Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşti fiu al lui Dumnezeu. Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întâmpla.
Sfântul Maxim Mărturisitorul numea iubirea de sine “primul pui al diavolului”. Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte potrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începătura mândriei. Împotriva ei ne-a cerut Mântuitorul să ne hotărâm pentru lepădarea de sine zicând: “Oricine voieşte să vie după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Lepădarea aceasta însă o poate face numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele deşarte şi s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu. Sau, cu alte cuvinte: pe cine l-a ajutat Dumnezeu să iasă din legăturile iubirii de lume, îl ajută să iasă şi din legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine.
Lui Iisus lucrurile, întâmplările, oamenii de tot felul, până şi copiii Îi prilejuiau motive de revelaţie. De la toate lucrurile lumii Iisus ridică oamenii la raţiunile supranaturale ale Providenţei.
Pe copii, de pildă, Iisus i-a găsit modelul sufletului deschis spre Dumnezeu.
Omul trece prin moarte ca printr-o poartă: dar dincolo de poartă are întinsă înainte veşnicia, aşteptându-l veşnicia în care a trăit vremelnicia.
Bogăţia l-a făcut pe bogat egoist, materialist, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi.
„E semnificativ ce cerem lui Dumnezeu. Zice cineva că pe om îl poți cunoaște mai bine după întrebările pe care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă. Cuvântul se poate construi și mai restrâns din punct de vedere religios.
Adâncimea lui Dumnezeu într-un om sau superficialitatea (cât de la suprafață este Dumnezeu în om) o poți cunoaște din lucrurile pe care le cere, mai bine decât din cuvintele pe care le spune.
Preoţia Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e Cel ce uneşte obştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar crede că într-însul sălăşluieşte Duhul lui Hristos.
Tu fă bine şi aşteaptă răul. Binele ţi-l va răsplăti Dumnezeu. Dacă oamenii, rudele ţi-ar face bine, ţie ce cruce ţi-ar mai rămâne? Deci roagă-te pentru cei ce te blesteamă, fă bine celor ce-ţi fac rău; celui ce-ţi cere nedrept dă-i tot ce-i trebuie lui din lăcomie.
Oare nu ştii, omule, că din prima și până în ultima zi a vieţii tale tu alergi mereu? Că îţi transporţi sufletul spre limanul Împărăţiei lui Dumnezeu, în căruţa trupului tău?
Te-ai gândit cum să-ţi pregăteşti această căruţă? Niciun om chibzuit, sau întreg la minte, nu încarcă lemne, fân sau altceva în carul său până nu-l pregăteşte mai întâi: îl lungeşte, pune lanţuri, prăjină, unge osiile şi apoi încarcă povara pe care doreşte să o transporte.
Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi (Matei 28, 10), pândind şi alergând după fiecare om, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sfântul Maxim Mărturisitorul), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni, până la sfârşitul lumii.
Cunoştinţa cea din păţanie sau învăţăturile din durere – singura cale care poate învăţa ceva pe oameni.
Pentru a lămuri obiceiul creştinilor de a se ruga unul pentru altul, de a cere rugăciunea fraţilor, vă amintesc că Iisus Hristos zice către Sfântul Petru: „Dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta” (Luca 22, 32). Când Sfântul Apostol Petru era în temniţă, credincioşii se rugau pentru eliberarea lui.
Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascuns în ele momeala plăcerii sau acul păcatului, însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al vrăjmaşului sau, după Sfântul Maxim, ispita prin plăcere.
Era un preot bătrân, și-mi spunea că de multă vreme s-a zbătut cu un gând. El era nedumerit, că de ce trebuie să moară omul? Și odată, fiind la o înmormântare, a citit mai cu atenție în molitva de dezlegare, care zice: omul trebuie să moară, pentru ca răutatea să nu fie nepieritoare. Și Sfinții Părinți la fel spun.
Cu ce rost facem pomenirea sfinţilor? Pentru că ne trebuie cât trăim în viaţa pământească. Ştim că este o Biserică luptătoare sau dreptmăritoare pe pământ şi o Biserică biruitoare în Cer, unde sfinţii, după strămutarea de aici, nu încetează a ne purta de grijă. Avem două motive, să zicem aşa: ei nu sunt pe deplin fericiţi, pentru durerea că ne ştiu pe noi rămaşi în urmă aici, în necazuri; ei se roagă pentru noi ca să ne întoarcem cât mai repede acasă (la „Tatăl nostru, Care este în Ceruri”).
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune lumea aceasta, au cea mai mare putere asupra răului. Chip desăvârşit de umilinţă ne-a dat Iisus pe Cruce. El, Fiul şi slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit necredinţei lui Iuda, ci a primit toate vânzările lui. A primit să treacă prin cea din urmă umilire pe pământ, căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa, răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununi de spini, piroanele şi răstignirea pe Cruce, iar peste suflet ‒ hulirea celor fărădelege. Toate acestea însă nu erau crucea cea mai grea.
“Nimic mai greu, nimic mai periculos decât să te lupţi cu îngustimea şi cu formalismul.
Nimic mai primejdios, decât a combate răutatea, care crede că are dreptate, că apără adevărul şi că slujeşte lui Dumnezeu. Aceste forme ale relei-voinţe au înfrânt şi pe Iisus. Deşi Dumnezeu n-a revelat o Scriptură împotriva Sa, formalismul [după aluatul] iudaic a întors-o împotriva lui Dumnezeu. Iată ce poate răutatea; să stea împotriva iubirii de oameni şi de Dumnezeu; împotriva ei, nu poate nimic, nici Iisus.
Mijlocul principal, unic şi mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă.