“Tot ceea ce faceţi, toată muncă voastră, poate contribui la mântuirea voastră. Depinde de tine, de felul în care o faci. Istoria este plină de călugări care au devenit mari sfinţi în timp ce lucrau în bucătărie sau spălând cearşafuri. Calea mântuirii constă în a lucra fără patimă, în rugăciune…
Vocea calmă de la cârmă îți spune „Fă să fie” și, odată cu ea, mantra modernității este invocată. Filosofia care ne guvernează cultura este înrădăcinată în violență: capacitatea de a face lucrurile să se întâmple și de a controla rezultatul. Este o credință profund factuală. Putem, într-adevăr, să facem lucrurile să se întâmple și, în anumite limite, să controlăm rezultatul. Însă vom descoperi curând (așa cum s-a dovedit de atâtea și atâtea ori) că această capacitate de a controla este destul de limitată.
Îmi amintesc de entuziasmul pe care-l aveam în fiecare an când eram copil şi apoi adolescent, când semnele de sfârşit de vara apăreau. Se întrezărea înainte începerea unui nou an şcolar. Nu simţeam că revin la ceva ce cunoșteam în anul precedent, ci era o oportunitate pentru ceva nou. În anii tinereții, secretul aflării unor noutăți avea în spate dorința unui „nou” eu. Desigur, acest nou eu nu a apărut niciodată.
În luna august a anului 1965, am fost forțat să întru într-o şcoală nouă, o combinație între un liceu și o facultate. A fost începutul vieţii mele ca adolescent. Eram în 1965 și simţeam nevoia de ceva “cool”.
Există un proverb din perioada sovietică care spune că: „Istoria este greu de prezis.” Rescrierea istoriei a fost o acțiune politică normală – suficientă pentru a provoca proverbul. Studenții în istorie sunt fără îndoială conștienți de faptul că rescrierea este sarcina constantă a lumii academice moderne. Istoria americană și cea mondială pe care am învățat-o (din anii anii 1950 la școală) diferă foarte mult de istoria pe care au învățat-o copiii mei. Unele rescrieri au fost mult așteptate – în timp ce altele au fost mai îndoielnice.
Într-o lume condusă de informaţii, este foarte uşor a greşi să crezi că ştii ceva important şi bun în sine. Ca atare, dobândirea informaţiilor spirituale este o industrie care merge bine. Într-un roman rus scris în anii ’90, o femeie intelectuală întâlneşte un călugăr care restaurează o mănăstire veche din Georgia. În timpul unei conversaţii, ea amintește un citat din Sfântul Maxim. Călugărul este surprins şi spune: „L-aţi citit pe Sfântul Maxim? Cum oare vă veţi mântui vreodată?” El a continuat să-i spună că nu ar trebui să citească niciodată mai multe ore într-o zi decât se roagă.
“Nu fii nepăsător. Roagă-te cât poţi – mai frecvent şi mai fervent. Rugaţi-vă – forţaţi-vă să faceţi acest lucru, pentru că Împărăţia Lui Dumnezeu se ia cu forţa. Niciodată n-o vei atinge fără să te forţezi.” (Sfântul Inochentie de Alaska)
Colaborăm la mântuirea noastră? Se văd efectele eforturile noastre?
Filocalia, acea colecţie minunată de scrieri ale părinţilor despre rugăciunea inimii, are titlul integral: „Filocalia Sfinților Niptici adunată de la sfinții părinți purtători de Dumnezeu, care prin intermediul înțelepciunii practicii ascetice și prin contemplare, intelectul este purificat, iluminat şi e desăvârșit”. Nu este de mirare că este cunoscută cu numele de Filocalia. Acel cuvânt, Filocalia, înseamnă „dragostea de lucruri frumoase.” Nu este o referire la articole scumpe, decorative, ci la lucrurile care devin frumoase prin unirea lor cu Dumnezeu. Toate lucrurile sunt frumoase în măsura în care sunt unite cu Dumnezeu, Care este frumuseţea în sine.
Este interesant faptul că, în lecturarea vieţii Sfântului Siluan de la Muntele Athos, chipul ce iese în evidenţă cel mai mult în viața lui este acela al tatălui său, un ţăran neînvăţat. Tatăl său a fost un om cu o mare credinţă. Sfântul Siluan a considerat că tatăl său este mai înţelept decât aşa-numiţii părinţi duhovniceşti. Povestea de mai jos este un interesant mod despre cum tatăl său și-a stăpânit mânia în îndreptarea fiului său.
Acest fragment este din cartea Părintelui Sofronie: Sfântul Siluan Athonitul.
