Mare taină, taina Sfântului Iosif şi a relaţiei sale cu mine, omul. Si Sfântul Iosif, şi eu suntem oameni, fiecare unic şi-n acelaşi timp acelaşi Om, aceeaşi fire. Ca persoană, ca subiect unic, fiecare însă a lucrat cu harul lui Dumnezeu după putinţă, după voinţă, după ştiinţă, în firea lui, care este şi firea mea. Sfântul nu lucrează numai pentru sine, căci şi când lucrează pentru sine, şinele lui mă cuprinde şi pe mine.
Demonii sunt creaturi. Ei sunt foarte inteligenți, dar sunt creați. Ieșind din câmpul lor, nu mai au nici o putere asupra noastră. Dar pentru asta, noi avem nevoie de curajul de a pierde anumite lucruri, anumite plăceri, anumite conforturi… Pierdem, ca atunci când e incendiu, și ca să-ți scapi viața pleci și pierzi tot. Și zici: da, dar… pierd aia, pierd aia, pierd aia… dar dobândesc Viața!
Inima omului este laboratorul în care energiile create, sub puterea și cu lucrarea harului sunt transformate în energii divino-umane. Dar noi nu suntem lămuriți: care sunt aceste energii create? Tot ce „mișcă” în mine, tot ce simt, gândesc, spun, fac! Dar „carnea” acestei transformări este simțirea.
Orice trăire a noastră poate fi privită din două perspective: gândire și simțire. Dacă mă ocup doar de ce gândesc, rămân în iad.
– Mă gândeam că e vorba despre „gânduri” în învăţătura Sfinţilor Părinţi pentru că până la urmă lupta noastră e o luptă care are de-a face cu schimbarea logicii noastre, e o luptă care are de-a face, cum am mai discutat, cu schimbarea unor sinapse.
– Aţi amintit, maică, un element foarte important: sărăcia cu duhul. Pentru că vorbim despre proprietate intelectuală, iar sărăcia cu duhul de care Mântuitorul vorbeşte în Fericiri a fost înţeleasă în cele mai variate forme. Mulţi au fost scandalizaţi: „Adică cum, să fim proşti?”. Într-adevăr; Mântuitorul ne zice să fim proşti, dar să fim proşti după logica lumii acesteia. Să fim proşti după mintea lumii acesteia.
Acum mintea ta caută Sensul şi încă nu ştie drumul spre locaşul Lui: inima omului. Acceptă şi binecuvântează-ţi calea şi “povestea vieţii” tale de până acum pentru ca tot ce ai lucrat şi adunat în ea să devină “povestea mântuirii” tale. Ştii, viaţa oricărui om poate deveni viaţa unui sfânt! Doar să vrea omul să-L primească pe Domnul ca Domn şi Dumnezeu al vieţii sale.
Maică, mă uit trei-patru ore la televizor şi mă mustră conştiinţa că la rugăciune stau trei-patru minute. Ce să fac, cum să mă mobilizez pentru rugăciune?
Păi, uite, deschide televizorul 3-4 minute, închide-l; roagă-te 3-4 minute, deschide-l şi închide-l şi iar închide-l şi tot aşa… Nu zic să inversezi total, dar fă parte egală la început. Zi „Tatăl nostru” de trei ori şi pe urmă uită-te trei minute la televizor! Greu, nu?
Singurul criteriu este dragostea însoţită de dorinţa şi hotărârea de a ne mântui împreună. „Măi băiatule, simt că eu lângă tine mă mântuiesc. Şi tu simţi?”. Asta e tot! „Vrei să porţi crucea cu mine?”. Noi suntem oameni, n-avem revelaţii, nu simţim – profitaţi de faptul că sunteţi băieţi şi fete, înainte de a fi bărbat şi femeie, şi când vă plimbaţi, jucaţi-vă de-a „cum vezi tu viaţa de familie?”. Şi o să aflaţi multe lucruri din care puteţi să faceţi şi nişte criterii, dar nu absolute. Şi o să aflaţi multe.
Nu. O chestiune de voinţă este să intri în bucuria care este a lui Dumnezeu. Bucuria o dobândim intrând prin uşile care duc la ea. Este chestiune de voinţă să facem poruncile lui Dumnezeu. Şi nu de voinţă, ci de încordare a voinţei, pentru că noi înţelegem prin voinţă puterea firii care zice: vreau! Dar aceasta este voinţa care spune: aşa să faci! Şi pe urmă spune: deşi am vrut, n-am putut!
– Dacă încerci să explici unui om că ceea ce face nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi, totuşi, acesta refuză cu încăpăţânare să accepte acest lucru, ce să facem pentru el, ţinând cont de faptul că ţinem mult la el?
