„(Ştim)… că Dumnezeu este atotputernic şi poate să facă absolut tot, tot ce nu poţi gândi… şi mai mult (decât atât). Dar nu-i destul. O va face? „Dacă-I mânios pe mine pentru că am păcătuit, că am făcut şi asta şi aia – şi mă simt cu musca pe căciulă?”. Dumnezeu nu e mânios. Dumnezeu un singur lucru vrea: să ne deschidem inima.
Să știți că mântuirea nu constă în a afișa lui Dumnezeu un paravan colorat, oricât de frumos ar fi, nu este nici în a ne moraliza: „a, păi dacă nu faci asta, nu știu ce”. Nu! Linia duhovnicească și mântuirea este una: a conștientiza ceea ce sunt și a înțelege că Dumnezeu este Cel care mă curăță, nu eu. Eu cer curăția, eu vreau curăția, eu mă nevoiesc ca să devin un om curat, dar să nu credem că nevoința mea, că tot ce fac eu, și facerile mele mă vor curați.
Părinte Rafail, aţi spus că pe meleagurile noastre ortodoxia este puţin înţeleasă şi trăită; am dori să ne conştientizaţi mai mult asupra acestui lucru.
Trebuie să ne obisnuim că Dumnezeu nu gândeşte ca noi. Ziceam de mai multe ori că Dumnezeul nostru nu-i ca toată lumea şi zice şi El, prin Isaia, că „nu sunt gândurile mele ca gândurile voastre, nici sfaturile mele ca sfaturile voastre că precum sunt cerurile mai presus de pământ, aşa şi Dumnezeu decât omul”.
Cei care, miluindu-se de către Dumnezeu, caută către cele de sus, nu mai poftesc după ale pământului. Un lucru care deja începuse la treapta blândeţii, acum se desăvârşeşte.
Dumnezeu este adevăr, şi adevărul se trăieşte, este cu putinţă, literal, să fie trăit până „în oasele tale”.
Literal în oasele tale? Sfântul de care v-am mai vorbit, şi vă mai vorbesc şi alţii, Sfântul Siluan, spune că harul cel mare pătrunde până în oasele omului, şi de aceea oasele acelui om după moarte devin moaşte.
“… Să revin la cuvântul: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădajdui“. Părintele Sofronie, când a auzit cuvântul acesta pentru prima oară, a simţit că acest cuvânt era cuvânt dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan şi mântuirea lui, ci pentru o întreagă epocă, pentru toată deznădejdea asta care se înfiripă într-o lume deosebit de deznădăjduită, aşa cum o cunoscuse el, după primul război mondial.
Eram sigur că nu e de nasul meu călugăria, dar totuși aveam chemare… Și m-a dus cineva la Părintele Sofronie Saharov. I-am povestit despre mine, iar el mi-a spus: „Un an mai ai, un an nu-i mult, du-te și termină anul ăsta de școală, dar de-acum ca temei pentru călugaria ta”. Pentru mine asta a fost o gălușcă greu de înghițit, dar a urmat și mângâierea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Tipic Părintelui, întotdeauna îți dădea ascultările așa, un pic pieziș.
Cum se poate dobândi darul Duhului Sfânt, într-o lume atât de agitată? Timpul trece repede, avem puţină vreme pentru rugăciune şi sunt multe ispite care vin asupra noastră. Rugăciunea nu rămâne mult timp pe buzele noastre şi există puţine şanse să ne intre în inimă. Cum să prelungim timpul dedicat rugăciunii şi ce să facem pentru a ne sfinţi noi înşine, cum spunea Sfântul Serafim de Sarov?
Vremea noastră este vreme cumplită cu probleme parcă fără răspuns, situații inexplicabile, înnodări din cele mai cumplite. Si nu deznădăjduiți, dar să ne așteptam la mai rău, nu deznădăjduiți dar să știți că în fiecare clipă Dumnezeu Cel nevăzut, cel inexistent, Cel „de neînduplecat” este cu noi aici, nu numai în spațiul din jurul meu, ci și în inima mea și nu există încercare pe care ne-o îngăduie Dumnezeu fără să ne dea și o cale de ieșire. Ce cale de ieșire nu știu, dar Domnul să ne călăuzească și în situații inexplicabile.
Există un progres în ceea ce priveşte înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu? Cum se manifestă acesta?
Cultura pe care ne-a dat-o Hristos în viaţă, dacă o înţelegem bine, este înainte de toate, cultura inimii. Lucru curios! Locul cel mai accesibil care caracterizează omul la orice nivel (copil, adult, educat sau analfabet), de la naștere până la moarte, care este în acelaşi timp locul unde omul se adevereşte cel mai adânc, este inima.
Încă o lege pe care au descoperit-o Părinţii asceţi este aceea că, dacă judecăm pe aproapele nostru şi nu ne pocăim de judecată, cu siguranţă vom cădea şi noi în acelaşi păcat, mai devreme sau mai târziu. De ce? Pentru că, dacă nu putem să-l iubim pe aproapele, măcar să-l compătimim.
– Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre Rugăciunea lui Iisus şi despre modul cum poate fi obţinut darul acestei rugăciuni.
– Dacă nu este un dar al lui Dumnezeu, de fapt nu s-ar putea face nimic. Dumnezeu ne dă darul Său în orice moment al vieţii noastre şi avem nevoie de el pentru că suntem în stare de cădere. Eu cred că esenţa căderii este dorinţa omului de a fi dumnezeu fără Dumnezeu. În referatul biblic despre căderea lui Adam ni se spune că el a urmat sfatul diavolului de a mânca din pomul oprit, crezând că va deveni ca Dumnezeu.
Îmi amintesc de cuvântul pe care l-am auzit de curând de la Avva Paisie Olaru, pe patul de moarte. I s-a cerut să dea un cuvânt poporului român. Şi el, în ultima lui suflare, a spus: „Cuvântul Domnului: «Cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Domnului nu va trece»”. Căutaţi către fiecare cuvânt din sfintele rugăciuni, în biserică, şi închinaţi şi cuvântul vostru lui Dumnezeu.
Părintele Rafail Noica despre poruncile lui Dumnezeu şi deznădejdea noastră (predica ţinută la 1 decembrie 2002, Bucureşti, Biserica Studenţilor)
„Când învăţătorul de lege, care ştia bine legea, Îl întreabă, ispitind pe Domnul, care este cea dintâi porunca, Domnul a zis: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…” şi S-a grăbit să dea şi a doua poruncă – nu a fost întrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – „să iubeşti pe aproapele ca însuţi pe tine”.
– Nu te poţi păzi! Şi ce am spus altor tineri vă spun şi vouă astăzi: Tot ce este porunca lui Dumnezeu, tot ce ţi se pare teribil de greu, nu este greu deloc: este cu neputinţă! Firea ta, când se simte deznădăjduită, că „voi putea eu vreodată să ajung la asta?” – firea ta mărturiseşte că „lucrul acela nu face parte din mine,” nu face parte din firea noastră biologică. Dar, de la Dumnezeu, nici să nu aşteptaţi mai puţin decât cele cu neputinţă! Dumnezeu numai în cele cu neputinţă lucrează, că cele cu putinţă le facem şi noi.