În relațiile noastre, un izvor de nefericire este iubirea noastră. Da, da, chiar iubirea! Toți ne dorim să fim iubiți și să iubim. Mulți cred că sunt centrați pe iubire, adică pe persoana celuilalt. „Fac lucrul ăsta pentru voi.” „Maică, eu am trei joburi pentru ca soției mele și copiilor mei să nu le lipsească nimic.” Și-i întreb pe copii, o întreb pe soție – că vin la consiliere: „Ce vă lipsește, în condițiile astea?”. „Tata, soțul. Nu e niciodată cu noi, iar când vine, e obosit. Și când nu e obosit, se uită și el puțin la televizor. Și nu este niciodată cu noi.”
De ce credeți că omul acela are nevoie de trei joburi? Oare nu ca „să scape” de familie? Chiar dacă alegerea e inconștientă, acesta e motivul. Fuge de ei ca persoane vii. Fuge de sine. Nu știe ce să facă cu copiii, nu știe ce să facă cu nevasta, nu știe ce să facă cu el în aceste roluri, și crede că „dacă am să le dau bani vor fi fericiți…”. Așadar, relația lui cu ai săi este bolnavă. Poate, copil fiind, el și-a dorit să aibă bani și și-a imaginat că banii aduc fericire…
Dar acestea sunt pretexte pe care noi le inventăm cu mintea conștientă, pentru că în adâncul nostru, în sufletul nostru nevindecat, avem frici. Frici în relații, frică de relații, pentru că nu știm să iubim. Nu ne-a învățat nimeni. Avem nevoie să ne rugăm ca să ne învețe Duhul Sfânt iubirea adevărată. Și un prim pas este conștientizarea neputinței noastre, asumarea ei și dorința de a învăța, de a ne birui fricile adânci.
Monahia Siluana Vlad, Doamne, unde-i rana?, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 99-100