Se pare că și Sfântul Apostol Pavel era slab trupește, de aceea se spune aici că „judecați lucrurile după înfățișare”. Se pare că era slab, era bolnăvicios. Și, după cum el însuși spune, avea o boală care îl smerea. Era o persoană bolnăvicioasă.
Tu nu ceri mult de la mine, Iubirea mea. Cu adevărat, oamenii cer mai mult. Sunt învăluit într-un înveliș gros de nonexistență care-mi acoperă ochii sufletului meu. Tu, Doamne, îi ceri doar sufletului meu să-și scoată învelișul cețos și să-și deschidă ochii spre Tine, puterea mea și adevărul meu. Oamenii îmi cer să-mi învelesc sufletul din ce în ce mai mult cu învelitori din ce în ce mai groase…
„Când nu ne-a întrerupt din rugăciune nici o ezitare şi nici vreo deznădejde nu ne-a slobozit încrederea, ci am simțit din însăşi revărsarea rugăciunii că am dobândit ceea ce cerem, să fim siguri că rugăciunile noastre au fost bine primite de Dumnezeu. Atât va merita să fie auzit şi să obțină cineva, cât va crede că poate fi văzut de Dumnezeu sau că Dumnezeu îi poate da.
Sunt suficiente postul trupesc și semnele exterioare ale pocăinței? Nu. Nu. Trebuie să fie schimbată viața. Vreți o dovadă cu privință la aceasta? Ascultați ceea ce spune prorocul.
Omul care iubeşte nu se va simţi niciodată singur. Dragostea îi va încălzi sufletul. El face bine, iubeşte, şi dragostea lui îl leagă de cei pe care îi iubeşte, chiar dacă n-are o familie proprie. Se înţelege, însă, că în familie eşti mai apropiat de cei pe care îi iubeşti, poţi să-ţi manifeşti dragostea faţă de ei zi de zi, aproape ceas de ceas.
În primele veacuri ale creștinismului, cei care luptau pentru dobândirea sfințeniei erau numiți „atleții lui Hristos”. Această denumire nu era întâmplătoare, ci reflecta o realitate profundă: viața duhovnicească este o luptă continuă.
În viață, fiecare tânăr ajunge la o răscruce: căsătoria sau monahismul. Mulți se întreabă: care este calea mai înaltă?
Răspunsul este simplu și profund: amândouă sunt binecuvântate.
Viața noastră este plină de întrebări, iar una dintre cele mai grele este aceasta: de ce îngăduie Dumnezeu suferința? Răspunsul nu este simplu, dar Sfinții Părinți ne arată că nimic nu este întâmplător.
Sfântul Ioan Scărarul ne arată că trebuie să întrebuințăm orice mijloc pentru a ajunge la îndumnezeire. Odată ce ușa s-a deschis, să nu spunem că nu putem, chipurile, să intrăm prin ea. Trebuie să se folosească cineva de tot meșteșugul, ca să înscăuneze lutul, ca să zic așa, înălțându-l pe tronul lui Dumnezeu. Deci nimenea să nu se scuze cu vreun motiv, în privința urcării. Căci calea și ușa s-au deschis. (IPS Hierotheos Vlachos)
Pe vremea împărăției necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creștinilor și pe toți credincioșii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic și isteț spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creștinilor, care se aflau în cetele ostășești, să aducă jertfă diavolilor. Și erau în ceata lui Agricolae, în părțile Capadociei, niște ostași, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostășească și aveau dreapta credință în Hristos Dumnezeu, fiind bărbați tari și nebiruiți în războaie, iar în dumnezeieștile Scripturi foarte iscusiți.
Cine au fost aceşti sfinţi? Au fost soldaţi. Erau în floarea vârstei. Erau corpul cel mai ales al Armatei Romane. Aveau înălţime, prezenţă, aveau experienţă în război. Aveau şi bărbăţie, aveau şi supunere, desăvârşită ascultare faţă de superiorii lor. Erau exemple militare.
Săptămâna a patra, Săptămâna Înjumătățirii Postului, este luminată de prezența Sfintei Cruci, de care necontenit pomenesc slujbele bisericești.
Duminica Sfântului Ioan Scărarul. De ce a rânduit-o Biserica în mijlocul postului ca cea mai sfântă icoană, ca toţi să privească la ea? Ioan Scărarul. Cine este el? Omul care a ajuns să vadă şi a scris despre Scara Raiului.
