea care ne umple de bucurie nu ne părăsesc în timp ce îi ascultăm pe ceilalţi, lucrăm, citim, într-un cuvânt, în timp ce ne ducem viaţa în mod obişnuit.
Cuvintele rugăciunii sunt precum o săgeată. Dar a avea o săgeată nu este destul. Dacă vrei să lovești o țintă, atunci îți trebuie un arc cu o coardă tare, și-ți mai trebuie și un braț puternic pentru a-l încorda. Dacă ai un arc bun, dar nu-l poți încorda, săgeata ta va zbura doar câțiva metri și nu va ajunge la țintă. Ne sunt necesare arcul, coarda și brațul puternic.
În ziua căsătoriei voastre, la citirea apostolului în timpul Sfintei Liturghii, Domnul v-a dat cuvântul: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6:2). Și încă: astăzi am stat cu lumânări aprinse, mărturisind bucuria, căci prin căsătoria voastră, veșnicia a intrat în timp, Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat, căci este scris: Împărăția lui Dumnezeu a venit deja, atunci când doi nu mai sunt doi, ci una. Cu toate acestea, această unitate, care constituie Împărăția lui Dumnezeu, se dă în chip sămânță și trebuie crescută prin nevoință. Căci dragostea este și bucurie, și duioșie, și încântare unul de celălalt, dar dragostea este și nevoință: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos.”
A ne educa inima este departe de a fi un fapt simplu. În schimb educarea intelectului este relativ mai uşoară – în funcţie de capacităţi, fiecare dintre noi poate să-şi dezvolte darurile sale intelectuale. Intelectul primeşte şi reţine tot ceea ce lasă asupra lui o anumită pecete. În privinţa aceasta inima este un organ duhovnicesc mult mai complex.
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.
Mama mea a fost cuprinsă de boală vreme de trei ani, suferind de cancer. A fost supusă unei operații, dar fără izbândă. Doctorul mi-a spus aceasta și a adăugat: „Desigur, nu-i veți spune nimic mamei dumneavoastră.” Iar eu i-am răspuns: „Ba da, desigur că-i voi spune.” Și i-am spus.
Există și alte dificultăți în viața soției de preot. Oricine altcineva, când ceva nu merge bine, se poate întoarce la Dumnezeu. Soția preotului, uneori, nu se poate întoarce la Dumnezeu liber și cu inima deschisă, pentru că tocmai El este cauza suferinței ei sufletești. Căci tocmai în slujba Lui, în numele Lui, din cauza Lui apar dificultăți care altfel n-ar fi existat; și acest lucru trebuie înțeles și luat în considerare de amândoi – și de soț, și de soție – și ei trebuie să-și aducă dificultățile lui Dumnezeu în toată simplitatea și deschiderea. Și pe lângă călăuzirea lui Dumnezeu, uneori este necesară și judecata și intervenția altcuiva: a unui duhovnic, a unui prieten sau a episcopului.
Mi se pare că niciodată nu trebuie să începi spovedania fără să te rogi împreună cu omul. În Molitfelnic există un întreg șir de rugăciuni – și, desigur, ele sunt mai multe decât putem citi cu fiecare credincios în parte, mai ales când se strânge rând la spovedanie. Dar ceea ce se poate face este să te rogi pe scurt, dar cu liniște și evlavie, astfel încât sufletul omului să intre în sine mai înainte de a începe să vorbească. Căci mărturisirea trebuie să izvorască din adâncurile ființei sale. Dacă nu pătrunde, măcar puțin, în acele adâncimi, va grăi doar din minte, iar inima nu se va zdrobi.
Adesea vedem moartea ca pe o despărţire, deoarece ne gândim la noi şi la ceea ce se întâmplă pe pământ: a murit omul drag, am rămas orfani, suntem nevoiţi să ne trăim zilele rămase fără el, fără ea; prin această moarte parcă întreaga lume ar fi pierdut un om, ar fi rămas orfană. E doar o aparenţă însă.
Cu ceva timp în urmă, a venit la mine un om de peste optzeci de ani. Căuta sfat, pentru că nu mai putea îndura chinul în care trăise timp de șaizeci de ani. În timpul războiului civil din Rusia, ucisese o fată pe care o iubea. Se iubeau cu ardoare și urmau să se căsătorească, dar în timpul unui schimb de focuri, ea s-a aplecat brusc, și el a împușcat-o din greșeală.
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Ne plângem mereu că împrejurările vieții sunt de așa natură încât nu avem posibilitatea să trăim o viață lăuntrică adâncă. Prin aceasta ne îndreptățim pe noi înșine pentru că nu știm să ne rugăm, că simțirile noastre sunt de suprafață, că nu este adâncime în sufletul nostru.
Tema cuvântului meu este viața duhovnicească, ori, dacă socotiți mai potrivit să spunem, povățuirea duhovnicească sau purtarea de grijă față de suflete.
De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu are destulă însufleţire, destulă convingere, destulă credinţă tocmai pentru că deznădejdea noastră nu este destul de adâncă, îl vrem pe Dumnezeu împreună cu atât de multe alte lucruri pe care le avem, dorim ajutorul Lui dar în acelaşi timp încercăm să obţinem ajutor de oriunde putem, şi-L ţinem pe Dumnezeu în rezervă, aşa, pentru orice eventualitate, poate pentru ceasul ultimei noastre încercări.
„Hristos a Inviat!
Astăzi prăznuim ziua Sfântului Apostol Toma. De a cărui îndoială ne amintim adeseori. Într-adevăr, el este cel care a pus la îndoială vestea dată de ceilalți Apostoli: „Hristos a Înviat! Noi l-am văzut!”.
Se întâmplă uneori ca omul să se nevoiască, să se străduiască, de pildă, să țină post, dar apoi să cadă în slăbiciune și să i se pară că a întinat întregul său post, că nimic nu mai rămâne din osteneala lui. Însă Dumnezeu privește toate acestea cu alți ochi.