Sfântul Efrem Sirul ne învață să nu ne supunem duhului iubirii de stăpânire. Acest duh se află în sufletul fiecăruia dintre noi. Este pruncul mândriei, care chiar el conduce către și o mai mare mândrie.
Oricine dorește să stăpânească: nu numai cei care stau în posturi înalte, de răspundere, ci și oamenii obișnuiți. Oare cel mai adesea într-o casă nu în această privință sunt gâlcevile – cine să stăpânească: bărbatul ori femeia, nora ori soacra, fiul ori tatăl?
Omul smerit nu vrea să fie mai presus de Învăţătorul său. Întocmai precum Fiul lui Dumnezeu la Cina Cea de Taină S-a ridicat, S-a încins cu ştergar, Şi-a suflecat mânicile şi a început să spele picioarele ucenicilor Săi, întocmai şi cel smerit este gata să slujească tuturor ca un rob, fără să vadă în asta vreun merit.
Dacă mândria poate fi asemuită cu stâncile înalte de munte, goale și neroditoare, smerenia este ca o grădină înflorită sau o întinsă țarină roditoare, care se întinde în depărtare, printre vâlcele. Pe înălțimi nu crește nimic.
Dumnezeu dă chip de pocăință fiecărui om și mai cu seamă fiecărui creștin ortodox, care a primit harul înnoitor (dătător de viață nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului și Mirungerii. Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârșitul vieții lui, astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul ceresc primit în dar spre a se pocăi și a fi viu.
În trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenușă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care încă mai pâlpâia o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele și începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna își îndoia orsârdia: sufla, sufla, până ce, la sfârșit, cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta, surcelele uscate și, iată, focul era aprins.
Cel ce săvârșește rău piere, iar cel ce rabdă răul se mântuiește. Cea mai puternică dovadă a acestui lucru o vedem în viețile sfinților mucenici. Îndurând multe rele și chinuri, ei acum strălucesc ca soarele întru Împărăția Cerurilor! Și astfel, fie ca începând de astăzi să luăm hotărârea de a nu mai pricinui rău nimănui, ci să răbdăm vitejește răul care ni se aduce.
În zadar caută lumea fericirea aici, unde ea nu se află în mâncare, în băutură, în petreceri, în întâlniri, discuţii, plăceri zgomotoase, dansuri, distracţii, teatru, circuri şi altele. Câtă vreme eşti în mijlocul distracţiilor, uiţi de tine şi te simţi puţin fericit. Dar de cum s-a sfârşit petrecerea şi te întorci acasă, pustiul iarăşi pune stăpânire pe tine.
Oricât de slabe ni s-ar părea patimile care se ivesc în noi, în chip neînsemnat, trebuie să ne împotrivim lor ca unora dintre cele mai mari și puternice ispite. Când bem apă, scoatem din ea și cea mai mică musculiță căzută în pahar. Dacă ni se înfige în deget cel mai mic spin, ne dăm mare osteneală să scăpăm de acesta.
Păcatul este un mare rău, cu urmări adânci, greu de socotit – muncile veșnice ale iadului! Iar leacul lui, rânduit de Iisus Hristos, este atât de simplu! Pare de neînchipuit!…
Așa cum Iisus Hristos le-a zis celor zece leproși: „Mergeți și vă arătați preoților” (Luca 17, 14) iar ei, mergând, s-au curățit, așa și nouă păcătoșilor ne spune, parcă: și voi sunteți bolnavi de lepră duhovnicească. Nu vă temeți! Împliniți numai aceasta: Mergeți și vă arătați preoților.
Ce exprimă cuvintele: „Doamne, miluiește!”, dacă nu puternica încredințare a sufletului credincios că Dumnezeu poate să ierte fiecare păcat și să miluiască pe orice păcătos care se pocăiește? Aceste cuvinte înseamnă: „Doamne, fie-Ți milă de mine, păcătosul, cel vrednic de plâns!”.
Silește-te pe sineți întotdeauna să te trezești devreme și la un ceas anume. Fără o pricină deosebită, să nu dormi mai mult de șapte ceasuri. Dimineața, de îndată ce te-ai trezit din somn, înalță cugetul tău către Dumnezeu și te închină cu evlavie, cugetând la Domnul Iisus Hristos, Care a fost răstignit și a murit pe Cruce pentru a noastră mântuire.
Din toate părțile ne pândesc diavolii, acești vrăjmași ai sufletului nostru. Noi trebuie să ne îmbărbătăm, dacă dorim să ne luptăm cu izbândă. Dacă vom cădea în descurajare, suntem pierduți!
Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste măsură de iscusit. Atacurile lui sunt foarte chinuitoare și viclene. Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi și păcate.
Creștinul cel înțelept, ascultând îndemnul Sfintei Biserici: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”, nu îndrăznește să-și vădească cu îndrăzneală credința în Sfânta Împărtășanie și dragostea sa față de Hristos, înainte de a se umple cu frica lui Dumnezeu cea mântuitoare și înainte de a o lucra în Sfânta Taină a Pocăinței.
Sfânta Taină a Spovedaniei poate fi numită, pe drept cuvânt, „leac uitat”. Lumea întreagă zace cufundată în rău. „Fiecare dintre noi s-a molipsit de ucigătoarea boală numită păcat. Poate fi, oare, vindecată această boală? Leacul există! Şi este unul minunat! Dacă îl primeşti te însănătoşeşti! Însă noi nu întindem mâinile spre el ca să ne vindecăm şi să ne împăcăm conştiinţa. De ce, oare? Pentru că l-am uitat şi l-am nesocotit.
Cheia vieții duhovnicești este lupta cu propriile patimi. Unde există luptă, acolo există viață. Cel ce nu se luptă, de pildă cu patima sa de osândire a aproapelui pentru neputințele lui morale nu poate să afirme că duce o viață duhovnicească. Iar cel ce nu duce o viață duhovnicească, acela arată că nu are frică de Dumnezeu, care este rădăcina acestei vieți. Lipsa fricii de Dumnezeu conduce pe oameni să osândească fără înfricoșare pe semenii lor și să-și pregătească veșnica lor osândă.
Sfinții părinți cu multă osârdie îndeamnă să se îndeletnicească omul cu nevoința tăcerii. În chip minunat, Avva Isaia sfătuiește: „Înțelepciunea constă nu în faptul de a nu vorbi, ci în faptul de a ști când să vorbești. În știința de a tăcea și în știința de a vorbi!