Evanghelia acestei Duminici ne vorbește nu numai despre păcat și pocăință, ci și despre iertarea oferită de Dumnezeu: când fiul cel rătăcitor, care și-a venit în fire prin calea suferințelor, a sărăciei, a singurătății și a respingerii, s-a îndreptat spre casa părintească. Pe când era încă departe de casă, chiar dacă nu putea vedea prea bine de la depărtare chipul său, tatăl l-a recunoscut. Probabil că ieșise de multe ori și privise în depărtare, așteptând întoarcerea fiului său.
– Ce putem face atunci când, în viața unui tânăr și, de fapt, în viața oricui, se instalează akedia?
O face din când în când. Își ia sita și începe să cearnă. Ne încearcă și, în același timp, ne învață. „Întru necaz ne-am adus aminte de tine”, (Isaia 26, 16), spune Prorocul Isaia. În mijlocul necazurilor și ispitelor ne-am adus aminte de tine, Doamne! În timpul Ocupației, dar și după aceea, ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu. Mi-aduc aminte de ținutul de baștină, Messinia, când, undeva prin 1947, au avut loc din nou cutremure, însă nu atât de devastatoare ca ultimele care ne-au încercat. Bisericile se umpluseră și atunci! După o „scuturătură”, începem cu toți să alergăm, apoi, după puțin, uităm iarăși de Dumnezeu.
Toată istoria Bisericii s-a întemeiat pe fapte: la început pe chinurile şi suferinţele mucenicilor care au trăit în primele secole ale creştinismului, pe eforturile stâlpilor Bisericii – Sfinţii –, iar apoi, pe faptele ascetice individuale, pe triumful sufletului în lupta cu trupul, luptă dusă de către pustnici şi de către alţi martiri, deveniţi „îngeri în trup, oameni ai Cerurilor” şi „drepţi” care au trăit în lume, dar care nu au fost pângăriţi de lume.
– Ce înseamnă să faci o spovedanie bună? Când se spovedește omul cu adevărat și bine?
Fericita Xenia din Sankt Petersburg este una din cele mai iubite sfinte ale Rusiei și ale Ortodoxiei întregi. Oriunde am pomenit numele ei, oamenii s-au luminat la față. Când pregăteam acest articol, de exemplu, a trecut pe lângă mine un părinte care, văzând icoana Sfintei pe coperta cărții cu viața ei, a exclamat: „A, Sfânta Xenia!”. Mi-a luat cartea, s-a închinat și i-a sărutat cu evlavie icoana.
Când orbul strigă „Daţi-mi lumină!” veţi aprinde o lumânare şi-i veţi spune „Iată lumina!” însă el iarăşi va striga: „Dar daţi-mi lumină!” Puteţi aprinde şi zece lumânări, şi să-i spuneţi „Iată lumina!” că el tot va striga mânios: „De ce nu-mi daţi lumină?” Îl puteţi aduce într-o sală unde strălucesc sute de lumini şi să-i spuneţi: „Iată lumină, cu prisosinţă!” Dar, din bezna-i deasă şi neagră, el iarăşi va striga mânios: „Dar aprindeţi măcar o lumânare să văd!”
Vedem că rugăciunea îl face pe om liber cu adevărat, îl scoate din mărginirea înrobitoare a eului său pătimaș pentru a-l deschide infinitului dumnezeiesc. Tămăduindu-l pe om de păcat și de patimi, rugăciunea îl scoate din robia lor și-l izbăvește de nenorocitele lor urmări. După cuvântul Apostolului, omul este izbăvit „din robia stricăciunii” (Romani 8, 21).
– Puteți să ne vorbiți de taina credinței? Sunt persoane care au credința de când sunt mici, altele care o găsesc cu mult mai târziu…
De neocolit este perioada când Dumnezeu ne părăsește. Atunci, într-o încordare plină de suferințe, noi încercăm să fim ca și cum Dumnezeu ar fi cu noi, chiar dacă El și-a retras ajutorul simțit …
Sunt oameni ce nu se întorc nicicând către Dumnezeu, nu se roagă nicicând. Și dintr-o dată sufletul lor e cuprins de amărăciune, mintea de neliniște și inima de întristare. Și omul simte că, în starea sa pustiitoare, nici o altă făptură omenească nu îl poate ajuta – chiar dacă îl ascultă până la capăt, nu e în stare să-i priceapă durerea.
