Ierom. Macarie Simonopetritul: Iubirea este începutul și sfârșitul vieții duhovnicești, din moment ce Evanghelia după Ioan ne spune că Dumnezeu este iubire. Realmente nu pot să spun că am descoperit iubirea și că o posed pentru că ar însemna că mă mărturisesc ca fiind sfânt. Pe de altă parte, fără dragoste nu poate exista viață monahală, nu poate trăi mănăstirea, la fel cum nu poate rezista nici familia.
– Cum, preacuvioase, l-a întrerupt iarăşi teologul, învăţătura Domnului despre desăvârşire nu poate fi aplicată decât în pustiu? Învăţătura despre desăvârşire e privilegiul câtorva şi pentru aceasta trebuie neapărat ca cineva să rupă legătura dragostei faţă de fraţii din lume. şi faţă de societate?
În arhondaricul acestei Sfinte Mănăstiri erau găzduiţi un teolog, un avocat şi eu. Preavenerabilul Egumen a dat poruncă tânărului Monah Hrisostom să ne însoţească într-o plimbare.
Am ieşit din Mănăstire şi am mers pe o alee de chiparoşi seculari, desfătându-ne de priveliştea rară a preafrumoaselor locuri…
Tânăr Monahul Hrisostom, tânăr teologul şi tânăr avocatul. Eu singur alcătuiam o mică disonanţă în tovărăşia tinerilor, dând un accent de melancolie tomnatică zâmbetelor lor primăvăratice.
Pemptousia: Gheronda, dacă tot am vorbit despre legătura Sfântului Munte cu lumea, aș vrea să vă pun o altă întrebare ce reprezintă frământarea multor creștini ortodocși, și nu numai, din Grecia și din afară, oameni ce vor să se apropie de creștinism și de viața duhovnicească autentică. Condițiile de viață s-au schimbat foarte mult în ultimii 30 de ani în mod practic dar și ca percepție a oamenilor. În mijlocul acestor schimbări radicale, care au schimbat foarte mult și modul de viață al oamenilor și influențează societatea dar și omul ca persoană, există vreun mod specific în care oamenii sunt atrași către Biserică și către monahism? Sau este greu să se întâmple acest lucru din pricina noilor condiții?
Baza pocăinței este lepădarea de sine. Pentru că voința și plăcerea de sine și iubirea de sine și egocentrismul au fost cauza căderii, acestea, dacă nu vor fi smulse din rădăcină, nu este cu putință ca dumnezeiescul Har să se apropie de noi. Da! Cum altfel să ne umbrească Harul dacă nu vom deveni curați cu inima? Fără inimă curățită nu-L vom vedea pe Dumnezeu. Nu că nu-L vom vedea, dar nici nu-L vom simți.
1. Când mintea şi închipuirea omului se îndepărtează de imaginile şi înrâuririle lumii celei din afară şi se adună întru cele dinăuntru, atunci se întoarce către sine, adică se face una cu modul de cugetare care îi este propriu şi care este cu totul altul decât acela pe care îl dobândesc cei care se desfătează de lucrurile cele din afară. Cugetarea celor din afară nu este firească, ci împotriva firii. Şi când omul se îndepărtează de cele din afară, atunci acest mod adevărat şi firesc de cugetare, care este o parte a fiinţei lui, este condus către rugăciune şi se alipeşte de aceasta. Prin rugăciune, omul ajunge să cunoască pe Dumnezeu cu toată puterea dragostei şi cu toată pornirea de a-L iubi pe care o simte.
De pe la începuturile anilor ’70, Muntele Athos înregistrează atât o creştere stabilă a populaţiei sale, cât şi a tuturor acelor dimensiuni care indică renaşterea unei societăţi. Desigur, particularitatea acestei societăţi nu permite evaluarea ei prin prisma criteriilor statistice convenţionale care sunt utilizate în societatea lumească. De altfel, chiar şi în societatea aceasta, abordarea statistică a parametrilor duhovniceşti, precum religiozitatea, este cu totul formală. Profunzimea vieţii interioare a omului, şi în special a monahului, rămâne inaccesibilă cercetării sociologice. Dar, pentru că aceste criterii statistice au o oarecare semnificaţie, nu trebuie să considerăm cu totul inutilă utilizarea lor.
Un rol aparte în trăirea Evangheliei şi afirmarea învăţăturii Mântuitorului în viaţa de zi cu zi îl are monahismul, pe care, încă din primele secole creştine, îl întâlnim organizat sub ambele forme: anahoretic şi cenobitic. Aceşti creştini plini de Duhul, aceşti viteji ai Ortodoxiei strălucesc pe firmamentul Bisericii noastre ca nişte luceferi călăuzindu-ne din noaptea păcatului la lumina cea dătătoare de viaţă, atât prin viaţa şi exemplul personal, cât şi prin operele, minunile pe care le fac şi după trecerea de pe acest tărâm ca adevăraţi slujitori ai lui Hristos şi ai oamenilor.
