Această pericopă ne emoţionează în mod deosebit, deoarece, printre altele, ne arată că atunci când în viaţa noastră avem binecuvântarea şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, atunci toate se întâmplă în cel mai potrivit mod.
Scrisoare către un om cu studii care a ajuns la convingerea că „există ceva”.
În psalmul de la sfârșitul Vecerniei, împăratul David spune: „Veniți, fiilor, ascultați-mă; frica Domnului vă voi învăța pe voi.” Și aș vrea să spun acum câteva cuvinte despre această frică de Dumnezeu și despre ceea ce ea ne poate învăța.
„Sfântul Ioan Teologul ne cutremură. Credinciosul, iubitul, teologul, evanghelistul, feciorelnicul, ucenicul Domnului, fiul tunetului, vulturul din înălțimi. Atâtea adjective lumești pentru ucenicul Iubirii, pentru cel care s-a aflat lângă Hristos Cel schimbat la Față pe muntele Tabor, care L-a văzut înviat, care a primit Duhul Sfânt, care a făcut-o pe Maica Domnului mama sa și a dus-o acasă la el, care L-a văzut și L-a auzit în peștera din Patmos pe Dumnezeu ca Judecător al lumii, ca pe Alfa și Omega, ca pe Cel dintâi și Cel de pe urmă, ca început și sfârșit al istoriei, cel care le-a auzit pe toate de la Însuși Hristos.” (Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos)
Dar unul dintre ucenici, acela pe care-l iubea Iisus, stătea la masă culcat pe pieptul Lui. Câte poeme minunate, câte tablouri sfinte, câte predici ziditoare s-au înălţat spre cer şi au umezit ochii a mii şi mii de oameni, pornind de la acest dumnezeiesc moment!
In primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea! Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că atunci când dăm creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori!
Dacă nu crezi, intri într-un domeniu care se cheamă “iad”, care se cheamă “pedeapsă”, intri în tot felul de încurcături, sminteli, amărăciuni, ca fiul risipitor.
Mult mă rănesc când văd monahi care actionează omeneşte, iar nu cu rugăciunea, spre a mijloci la Dumnezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea. Nu este trebuinţă nici măcar să lucreze, ci ajunge numai să se roage.
Nu trebuie să ne fie rușine, sau mai bine zis, trebuie să ne învingem rușinea păcatului și să-l vădim. Atunci când ne dezvăluim rănile lăuntrice părintelui și îndrumătorului nostru duhovnicesc, să privim, să gândim și să ne comportăm exact ca un răufăcător. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă: „Când te mărturisești, consideră-te ca un criminal și poartă-te ca atare în gesturi, în înfățișare și în felul tău de a gândi. Ține-ți ochii plecați spre pământ și, dacă se poate, udă cu lacrimile tale picioarele judecătorului și medicului, ca și pe ale lui Hristos”.
Într-o lume unde toți și toate sunt în dezbinare, căsătoria e locul unde doi oameni, mulțumită faptului că s-au îndrăgit unul pe celălalt, devin una; locul unde se termină dezbinarea, unde începe înfăptuirea vieții în unire. Și în aceasta constă cea mai mare minune a relațiilor omenești: doi devin dintr-o dată o singură personalitate; dintr-o dată, două persoane, întrucât s-au îndrăgit una pe alta și s-au acceptat una pe alta până la capăt, desăvârșit, ajung ceva mai mare decât o pereche, decât pur și simplu doi oameni – ajung una.
Una din cele mai înalte şi mai neasemuite însuşiri, puteri sau lucrări dumnezeieşti este dreptatea pe care o oferă Dumnezeu făpturilor Sale, potrivit cu nevoile pe care le au, pentru buna lucrare şi alcătuire a acestora.
Vieţuirea ortodoxă presupune în primul rând vindecarea facultăţii poetice a sufletului. Precum atunci când mintea se înnegurează, se întunecă şi se întinează şi sufletul, tot astfel tămăduirea minţii duce la vindecarea întregii fiinţe omeneşti. (…)
Din Sfânta Scriptură aflăm totul. Să citiţi continuu Sfânta Scriptură, ca să aflaţi tainele luptei duhovniceşti.
Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă toţi se vor mântui, fară excepţie. Nu se vor mântui decât numai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd deznădejdea lor şi mult plâng, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dumnezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura niciodată.
Biserica lui Hristos este cea mai mare zidire de optimism care a fost făcută pe pământ. Optimismul creștinismului nu constituie pur și simplu o teorie duhovnicească, pentru că este trăit și fundamentat.
Ştii de ce ne este atât de teamă de păcat? Nu – din păcate – pentru că L-am pierde pe Dumnezeu – cine e preocupat de asta? –, ci pentru reputaţia şi imaginea noastră. Sentimentul că noi ţinem în mâini cheia Raiului.