Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât privește sufletul, pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curățire a lui, uneori e o adevărată înviere din morți, și-i mai de preț aceasta decât a tămădui un picior.
Sora moarte ne dezleagă de cele de aici: de ispite, de căderi, de pământ… de necazuri. De aceea, cine o primeşte ca pe o dezlegare de acestea, o doreşte ca pe o odihnă şi ca pe o cale de unire cu Hristos, astfel că pentru acela ea este sora moarte.
Puterile sufletului: mintea, iubirea şi voinţa, după orânduirea cea străveche, îşi aveau lucrarea şi ţinta către Dumnezeu. Această tindere spre Dumnezeu a sufletului era lucrarea cea după fire; şi pe temeiul stăruinţei în această tindere, urma să creştem de la chip la asemănare. Aşa eram în sfatul, în ascultarea şi vederea lui Dumnezeu.
„În urma păcatului, cel viclean a ţintuit puterile sufletului încă de la început de firea celor văzute, întrucât toţi cei părtaşi de firea omenească îşi mărgineau puterea raţiunii şi a minţii la înfăţişarea lucrurilor sensibile şi nu mai aveau nici o înţelegere pentru cele mai presus de simţuri.”
O unificare a voinței, ba chiar a tuturor facultăților noastre sufletești izbutește s-o ajungă abia rugăciunea.
Rugăciunea nu judecă, ci se smerește, aducându-ne aminte greșelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmașul nu poate nimic.
Iisus Hristos nu avea nevoie de mântuirea Sa, noi eram şi suntem cei ce avem nevoie de mântuire. Deci, pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu, simţită de noi ca o credinţă arzătoare de mântuire, ni s-a arătat şi ni s-a dat ca model de viaţă persoana reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Sfânta Scriptură, prin Apostolul Pavel, împarte oamenii în două cete: în trupeşti şi duhovniceşti.
“Cei ce se ţin de trup poftesc cele trupeşti, iar cei ce se ţin de duh cele duhovniceşti. Ci pofta cărnii este moarte, deoarece este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. De aceea cei ce sunt în carne, nu pot să placă lui Dumnezeu”.
Împărăția Cerurilor, comprimată într-o sămânță mică, a luat-o un Om și-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, și s-a făcut (creștinul) copac mare și păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui.
Împărăția Cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ și firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieții.
În firea minţii omeneşti este sădită necesitatea unui garant al lumii, al adevărului, al realului şi al omului însuşi. Dar dacă (mintea) nu-L primeşte pe Care este, altul nu găseşte: şi îndată nu mai este nimeni care să garanteze nici veşnicia ta.
“Toate Îmi sunt date Mie de Tatăl”, în garanţie, în sprijinire şi în desăvârşire.
În firea minţii omeneşti este sădită necesitatea unui garant al lumii, al adevărului, al realului şi al omului însuşi. Dar dacă (mintea) nu-L primeşte pe Care este, altul nu găseşte: şi îndată nu mai este nimeni care să garanteze nici veşnicia ta.
“Toate Îmi sunt date Mie de Tatăl”, în garanţie, în sprijinire şi în desăvârşire.
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune lumea aceasta, au cea mai mare putere asupra răului. Chip desăvârşit de umilinţă ne-a dat Iisus pe Cruce. El, Fiul şi slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit necredinţei lui Iuda, ci a primit toate vânzările lui. A primit să treacă prin cea din urmă umilire pe pământ, căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa, răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununi de spini, piroanele şi răstignirea pe Cruce, iar peste suflet ‒ hulirea celor fărădelege. Toate acestea însă nu erau crucea cea mai grea.
Suferința pricinuiește la foarte mulți bătaie de cap. Nu puțini sunt cei care au considerat mântuirea ca scăpare de suferință. Trebuie înțeleasă situația că dacă sufletul se statornicește în buna trăire după poruncile Domnului, multe amărăciuni trec și vin multe bucurii. Vremea de amărăciune ține atât timp cât țin mândria și celelalte păcate.
Oare de ce învinuieşte Dumnezeu pe oameni de faptul că nu se mai naşte dreptul printre dânşii, şi că ei nu bagă de seamă? Răspunsul e următorul: drepţii sunt uneltele lui Dumnezeu, prin care sfătuieşte neamurile şi, prin rostul lor, face cu putinţă milostivirea Sa peste oameni; pe când dacă nu-i are, oamenii vor da peste urgia dreptăţii Sale după faptele lor. Familia, cu roadele ei împovărate de fărădelegi, Îl aduce pe Dumnezeu la impas; drept aceea oamenii sunt traşi la răspundere şi se află în aceeaşi primejdie ca smochinul fără roadă.
Pocăința trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului și a sănătății întregi. Mare este Taina Pocăinței, nu numai fiindcă te face din rău bun, din vrăjmaș al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci și pentru că un lucru așa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptății după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său Cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă și fără nicio înfricoșare și iarăși să-i împace cu Sine.
„E semnificativ ce cerem lui Dumnezeu. Zice cineva că pe om îl poți cunoaște mai bine după întrebările pe care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă. Cuvântul se poate construi și mai restrâns din punct de vedere religios.
Adâncimea lui Dumnezeu într-un om sau superficialitatea (cât de la suprafață este Dumnezeu în om) o poți cunoaște din lucrurile pe care le cere, mai bine decât din cuvintele pe care le spune.
Sfinții Apostoli, cei strămutați din lumea aceasta, de dragostea Mântuitorului, și care, deși se vedeau în lume, nu erau în lume, totuși au fost prevestiți de Mântuitorul prin cuvântul către Petru: „Simone, Simone, iată, satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar eu m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credința ta” (Luca 22, 31-32).
Lumea e gura satului, gura vicleanului şi, de multe ori, gura celor din casă cu tine. Aceştia sau lumea îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le iei înainte cu un pas şi să te faci mai bun. Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, ci ostaşii lui Hristos. Şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea.
Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşti fiu al lui Dumnezeu. Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întâmpla.