Pocăința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi.
O combinţie de gânduri. Omul se gândeşte: va fi asta, va fi cealaltă. În realitate nu va fi nimic. El doar îşi face gânduri şi singur se complică. Se gândeşte că pentru proastra lui dispoziţie este altcineva vinovat. Dar nu e aşa, e însuşi omul vinovat.
De unde s-a deprins inima noastră să fie iubită cu atâta tărie? E limpede că noi toți dorim să fim iubiți și plăcuți de toți și de fiecare în parte. Inima noastră nu s-a putut deprinde aici, pe pământ, nici de la părinți, căci și ei sunt mărginiți de timp și de spațiu, iar sufletul caută la cele veșnice. Inima noastră s-a învățat să fie iubită și plăcută de la inima cea dumnezeiască și veșnică, căci și noi suntem dragoste dumnezeiască, de aceea suntem chemați să fim fiii luminii și fiii lui Dumnezeu, plini de dragoste dumnezeiască.
Pace si bucurie tuturor de la Domnul, căci pacea şi bucuria sunt cele mai de seamă bogăţii ale lumii acesteia şi ale lumii celeilalte, după care tânjim cu toţii. Putem să avem tot ce ne dorim aici pe pământ, şi să nu avem pace şi bucurie. Iar pacea vine din Izvorul păcii, de la Domnul. Când Domnul le-a vorbit ucenicilor Săi, când aceştia au închis uşile de teama Iudeilor, întâiul lucru pe care l-a spus a fost: „Pace vouă!” (Lc .24:36, In. 20:19)
Da, poţi fi fără gânduri. Vezi ce spun Sfinţii Părinţi: „Când simţirea, mintea şi voia se unesc, atunci aceasta putere se adună în inimă.” Pentru o viaţă duhovnicească trebuie o inimă trează. Iar inima este trează atunci când omul lucrează din inimă, atunci ea se încălzeşte. Întotdeauna neîncetat se încălzeşte, întotdeauna se înflăcărează. Mereu aşa, toate, fiecare lucrare! Faceţi totul din inimă.
Cel ce vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijorează pentru nimic. Când are trebuinţă de ceva, Îl roagă pe Dumnezeu să îi dea acel lucru. Dacă nu dobândeşte ce cere, rămâne liniştit, ca şi cum ar fi primit.
Totul se află pururea în schimbare, se preface neîncetat. Nimic nu rămâne în aceeași stare, ci se schimbă sau se desăvârșește: în bine sau în rău. Nu vom putea învăța să fim smeriți, până ce nu vom îndura multe dureri în inimă. Și, până ce nu învățăm să fim smeriți, vom îndura multe dureri în inimă. Dumnezeu stă deoparte, îngăduie să primim durerea sub coasta stângă, să vedem ce miasmă avem acolo, să spunem: „M-a mușcat chiar de inimă, oh, și nu-l pot ierta!”.
Dacă Împărăția noastră ar fi de aici, din lumea aceasta, atunci am trăi veșnic în îndestulare, în pace și bucurie. Dar noi, aici pe pământ, sântem, cum se spune, în epitimie: trebuie să ne pregătim, să învățăm viețuirea cea cerească, să dobândim pacea lui Dumnezeu. Aici nimeni nu ne poate da pace, ci numai Dumnezeu dăruiește pace întregii făpturi și nouă – dacă o căutăm și dacă o dorim din inimă, dacă vrem să ne unim cu Dânsul. El voiește ca sufletul nostru să se unească cu Dânsul, cu Dumnezeul nostru, vrea ca dorirea și voința noastră să se unească cu voia Sa cea dumnezeiască, cu dorirea dumnezeiască, ca întreaga noastră făptură să se unească cu El – să simțim bucuria Vieții. Dar noi ne încurcăm mult în viața materială a acestei lumi, și nu mai avem timp să ne gândim la sufletul nostru, la pacea lui lăuntrică – și ne stricăm neîncetat pacea lăuntrică.
Omul nu poate nimic singur, fără ajutorul lui Dumnezeu. Crede că știe ceva. Firea căzută! Totul i se descoperă din veșnicie. Pretutindenea sânt taine ale lui Dumnezeu. Sântem înconjurați de taine. Sântem o taină uriașă și pentru noi înșine. Nu știm ce sântem. De unde am venit? Încotro ne îndreptăm?
Pocăința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi.
Vedeți singuri cât este de plăcut, și în societate și pretutindeni, atunci când printre noi se află un suflet blând și pașnic.
Nu lua aminte ce îţi zice careva, dacă te jigneşte. Tu osteneşte-te, roagă-te lui Dumnezeu să-i iubeşti pe toţi. Roagă-te Domnului să le dea tuturor Înger bun, ca tu să ai pace înlăuntrul tău. Şi, dacă te împaci cu toţi, dacă doreşti binele tuturor, nu va mai fi nimeni care să te muncească. Singuri ne muncim pe noi înşine cu gândurile.
Ne-am deprins să ne împotrivim totdeauna la ceva, căci întotdeauna ceva nu este după voia noastră. Nu ne-am deprins cu ascultarea. Nu am învăţat să ne supunem voii lui Dumnezeu, ci dorim să fie voia noastră. Ei, păi, fiule, voia ta nu trebuie s-o faci!
Pocăința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi.
Odată m-am gândit şi eu că Sfinţii Părinţi, când au primit în dar harul, l-au păstrat întreaga viaţă. Însă aici se spune să nu nădăjduim la aceasta.
