Sufletul creştinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare, să trăiască printre visări. Să zboare în nemărginire, în stele, în măreţiile lui Dumnezeu, în tăcere.
“Vrăjmaşul a căzut din mândrie. Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceală, cruzimea, indiferență faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilelor şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demența completă. Acestea sunt semnele distinctive ale spiritualităţii demonice. Dar, câtă vreme nu se manifestă cu claritate, pentru mulţi oameni ele trec adeseori neobservate.
Când iubeşti o persoană, îţi doreşti să fii mereu cu ea şi să vorbiţi. Prezenţa ei te umple de bucurie, absenţa ei te întristează. Dacă lucrul acesta se întâmplă în relaţiile dintre oameni, acelaşi lucru, dar la un nivel mai înalt, se întâmplă şi în relaţia omului cu Dumnezeu. Cu cât te apropii şi-L iubeşti mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult vrei să-I simţi prezenţa şi să vorbeşti cu El. Tocmai această părtăşie şi convorbire cu Dumnezeu e rugăciunea. De aceea lucrarea principală a monahului este rugăciunea. Sfinţii Bisericii au fost în primul rând oameni ai rugăciunii.
Vă aduceţi aminte, fără îndoială, câteva imagini din Sfânta Scriptură. Iat-o pe prima: Moise pe muntele Sinai şi poporul adunat la picioarele muntelui, aşteptând cu teamă şi cutremur, aruncând priviri către culmile învăluite de un nor întunecat, asemănător fumului ce iese din sobă. Moise urcă spre norul întunecos, împins de ascultarea şi credinţa sa, iar în momentul când pătrunde în neguri, acestea se umplu de lumină, de slava lui Dumnezeu. Văzut din exterior, norul este teamă şi întuneric; trăit dinlăuntru, este limpezime de viaţă.
Părintele Gavriil cel nebun pentru Hristos avea mare milă și dragoste pentru cei umili, neștiuţi, neajutoraţi, necăjiţi, puţini la minte, nesocotiţi, uitaţi și alungaţi de lume.
„Noi auzim și ținem minte; auzim cu urechile și păstrăm în minte. Dar ajunge oare acest cuvânt până la inimă? Căci, dacă nu atinge inima cuvântul cel viu, el doar răsună în gând și nu aduce niciun rod. Să ne gândim la aceasta. Există nenumărate locuri evanghelice pe care le iubim, care ne sunt dragi, pe care le știm bine și pe care le-am putea povestii oricui. Dar oare nu se vor ridica acestea într-o zi – în Ziua Judecății – ca mustrare împotriva noastră, nu pentru că nu le-am înțeles, ci tocmai pentru că le-am înțeles și totuși nu am trăit după ele?” (Mitropolitul Antonie de Suroj)
Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, că frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.
A fost un împărat mare și bogat și slăvit și i s-a întâmplat lui a călători într-o trăsură aurită și înconjurată de ostași, precum se cade împăraților. Deci, a întâlnit doi oameni îmbrăcați în haine rupte și proaste, trași la față și galbeni; însă împăratul îi cunoștea pe ei, că prin obosire trupească și cu osteneala postului și cu sudoare își cheltuiseră trupul. Și cum i-a văzut pe ei, a sărit îndată din trăsură și, căzând la pământ, s-a închinat lor. Apoi, sculându-se, îi îmbrățișa cu dragoste și-i săruta. Dar dregătorii lui nu se învoiau cu acestea și cârteau că făcea ce nu se cade slavei împărătești. Însă ei, nepricepându-se, nici îndrăznind a-l mustra în față, au spus fratelui împăratului să grăiască cu el, zicându-i: „Nu ți se cade a defăima slava coroanei împărătești”. Dar acesta, grăind fratelui său, împăratul i-a dat un răspuns pe care fratele său nu l-a înțeles.
Să vedem cum vorbește Sfântul Grigorie Palama despre rădăcina patimilor şi curățire în Filocalie (pag. 105): „Dacă patimile există la copii din fire, înainte să devină cugetul lor împătimit, totuși ei nu-şi aduc prin faptă contribuţia la aceasta, ci doar prin îndemnul naturii lor.
M-am spovedit în viaţa mea de până acum la mai mulţi duhovnici. Majoritatea dintre duhovnicii mei s-au mulţumit doar să asculte spovedania făcută de mine şi să-mi dea îndrumări generale. Câţiva însă m-au folosit în chip real.
Atunci când ne doare pentru aproapele nostru și îl rugăm pe Dumnezeu să-l ajute, El se înduioșează foarte mult și intervine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta și va spune: “De ce îl ajuți și îi silești voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparține“. Aici se vede și marea noblețe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze. De aceea vrea să-L rugăm pentru ca să intervină – și Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă este pentru binele nostru – și să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor. Pentru fiecare om lucrează separat, precum îi folosește fiecăruia mai bine.
Spovedania este, înainte de toate, întâlnire și împăcare. Este întâlnirea noastră cu Hristos, Care ne iubește fără margini, Care ne iubește cu întreaga Sa viață și cu întreaga Sa moarte și Care niciodată nu Se întoarce de la noi, chiar dacă noi, uneori — poate adesea — ne îndepărtăm de El.
Ne pregătim crezând că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut și Om, unindu-ne cu El, imitându-L pe El prin puterea iubirii Lui. El ne-a iubit atât de mult, încât a mers chiar la moarte pentru noi, propovăduindu-ne această iubire tuturor oamenilor, chemându-ne pe toți la mântuire.