Închipuiţi-vă un vapor falnic izbindu-se de o stâncă în mijlocul oceanului şi începând să se scufunde. Ce vor face cei de pe punte? Unul se apucă de catarg şi caută să se ţină la suprafaţă; altul se agaţă de un butoi; altul prinde un colac de salvare; altul, fără nimic, se aruncă în apă şi înoată. Cineva lasă la apă o barcă dar, în loc să pună îndată mâna pe vâsle, sta să încarce barca cu tot ce apucă de pe vasul care se scufundă.
Văzând această strălucită turmă a Duhului și aruncându-mi undița apostolească în marea cu adevărat senină și fără valuri, îmi amintesc de glasul stăpânesc care strigă: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”. O, cuvânt cu putere multă! O, cuvinte adeverite prin fapte! O, făgăduință adevărată, ce crește pe zi ce trece! Căci a cui este pescuirea aceasta minunată? Cine este cel ce a adunat acum vestitul acesta praznic, cine altul decât, evident, vestitul între apostoli Andrei!
O face din când în când. Își ia sita și începe să cearnă. Ne încearcă și, în același timp, ne învață. „Întru necaz ne-am adus aminte de tine”, (Isaia 26, 16), spune Prorocul Isaia. În mijlocul necazurilor și ispitelor ne-am adus aminte de tine, Doamne! În timpul Ocupației, dar și după aceea, ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu. Mi-aduc aminte de ținutul de baștină, Messinia, când, undeva prin 1947, au avut loc din nou cutremure, însă nu atât de devastatoare ca ultimele care ne-au încercat. Bisericile se umpluseră și atunci! După o „scuturătură”, începem cu toți să alergăm, apoi, după puțin, uităm iarăși de Dumnezeu.
Întrebare: În Duminici și la marile praznice, Biserica ne îndeamnă să petrecem în liniștire. Este ca și cum timpul s-ar opri în loc pentru noi pentru o vreme?
Îmi scrii îndoindu-te de faptul că păcatul tău ar fi fost iertat. Iată ce spun Părinții despre aceasta.
Nu e nevoie să mai spunem că tânărul trebuie să se păzească a nu cădea în această cumplită strâmtorare. Nu călca pe acest drum! Alungă semnele care îl vestesc ‒ tristețea aceea fără sens și simțământul de singurătate. Împotrivește-te fățiș. Dacă te-ai întristat, nu te lăsa în voia visurilor, ci îndreptă-ți atenția asupra vreunui lucru de seamă și va trece.
O primejdie mare pentru viaţa duhovnicească o reprezintă delăsarea şi lenea noastră. Ele pot fi stări fireşti, izvorâte din firea noastră care lesne se istoveşte, dar foarte adesea sunt pricinuite şi de înrâurirea diavolească asupra noastră. După ce te-ai ostenit o vreme asupră-ţi, săvârşind voia lui Dumnezeu cu silire de sine către nevoinţă, pentru curăţirea sufletului nostru de păcate, de tine se poate apropia în chip nevăzut ispititorul şi începe, cu viclenie, să adune în cugetul tău astfel de gânduri:
În cartea lui Tito Colliander, Calea asceţilor, este redată o scurtă conversaţie între un monah şi un mirean. Mireanul îl întreabă pe monah: „Ce faci aici, în mănăstire?”. Iar monahul răspunde: „Cad şi mă ridic, cad şi mă ridic, cad şi iarăşi mă ridic”. Nu numai în mănăstire facem însă aceasta. Într-o lume căzută şi păcătoasă, un aspect extrem de important al personalităţii noastre este nevoia noastră de a fi vindecaţi, de a ne ridica după ce am căzut, nevoia noastră de pocăinţă, de a ierta şi de a fi iertaţi.