Cu mulţi ani în urmă am întâlnit un pastor care spunea că nu crede în îngeri. Am fost surprins de această declaraţie şi l-am întrebat: “De ce?” Răspunsul lui a fost interesant: “Nu cred în îngeri pentru că nu găsesc nimic ce pot face ei iar Duhul Sfânt nu poate”.
Am crezut, şi încă cred, că motivul său era confuz. În esenţă, el nu credea în îngeri pentru că nu îi considera necesari. Desigur, greşeala din logica sa era faptul că nimic nu a fost creat din necesitate (dintr-o nevoie stringentă). Toată creaţia există din voia lui Dumnezeu şi nimeni şi nimic nu-şi poate cere dreptul de a exista dintr-o necesitate. Creaţia nu este necesar să existe.
O întrebare recentă cu privire la „preoţia tuturor credincioşilor” a constituit o ocazie de reflecţie personală. Ce anume face ca preoţia tuturor credincioşilor să fie atât de importantă pentru gândirea protestantă? Ideea îşi are originea în Sfânta Scriptură: „Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos;… Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (1 Petru 2:5; 9-10)
În Sfânta Liturghie, cei care vin să se împărtăşească spun o anumită rugăciune, din care o să citez o parte: Cred, Doamne, şi mărturisesc cu Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.
Există multe reacţii la durere în existenţa noastră. Încerc să-mi amintesc cât de des pot că trăiesc printre «oameni răniţi». Aşa cum spunea filozoful evreu Philo, «Orice om pe care îl vezi duce o luptă dificilă». Una dintre marile dureri active ale credincioşilor este lupta pentru a fi morali. Această luptă devine cu atât mai dureroasă cu cât devenim mai conştienţi de viaţa noastră lăuntrică. Punem în aplicare poruncile lui Hristos şi descoperim că în lăuntrul nostru trăieşte un fariseu care–i judecă pe semenii săi. Ne comparăm continuu cu ceilalţi, şi apoi ne mai comparăm pe noi înşine cu un standard interior, iar în aceste comparaţii, toţi îşi ţin partea lor. Venim în mod repetat să ne spovedim, purtând aceleaşi păcate, purtând ruşinea (adeseori nerecunoscută) a altei perioade de eşec. Vrem să ne schimbăm, dar nu o facem.
Poate printre cei mai mari dintre Psalmii lui David este Psalmul 50:
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Spală-mă’ntru totul de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi răul în faţa Ta l-am făcut, aşa ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi Tu să biruieşti atunci când vei face judecata. Că, iată, întru fărădelegi m’am zămislit şi în păcate m’a născut maica mea. Că, iată, adevărul l-ai iubit: cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.
„Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei”. (Matei 13, 14-15)
„Cum de nu am văzut asta?” Întâlnim destul de des această întrebare. Experiența este cea care ne arată faptul că însăși experiența este defectuoasă. Acest lucru poate fi destul de supărător, aproape la fel ca atunci când mașina din fața noastră frânează brusc. Poate fi amețitor și frustrant, ca atunci când un anumit lucru ce ar fi trebuit să iasă în evidență sau să fie înțeles nu a fost reținut.
Nu este cinstit că scriu acest articol în seara de Black Friday. Această zi, numită așa în dialectul local al americanilor, este imediat după Ziua Recunoștinței, când oficial începe sezonul cumpărăturilor de Crăciun. Evenimentul este marcat de multe reduceri ispititoare, iar magazinele se deschid la miezul nopții. Economia Statelor Unite va fi sau nu prosperă în anul următor, dacă în sezonul cumpărăturilor iese mult profit. Totul se bazează în mare parte pe consumerism. Dacă oamenii nu cumpără, cineva nu va mai avea probabil loc de muncă. Cumpărăturile constituie aproape o datorie patriotică.
Hristos a zis: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19)
Ortodoxia presupune răbdare din partea noastră. Slujbele necesită răbdare – ele durează o perioadă destul de îndelungată de timp și fără răbdare mintea ta nu se va opri din întrebări. Catehumenatul poate dura destul timp. Nu poți grăbi procesul de asimilare al atâtor învățături care constituie stilul de viață ortodox. Numai în timp se pot schimba lucrurile.
Că adevăr vă grăiesc: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. (Matei 17:20)
Scepticii şi naturaliştii de-a lungul timpului au întors pe faţă şi pe dos acest verset. Îmi aduc aminte acum de un pasaj din cartea “Sclavia umană” a lui W. Somerset Maugham, în care un băiat cu picioare strâmbe merge la culcare gândindu-se la el însuşi ca fiind complet sănătos şi perfect, doar ca să se trezească cu acelaşi picior pe care l-a avut mereu, şi cu credinţa zdrobită în Dumnezeu.