Tot omul care cu adevărat caută mântuirea, neapărat trebuie să treacă prin experiența părăsirii de către Dumnezeu. Uneori ea pare să atingă o asemenea putere, că până și scurte clipe par a fi în afara vremii. Astfel de stări extreme nu adesea se trimit nevoitorului; însă sub o formă mai ușoară, această încercare a credinței noastre ne poate însoți ani îndelungați în cel de-al doilea răstimp al vieții duhovnicești a creștinului, adică atunci când pronia îl lasă să sufere o slăbire, ba chiar o îndepărtare a primului har. Această părăsire de neocolit cuprinde un adânc tâlc: a da omului putința să-și arate propria libertate și credincioșia față de Dumnezeu.
