Hrana care întreține viața duhovnicească sunt faptele săvârșite în numele lui Dumnezeu, cu adâncă smerenie, nu pentru a fi văzuți. Hrana sufletului este chiar smerenia. Ea înlocuiește și faptele, după învățătura Sfinților Părinți, cea ridicată pe cuvântul lui Dumnezeu. Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă învățătură a Vameșului și a Fariseului, care ne învață smerenia.
Vrăjmășiile, scârbele și necazurile vieții par, la prima vedere, că îndepărtează de rugăciune. Acestea pot să îndepărteze însă doar pe cel slab legat de Dumnezeu. Pe acela care cu sinceritate Îl iubește și-L caută pe El, acestea pot încă și mai mult să-l facă lucrător în vremea unui necaz.
În viața duhovnicească, pașaportul este smerenia. Bagajul sunt virtuțile. Oricât de trebuitoare ar fi ele, fără smerenie nu sunt în stare să ne deschidă porțile împărăției lui Dumnezeu. Doar smerenia ne dă acces la minunata Împărăție a harului!
Să luăm o altă pildă. Ajungi într-un anume loc noaptea și duci cu tine valize grele, pline de lucruri de valoare.
Păcatele cele mărunte sunt disprețuite de către mulți ca fiind de mică importanță și inofensive. Unii chiar le socotesc ca îngăduite! Se întâmplă să meargă credinciosul la vreun oarecare duhovnic neîncercat și să audă, spre mirarea lui, următorul fapt: „Acesta nu este păcat. Spune ceva mai substanțial!”. Firește, creștinul va pleca nemulțumit de la un asemenea duhovnic.
Răcirea duhovnicească începe prin uitare. Omul uită binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuși și de mântuire. Uită și primejdia de a rămâne fără Dumnezeu; pomenirea morții dispare. Într-un cuvânt, dispare întreaga noastră latură duhovnicească. Aceasta este pricinuită atât de vrăjmași, cât și de răspândirea gândurilor din pricina faptelor (deșarte) și îndeosebi a părtășiei cu lumea.
În zadar caută lumea fericirea aici, unde ea nu se află în mâncare, în băutură, în petreceri, în întâlniri, discuţii, plăceri zgomotoase, dansuri, distracţii, teatru, circuri şi altele. Câtă vreme eşti în mijlocul distracţiilor, uiţi de tine şi te simţi puţin fericit. Dar de cum s-a sfârşit petrecerea şi te întorci acasă, pustiul iarăşi pune stăpânire pe tine.
Din toate părțile ne pândesc diavolii, acești vrăjmași ai sufletului nostru. Noi trebuie să ne îmbărbătăm, dacă dorim să ne luptăm cu izbândă. Dacă vom cădea în descurajare, suntem pierduți!
Omul smerit nu vrea să fie mai presus de Învăţătorul său. Întocmai precum Fiul lui Dumnezeu la Cina Cea de Taină S-a ridicat, S-a încins cu ştergar, Şi-a suflecat mânicile şi a început să spele picioarele ucenicilor Săi, întocmai şi cel smerit este gata să slujească tuturor ca un rob, fără să vadă în asta vreun merit.
Sfântul Efrem Sirul ne învață să nu ne supunem duhului iubirii de stăpânire. Acest duh se află în sufletul fiecăruia dintre noi. Este pruncul mândriei, care chiar el conduce către și o mai mare mândrie.
Oricine dorește să stăpânească: nu numai cei care stau în posturi înalte, de răspundere, ci și oamenii obișnuiți. Oare cel mai adesea într-o casă nu în această privință sunt gâlcevile – cine să stăpânească: bărbatul ori femeia, nora ori soacra, fiul ori tatăl?
Dacă mândria poate fi asemuită cu stâncile înalte de munte, goale și neroditoare, smerenia este ca o grădină înflorită sau o întinsă țarină roditoare, care se întinde în depărtare, printre vâlcele. Pe înălțimi nu crește nimic.
Dumnezeu dă chip de pocăință fiecărui om și mai cu seamă fiecărui creștin ortodox, care a primit harul înnoitor (dătător de viață nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului și Mirungerii. Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârșitul vieții lui, astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul ceresc primit în dar spre a se pocăi și a fi viu.
În trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenușă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care încă mai pâlpâia o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele și începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna își îndoia orsârdia: sufla, sufla, până ce, la sfârșit, cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta, surcelele uscate și, iată, focul era aprins.
Cel ce săvârșește rău piere, iar cel ce rabdă răul se mântuiește. Cea mai puternică dovadă a acestui lucru o vedem în viețile sfinților mucenici. Îndurând multe rele și chinuri, ei acum strălucesc ca soarele întru Împărăția Cerurilor! Și astfel, fie ca începând de astăzi să luăm hotărârea de a nu mai pricinui rău nimănui, ci să răbdăm vitejește răul care ni se aduce.