
Iertarea păcatelor însemnează şi încetarea lor

Atâta vreme cât ținem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viața noastră. De îndată însă ce le mărturisim, primejdia morții o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră. Dar cu obișnuința de a păcătui trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viața. Această vreme de amărăciune care ne învață minte să nu ne mai întoarcem la cele dintâi e chiar vremea de întărire a sănătății noastre sufletești. Aceasta ne învață cel mai bine calea lui Dumnezeu.
Ea e modelul desăvârșit de curăție și iubire, duse până la jertfă, dovadă că puțini erau până sub crucea Răstignitului, și printre cei puțini, era Maica Domnului.
Să zicem că cineva îţi face vre-o nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară, desfrânat, desfrânată, cuvinte grele care-ţi pătrund inima ca o sabie şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe.
Lui Iisus lucrurile, întâmplările, oamenii de tot felul, până şi copiii Îi prilejuiau motive de revelaţie. De la toate lucrurile lumii Iisus ridică oamenii la raţiunile supranaturale ale Providenţei.
Pe copii, de pildă, Iisus i-a găsit modelul sufletului deschis spre Dumnezeu.
Ca să ne dăm seama cât de adânc a pătruns în oameni faptul Învierii lui Iisus e de ajuns să pomenim o întâmplare:
Un alt Iacov, însărcinat cu „lichidarea treburilor” lui Dumnezeu pe pământ, ține în fața unei foarte numeroase adunări o strălucită cuvântare de câteva ceasuri, „dovedind” – chipurile! – că nu există Dumnezeu. Și fiind încântat de cuvântarea sa și de temeiurile „dovezilor”, vru să mai dea o dovadă. Drept aceea, dete îngăduință ca acela care se va simți în stare să-l contrazică are cinci minute liber s-o facă în fața adunării.
Deosebirea, marea deosebire între noi şi Iisus, e că Iisus nu avea vină, pe când noi toţi avem vină. Şi iarăși, cea mai mare deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a apărat de ea, n-a stricat nevinovăţia Sa, n-a ameninţat stăpânirea omenească ce-L răstignea, ci s-a purtat blând, ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L răstigneau, şi-L huleau după ce L-au răstignit.
„Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 16). De ce l-a dat spre jertfă, și încă jertfă de cruce? Pentru că singurul grai care răzbate la inima oamenilor e jertfa cuiva pentru ei. Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poți uita niciodată.
Când ziceți: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, atunci să inspirați, ca și cum Îl primești pe Mântuitorul, Dumnezeul nostru, iar când ziceți: „Miluiește-mă pe mine, păcătosul” – atunci să expirați ca și când ați da afară tot răul.
Neîncetata chemare a numelui lui Dumnezeu îl vindecă pe om de patimi. Când îl rostim, numele lui lisus e un medicament care tămăduieşte. El nu trebuie invocat numai când suntem bolnavi sau avem alte ispite.
Mai departe să schimbăm puţin cuvintele. Ştiinţa medicinii, printre multele ei învăţături, o are şi pe aceasta: s-a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă nu se mai drege niciodată; lucrul ei se opreşte fulgerător.
Celula nervoasă o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în multe părţi, cu rost de „telefoane”.
Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât privește sufletul, pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curățire a lui, uneori e o adevărată înviere din morți, și-i mai de preț aceasta decât a tămădui un picior.
Sora moarte ne dezleagă de cele de aici: de ispite, de căderi, de pământ… de necazuri. De aceea, cine o primeşte ca pe o dezlegare de acestea, o doreşte ca pe o odihnă şi ca pe o cale de unire cu Hristos, astfel că pentru acela ea este sora moarte.
Puterile sufletului: mintea, iubirea şi voinţa, după orânduirea cea străveche, îşi aveau lucrarea şi ţinta către Dumnezeu. Această tindere spre Dumnezeu a sufletului era lucrarea cea după fire; şi pe temeiul stăruinţei în această tindere, urma să creştem de la chip la asemănare. Aşa eram în sfatul, în ascultarea şi vederea lui Dumnezeu.
„În urma păcatului, cel viclean a ţintuit puterile sufletului încă de la început de firea celor văzute, întrucât toţi cei părtaşi de firea omenească îşi mărgineau puterea raţiunii şi a minţii la înfăţişarea lucrurilor sensibile şi nu mai aveau nici o înţelegere pentru cele mai presus de simţuri.”