Să te împărtăşeşti înseamnă să-L chemi pe Domnul să se unească cu tine, nu doar sufleteşte, ci chiar în trupul nostru, încât viaţa noastră să se facă viaţa lui Hristos, iar viaţa lui Hristos – viaţa noastră. De aceea, de fiecare dată când ne împărtăşim, dacă continuăm să săvârşim faptele întunericului, îl obligăm pe Hristos, în mod despotic, chinuitor, să meargă pe aceeaşi cale pe care a fost purtat în cumplitele zile ale Răstignirii Sale, spre pătimire şi ocară. Trebuie să ţinem minte asta.
După ce ai deprins statornicia, netulburarea, va trebui să înveți să oprești timpul nu doar în momentele când de-abia se scurge sau când s-a oprit singur, ci și în momentele în care fuge, când te presează cu solicitări. Iată cum trebuie să procedezi.
Un ultim mod în care ne putem ruga ţine de utilizarea, mai mult sau mai puţin continuă, a rugăciunii rostite cu vocea, care serveşte ca un cadru sau ca un baston de-a lungul zilei şi vieţii noastre. Mă gândesc aici la ceva care este întrebuinţat mai ales de ortodocşi. Este ceea ce noi numim „Rugăciunea lui Iisus”, o rugăciune centrată pe numele lui Iisus. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul„. Această rugăciune este folosită de călugări şi de maici, dar şi de laici.
Dumnezeu este dispus să rămână cu desăvârșire în afara vieții noastre, este gata să ridice aceasta ca pe o cruce, însă nu este deloc dispus să devină o parte a vieții noastre. Astfel, atunci când cugetăm la absența lui Dumnezeu, nu merită să ne întrebăm pe noi înșine: Cine este vinovat pentru aceasta? Noi, totdeauna Îi atribuim vinovăția lui Dumnezeu, totdeauna Îl acuzăm pe El, fie direct, fie înaintea oamenilor, că este absent, că niciodată nu este prezent atunci când avem nevoie de El, că niciodată nu răspunde ori de câte ori scăpăm la El.
Întâlnirea dintre Dumnezeu şi noi în rugăciune statornică întotdeauna duce la tăcere. Trebuie să învăţăm să deosebim două feluri de tăcere: tăcerea lui Dumnezeu şi propria noastră tăcere. Prima, tăcerea lui Dumnezeu, este adesea mai greu de purtat decât refuzul Său, tăcerea absentă despre care am vorbit mai devreme. A doua este tăcerea omului, mai adâncă decât vorbirea, într-o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu decât o poate împlini vreun cuvânt.
Ceea ce caut este faptul de a trăi orice situaţie dinăuntru, de a mă dărui total fără totuşi să mă las robit de ea. Punctul esenţial pentru mine este să nu-mi pun niciodată întrebarea care va fi rezultatul a ceea ce fac: acesta este lucrul lui Dumnezeu.
Nu putem fi părtaşi în chip profund vieţii lui Dumnezeu decât dacă ne schimbăm întru totul. Aşadar, este esenţial să ne îndreptăm spre Dumnezeu astfel ca El să ne transforme şi să ne schimbe. Iată de ce, pentru a începe, ar trebui să cerem să ne schimbăm. Convertire înseamnă, în latină, o întoarcere – o schimbare în direcţia lucrurilor. Cuvântul grec metanoia arată o schimbare a minţii.
Prima fericire este a sărăciei și noi nu putem intra în împărăția lui Dumnezeu decât dacă trăim această fericire care are două aspecte. Mai întâi, este evident că nu posedăm nimic pe care să-l putem păstra, fie că vrem: aceasta este descoperirea faptului că nu am nimic, că nu sunt nimic, descoperirea unei sărăcii totale. Existăm pentru că Cineva a voit să existăm și ne-a dăruit viață.
În majoritatea timpului trăim ca și cum ne-am întocmi un proiect pentru viața ce o vom trăi mai târziu.
Nu trăim în mod definitiv, ci provizoriu, ca și cum ne-am pregăti pentru ziua în care vom începe cu adevărat să trăim. Suntem precum sunt cei ce-și întocmesc o ciornă, cu bună intenție de a o recopia mai târziu.
Sfântul Pavel spune într-una din epistole că trebuie să ne zorim să trăim, deoarece timpul este amăgitor. Este oare timpul amăgitor cu adevărat? Nu trăim noi oare toate zilele vieţii noastre ca şi cum am scrie în grabă, neîngrijit, o ciornă a vieţii pe care eventual o vom copia pe curat într-o bună zi, mai târziu?!
Biserica, noi toţi, suntem o mulțime în mişcare, o mulțime îmbrăcată în zdrenţe duhovniceşti, o mulțime de păcătoşi. Un singur lucru avem în comun – nu sfinţenia, ci conştienţa nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie să fim în stare a ne deschide celorlalţi, să fim milostivi, înţelegători şi împreună-pătimitori cu ceilalţi.
Evanghelia ne spune că Împărăţia lui Dumnezeu este, în primul rând, înlăuntrul nostru. Dacă nu putem găsi Împărăţia lui Dumnezeu în noi, dacă nu ne putem întâlni cu Dumnezeu înlăuntru nostru, chiar în adâncul fiinţei noastrre, atunci şansele de a-L întâlni în afara noastră sunt foarte mici.
Cred că problema constă în următorul lucru. Printr-o încordare a tuturor puterilor credinţei noastre şi ţinând cont de orbirea noastră semnificativă, atunci când pur şi simplu nu vedem în faţa noastră calea, nu vedem răspunsul, putem spune: Nu mă îndoiesc că Dumnezeu are dreptate în ultimă instanţă, dar eu nu înţeleg aceasta…
Dacă rugăciunea pe care doreşti să o aduci lui Dumnezeu nu este importantă şi nu are înţeles pentru tine în primul rând, atunci nu vei putea s-o înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu. Dacă nu eşti atent la cuvintele pe care le rosteşti, dacă inima ta nu răspunde la ele, sau dacă viaţa ta nu este orientată înspre aceeaşi direcţie precum rugăciunea ta, rugăciunea nu se va îndrepta către Dumnezeu.
În Scriptura Noului Legământ găsim ceva încă şi mai măreţ, deoarece odată cu Învierea lui Hristos moartea este efectiv biruită.
Moartea e biruită în mai multe feluri. Este biruită deoarece ştim că prin Învierea lui Hristos moartea nu are ultimul cuvânt şi că suntem chemaţi să ne sculăm din nou, să înviem şi să trăim.
Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de multe ori mergem la persoana respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când discuţia este încărcată emoţional, se varsă lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur şi simplu ne-au încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună şi se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională.
Am auzit astăzi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Ce poate însemna aceasta?
Hristos rămâne neschimbat, desigur, însă ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel este că el l-a întâlnit pe Hristos, iar această întâlnire l-a străpuns până în miezul ființei sale. Această întâlnire nu mai era o amintire; ea a devenit însăși viața, în el.