– Cred că Pilda fiului risipitor din Biblie ne răspunde la întrebare. Fiul zice: „Dă-mi averea”. Tatăl nu-i spune: „Amărâtule, din ce-ai să trăieşti pe urmă, vii tu la mine, îţi arăt eu ţie, nu-ţi dai seama ce-o să ţi se întâmple?”. Nimic. Ce fel de tată, ce fel de iubire e asta?
Această cufundare, această conștientizare și asumare prin acceptare a trecutului, a evenimentelor lui trecute, este, de fapt, o lucrare a pocăinței. Fără această asumare a trăirilor refuzate, îngrămădite în uitare pentru că nu sunt „frumoase” sau sunt prea dureroase, pocăința, oricât de „sinceră” ar fi, va cuprinde doar frunzele și, eventual niște ramuri ale faptelor și atitudinilor noastre înstrăinate de Dumnezeu.
Încearcă să nu faci nici un efort ca să poţi ceea ce nu poţi, ci arată-I Domnului neputinţa ta şi roagă-L să te întărească să faci voia Lui! Însăşi rânduiala vieţii noastre îţi arată care este voia Lui în fiecare clipă şi să te străduieşti să-I ceri mereu putere s-o împlineşti. Atunci când uiţi, sau doreşti ce nu ţi-ar fi de folos pe Cale, arată-I Domnului toate şi iarăşi cere putere să biruiască în tine dorinţele ziditoare. Să te întrebi mereu care din cele pe care le faci slujesc scopului tău, acela de a fi fericit cu Domnul, şi pe acelea să le faci, iar pe celelalte să le jertfeşti, să le răstigneşti!
Dorinţele noastre, de obicei, sunt incluse. Dacă eu sunt în chilia mea singură, îmi doresc să citesc o carte sau să dorm sau să mă rog. Dacă mă duc la bucătărie unde tocmai s-a făcut ceva foarte bun de mâncare, deodată doresc foarte mult să mănânc, deşi înainte nu -mi era nici foame şi nici poftă. Dorinţa mea s-a schimbat. Doresc astăzi să ţin post până la ora nu ştiu care, sau să nu mănânc deloc, şi vine cineva cu ceva atât de bun, încât nu mai doresc să ţin post, doresc să mănânc. Este o dorinţă pe care pot să mi-o împlinesc.
Ea ne arată că nu suntem în rai, că raiul nu este pe acest pământ, şi că raiul se zideşte de fiecare dintre noi, dacă alegem să fim cu Cel ce „astăzi poate fi cu noi în rai”, dacă acceptăm să ne fie El Domnul şi Stăpânul nostru în această viaţă pe care nu putem s-o trăim decât în această lume, după legile ei. Dumnezeu nu S-a făcut om ca să schimbe legile acestei lumi, ci ca să ne dea puterea să ne purtăm cu ea şi cu legile ei ca El. S-o biruim primind biruinţa Lui, intrând în ea şi făcând-o a noastră. Lumea aceasta ne învaţă să fugim de durere, să o negăm, să o anesteziem şi să ne minţim. Aşa ne ţine robii ei. Domnul ne învaţă şi ne dă putere să o acceptăm, să nu ne împotrivim răutăţii ei, ci s-o trăim ca El şi cu El.
Taina vindecării omului: luăm aminte la noi, ne comparăm cu Domnul și cu Poruncile ca să ne cunoaștem, să ne conștientizăm și să ne acceptăm neputința, singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece.
Ne naștem robi păcatului împotrivirii și, din păcate, rămânem așa și după Sfântul Botez pentru că nimeni nu ne învață să trăim în Hristos, în Duhul Sfânt. Tot ce învățăm este să trăim, să supraviețuim să ne „descurcăm” în această lume. Până și Dumnezeu ne este prezentat ca Cineva care ne „împlinește dorințele” dacă suntem cuminți, și ne „pedepsește dacă nu suntem cuminți…
E veche de când lumea boala împotrivirii omului de a fi „ca Dumnezeu” făcând ce-i cere (de fapt ce-i oferă) Dumnezeu. Tocmai din acest motiv S-a făcut Dumnezeu Fiul Om ca să ne elibereze din această robie, din această cumplită boală a împotrivirii la Bucurie.
O altă cale de a ajunge în duh este tăcerea. Avem mare nevoie să învățăm tăcerea ca lucrare a minții. Că mult mai vorbim! Vorbim, vorbim… dar de ascultat nu ne ascultăm nici pe noi, nici pe cei din jur și, în orice caz, nu-L ascultăm pe Dumnezeu. Cred că Părintele Rafail spunea odată că omul tot cere, cere, cere și Dumnezeu zice: „Eu aș vrea să-i răspund dar dacă el nu tace deloc, ca să-i pot răspunde… cum să intervin?”.
Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 23