Mulţumesc lui Dumnezeu că ne‑a binecuvântat să fim iarăşi împreună. Aşijderea şi Preasfinţitului Gurie, care mă cinsteşte şi mi‑a oferit putinţa de a fi în părtăşie cu sfinţiile voastre. Nădăjduiesc că, pentru rugăciunile sfinţiei sale, Dumnezeu mă va învrednici să rostesc câteva cuvinte (de folos). Mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru că pot să fiu astăzi împreună cu frăţiile voastre, fiindcă noi toţi ne împărtăşim din marele dar al Duhului Sfânt – care este monahismul. Nu există vieţuire mai apropiată de cea a lui Iisus pe pământ decât cea monahală: o adevărată urmare a lui Hristos (imitatio Christi).
Printre cititorii cărţilor Stareţului Sofronie sunt unii care îl consideră un mare theolog – cum, de altfel, a şi fost –, dar totodată îşi închipuie că, negreşit, era o persoană la care cu greu se putea ajunge. În realitate însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Când îl întâlneai, vedeai un nevoitor a cărui viaţă vădea simplitate şi curăţie, un om autentic şi original, cu adevărat liber de orice fel de patimi, îndoieli sau formalism. Stareţul Sofronie a trecut prin multe experienţe în viaţă, şi omeneşti, şi dumnezeieşti. Nu era înclinat să scrie despre ele, dar a făcut‑o când a fost nevoie.
Când lumea se îndepărtează de credință, acest lucru influențează și monahismul. Însă, monahismul trebuie să rămână în continuare așa cum este. Monahismul nu trebuie să se lase influențat de această epocă de globalizare.
Ethosul bisericesc trebuie să rămână așa cum este el, pentru totdeauna. Mesajul pe care monahismul îl aduce în lume, dar și contribuția acestuia în societate, nu trebuie să schimbe, ci să transmită duhul ascezei, al cumpătării și al smereniei, atât de necesare în viață.
Istoricii civilizației apusene susțin adesea că monahii sunt cei care au creat Europa. Se referă, fără îndoială, îndeosebi la activitatea culturală și educațională a primilor monahi din sudul și centrul Franței, a monahilor celți și anglo-saxoni, care au răspândit mesajul Evangheliei în partea de nord-vest a Europei în secolele VII-VIII și a monahilor benedictini și cistercieni, care au exercitat o influență deosebită până spre sfârșitul secolului XII.
Pocăinţa
“Dragă maică Valentina!
Avem de aşteptat greutăţi mari, când poate că viii îi vor invidia pe morţi. Ne dăm seama de asta, dar tot nu ne pregătim pentru răbdare şi pentru ieşirea din această viaţă.
Rugaţi‑vă pentru mine, păcătosul, ca Domnul să‑mi dea pocăinţă adevărată şi încredinţare în voia Lui cea sfântă! Vă doresc şi dumneavoastră să primiţi acest dar, căci fără el omului îi este greu şi aici, şi după moarte.
“De sărbătorile Naşterii Domnului şi de Florii, după obiceiul întocmit de demult în mănăstire, după Utrenie, surorile o conduceau pe egumenă cu cântări şi lumânări aprinse în chilia sa. Aici, după cântarea troparului în cinstea sărbătorii, întotdeauna le spunea un scurt cuvânt de învăţătură.
„Îmi place întotdeauna, de sărbători, să împart cu voi cuvântul pe care Dumnezeu mi-l pune pe suflet, le spunea într-o zi. Ieri, în timpul citirii Evangheliei, am reţinut cu precădere că Maica Domnului, ascultând povestirile păstorilor despre ivirea îngerului care le-a vestit Naşterea Mântuitorului lumii, a adunat cuvintele lor în inima sa.
Părinte, unii dintre tinerii de astăzi cred că a te mântui e mai ușor în călugărie ca în familie.
Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însă, în realitate, fiecare își merge pe calea lui. Nu se poate spune că toată lumea, ca să se mântuiască, trebuie să se călugărească. Și în mănăstiri sunt căderi, și în viața comună sunt ridicări. Martiri, în general, n-au fost dintre călugări, au fost dintre oameni obisnuiți.
A zis unul dintre Sfinţi: „Era un sihastru oarecare, bătrân cinstit, şi m-am dus odată la dânsul, că eram scârbit de ispite. Şi era bătrânul bolnav şi zăcea pe jos. Şi eu, după ce l-am sărutat, m-am aşezat lângă dânsul şi i-am zis: Roagă-te pentru mine, Părinte, că foarte multă supărare am din ispitele dracilor. Iar el, deschizându-şi ochii, a privit spre mine şi a zis: Fiule, eşti prea tânăr, şi Dumnezeu nu sloboade ispite asupra ta. Şi i-am zis lui: Deşi sunt tânăr, am ispite, care se cuvin bărbaţilor în vârstă. Şi el iarăşi a zis: Aşa dar voieşte Dumnezeu să te înţelepţească.
Un om cu adevărat mândru este cel care nu recunoaşte asupra sa nici un fel de lege, de autoritate, nici a lui Dumnezeu şi nici omenească; acesta îşi este sieşi lege. În viaţa Avvei Dorothei există o povestire despre o vizită a sa la o mănăstire. Acolo i s-a spus că în obşte vieţuieşte un monah tânăr, care este întruchiparea smereniei. El nu se mânia niciodată, nu se revolta, nu se împotrivea cu nimic atunci când era înjosit şi ocărât.