Pentru a te putea feri de aceste loviri ale amărăciunilor şi necazurilor, două lucruri ai să faci: primul, a socoti cui sunt potrivnice acele fapte: Duhului şi sufletului; egoismului şi poftelor noastre. Pentru că, de sunt contrare apetiturilor şi egoismului (care-i universal şi primul tău duşman), să nu le numeşti potrivnice, ci socotește-le ca binefaceri şi ajutoare ale Preaînaltului Dumnezeu.
Credinţa mea Te vede, Doamne. Ea este lumina şi vederea departe văzătoare a ochilor mei. Ea este simţirea omniprezenţei Tale. Ea îmi trage genunchii la pământ şi îmi înalţă braţele spre Cer. Credinţa mea este legătura sufletului meu cu Tine. Ea îmi face inima să dănţuiască şi limba mea să cânte. Când rândunica se apropie, puii de rândunică se agită în cuib. Fiindcă încă de la distanţă ei simt sosirea mamei lor.
Nu poți iubi fără a suferi. Cea mai mare durere este a iubi până în sfârşit. Hristos atâta a iubit, încât S-a dat unei morţi cumplite. Tot astfel şi sfinţii. Raiul şi iadul cer întotdeauna acest preţ. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe cât se poate de adânci şi de vii.
Încercările care ne vin sunt uneori antibioticul pe care ni-l dă Dumnezeu pentru bolile sufletului nostru şi care ne ajută mult duhovniceşte. Omul mănâncă numai o palmă uşoară şi îndată i se înmoaie inima. Dumnezeu ştie foarte bine în ce stare duhovnicească se află fiecare dintre noi, dar fiindcă noi nu ştim, îngăduie să fim ispitiţi ca să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne aflăm patimile ce sunt ascunse înlăuntrul nostru şi să nu avem pretenţii nesăbuite în Ziua Judecăţii.
Dumnezeu voieşte întotdeauna să ne dea tot ce are El, ţine de noi să răspundem voii Sale, doririi sale, şi, primind crucea Sa, să-l convingem că suntem ai Lui. Vedeţi, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu „greu de mulţumit” şi de aceea mulţi cad de la El.
Creştinii încă n-au înţeles că Sfânta împărtăşanie este una dintre Tainele obligatorii ale Bisericii. Cei mai mulţi nu se împărtăşesc cum ar trebui.
Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin iubire şi în iubire; de aceea, poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale iubirii. Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice.
Nădăjduind să primești bunătățile mărețe, nestricăcioase și veșnice. Ferește-te de orice păcat și fă lucruri sfinte în frica de Dumnezeu, fiindcă fără sfințenie nu-l vom vedea pe Domnul. Învrednicindu-ne de mila lui Dumnezeu fii și tu însuți milostiv.
Dacă întrebaţi ce este cultura, aş putea spune într-un cuvânt: armonie! Dacă m-ar întreba cineva ce este Scriptura, aș răspunde „Armonie, domnule!”. Adică să fiu mereu în situaţia să păstrez pacea, pentru că raportul dintre dreptate şi pace este de la doi la opt. Deci, faci dreptate şi câştigi doi, dar pierzi opt. Faci pace, câştigi opt, dar pierzi doi.
Cunoașterea vicleniei oamenilor, adică a răului, mic sau mare, pe care îl fac alţii, ne schimonosește rațiunea, ne slăbește puterile, pentru că nu mărturisește împreună cu Dumnezeu, sfârşind, în cele din urmă, prin a ne pune neîncetat în fața noastră o ispită.
„Căci, fie pentru ca cineva, drept fiind, să fie distins şi pus în lumină strălucitoare ca Iov, căruia i s-a spus din partea lui Dumnezeu, adică cel care-L reprezenta, arătându-i şi motivul pentru care a fost încredințat ispitei: Găseşti tu, cu adevărat, cusur judecății Mele sau ca să te arăți drept? (Iov 40, 8); fie pentru ca prin răbdarea durerilor să se învrednicească de mângâiere în viața viitoare, ca Lazăr, despre care Avraam spune că a primit cele rele în viața lui, motiv pentru care aici se mângâie (Luca 16, 20).
Duminica Sfântului Ioan Scărarul. De ce a rânduit-o Biserica în mijlocul postului ca cea mai sfântă icoană, ca toţi să privească la ea? Ioan Scărarul. Cine este el? Omul care a ajuns să vadă şi a scris despre Scara Raiului.
– Gheronda, nu pot să-i iert uşor pe ceilalţi.
Trebuie să vă osteniţi să fie pace în casa voastră. Din fiecare dintre noi izvorăşte pacea. Mai întâi trebuie să avem pacea în noi, şi apoi o vom răspândi şi celorlalţi. Vedeţi că sunt foarte puţini aici pe pământ, cei smeriţi şi blânzi, dar sunt fericiţi. Nu se vatămă, chiar dacă-i răneşti. Oricum te-ai purta cu ei, sunt în pace şi liniştiţi, te plâng doar pe tine că te chinui atât.
Fiecare om, și popoarele, și Biserica, plutesc pe marea acestei vieți, prin puterile firești și suprafirești care sunt puse în ele, după rânduielile lăsate de Dumnezeu. Domnul se odihnește, chiar dacă Îl înconjoară întâmplări ce se perindă una după alta; dar nu începe să lucreze în chip vădit decât atunci când apare o amenințare de neînlăturat, care poate să abată cursul întâmplărilor împotriva planurilor Sale dumnezeiești.
Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste măsură de iscusit. Atacurile lui sunt foarte chinuitoare și viclene. Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi și păcate.
Acedia, în sens etimologic, înseamnă „lipsa de grijă pentru mântuire”. Întreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte în starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi fata de mântuirea lor. Ei nu căuta viaţă în Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viaţă trupească, la nevoile zilnice, la plăcerile lumii şi la faptele de rutină.