Nu toţi oamenii reacţionează sau se poziţionează în acelaşi fel în fața problemelor vieții, a crizelor şi a încercărilor. Există cei care în adâncul unei crize se vor întâlni cu sinele lor mai profund şi vor scoate la iveală harisme şi capacităţi care trăiau despărţite și deconectate, ascunse în subteranele neputinţei existenţiale. Nu este greşită observaţia conform căreia numai înăuntrul unei crize şi în întâlnirea la limită cu sinele nostru, de cele mai multe ori, întâlnim şi darurile noastre „pierdute”.
Avem un Dumnezeu care ne așteaptă cu brațele deschise. Oare cât de trist este să trecem nepăsători pe lângă Hristos, lăsându-L astfel să aștepte cu brațele deschise? Vă spun eu că este la fel de trist ca pe Crucea de pe Golgota când El ne-a așteptat pe toți, întinzându-Și brațele pe cruce, ca să ne deschidă brațele părintești din Cer.
Atunci când faci ascultare cu bucurie şi iubire, chiar şi pentru lucruri care par nebuneşti, te bucuri. Îi avem ca exemplu pe părintele Efrem Katunakiotul şi pe părintele Porfirie. Când faci ascultare oarbă, pentru folosul propriu, te duci în iad, ca Iuda. E frumos şi e o dovadă de mărinimie când faci ceva din inimă şi nu constrâns sau silit. Ceea ce se face cu de-a sila şi nu din iubire este searbăd, n-are frumuseţe. Măiestria constă în a-l face pe celălalt să te lase să-l ajuţi. Doctorul trebuie să acţioneze într-un asemenea fel, încât să facă pe bolnav să vrea să se însănătoşească. Dacă acela nu vrea, nu-l poate vindeca cu forţa.
În fiecare zi Dumnezeu ni Se dezvăluie din ce în ce mai mult. Dar acest fapt are ca şi consecinţă imediată şi dezvăluirea propriului nostru suflet, în cele mai adânci ale lui, oferindu-ne posibilitatea să vedem realitatea de neînchipuit pe care a creat-o păcatul în el. Şi ar fi păcat, de vreme ce Dumnezeu ne dă zile multe şi timp de pocăinţă — noi, fireşte tânjim să trăim mai mult din alte motive, ca să ne bucurăm de viaţă, dar Dumnezeu nu a rânduit zilele pentru asta, ci pentru pocăinţă – ar fi, deci, păcat să nu ajungem la un nivel de autocunoaştere, să părăsim această lume fără să fi cunoscut păcatul nostru şi fără să ne fi pocăit pentru el.
Patriarhul Pavle se trezea cu noaptea-n cap. Când toţi dormeau, el se ruga. Zilnic oficia Liturghia. Era o mână de om, mic de statură şi slab ca o trestie. Evita să meargă cu maşina, prefera tramvaiul şi autobuzul. Ca orice locuitor simplu al Belgradului din `90.
Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos.
După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta. (Ioan 5:1-16)
În Liturghie este recapitulată întreaga istorie a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu cu omul. În centrul ei stă Întruparea lui Hristos, Izbăvitorul lumii, viaţa şi jertfa Lui mântuitoare, precum şi îndoita Sa arătare, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea omului, prin care L-a îndreptăţit pe Dumnezeu-Tatăl înaintea omului şi pe omul căzut înaintea lui Dumnezeu.