Evangheliile sunt cărți la hotarul între omenesc și dumnezeiesc. Învățăturile lor sunt pe înțelesul omenesc, dar de așa fel că oamenii n-au putut ajunge nici înainte, nici după ele la putința de a le formula prin ei înșiși. Ele nu sunt de la oameni, dar au fost formulate pe înțelesul oamenilor. Aceasta le face unice în istoria scrisului, nu cum sunt unice toate scrierile prin faptul că vin de la oameni neuniformi, ci prin faptul că nivelul lor nu poate fi atins de scrisul niciunui om.
Omul a fost plămădit pentru veşnicie și pe aceasta o cere duhul său cu stăruinţă. Nici măcar veacuri de viaţă fericită nu-i pot ostoi setea după cele veşnice, neschimbătoare şi bune. Căci Dumnezeu nu doar că l-a zidit „pe om spre nestricare, făcându-l chip asemenea cu veşnicia Lui”, ci mai mult, „pe toate le-a făcut până ce ne-a suit la cer” pentru a deschide noi „căi ale vieţii” fiilor oamenilor. (Arhim. Zaharia Zaharou)
În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește?
Să trudim cu bucurie chiar până la mormânt pentru slava lui Dumnezeu. Celor ce lucrează bine, le dăruieşte această faptă minunată Acela care este Însuşi dătătorul şi păzitorul vieţii. Atunci are loc cu adevărat singura şi dulcea veselie, pentru ca cel ce trăieşte să aibă în inimă bunătatea dumnezeiască. În aceasta constă nădejdea nemincinoasă şi puternică: în dorinţa de a săvârşi faptele cele bune.
Mărturisește tot Vechiul Legământ, ca să nu mai vorbesc de Noul Legământ, că nimenea, dar nimenea, nu este drept înaintea lui Dumnezeu, nimenea n-a găsit sfințenia, nimenea n-a găsit slava lui Dumnezeu, nici viața veșnică; toți suntem robi morții. Dar iată că în fiecare din noi trăiește un bogătaș. A, că eu am educație, că eu sunt mai bun decât celălalt, mai frumos decât cineva, mai nu-știu-ce decât altul.
Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuinţă. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preţ – sufletul, oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc.
Tot ce a făcut Mântuitorul și tot ce face Dumnezeu pentru noi este minune. Altfel, lumea de astăzi s-ar da într-o clipă peste cap. Dacă Dumnezeu n-ar ține prin Providență universul, ar intra în explozie imediat. Nu că universul ar avea echilibrul lui sau cine știe ce atracții sau respingeri țin echilibrul universului…
Cel care se linişteşte cu adevărat pentru Hristos are întotdeauna lacrimi, îşi plânge păcatele sale şi se îngrijeşte de toată virtutea. Apoi, cu credinţă fierbinte se dăruieşte nevoinţelor până la moarte. Şi coborând mintea în inimă, se sileşte ca, prin inspiraţie, să spună rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” şi să-şi adune mintea după îndrumările Sfinţilor Părinţi niptici.
În fiecare zi cerem la biserică mijlocirile sfinților. Aceste mijlociri sunt o întreagă putere, o întreagă lume care izvorăște din sfinți și din energia nezidită a lui Dumnezeu. Dar sfinții nu mijlocesc pur și simplu.
Monahismul este o cultură care, după părerea mea, nu are egal în lumea aceasta. Dacă monahul vede Slava cea negrăită a lui Dumnezeu, el se vede înconjurat de patimi josnice, neînsemnate – o viață întunecată, departe de lumina dumnezeiască. Cel ce a văzut slava negrăită, când vede cele fără de slavă, cele de moarte ale noastre, plânge și se tânguiește.
Există o zicală rusească: recolta slabă este de la Dumnezeu, iar foametea este de la oameni. Astăzi am putea hrăni întreaga lume, dar stăm pe rezerve, numai ca să nu le vindem prea ieftin. Iată ce se întâmplă. Dacă toate rezervele care zac în Europa, care nu sunt vândute, ci sunt păstrate cu mare grijă și pe bani mulți, ar fi împărțite, oamenii nu ar muri de foame. Sunt de acord: acolo unde se sfârșește iubirea începe calculul. Iubirea nu constă într-un sentiment, nu într-o trăire în care inima se topește, ci în a te raporta cu responsabilitate la întreaga creație.
– Părinte, poate trăi cineva în întunericul păcatului şi să nu simtă aceasta?
Chiar dacă copilul este botezat, chiar dacă este împărtășit, char dacă i-au fost citite multe rugăciuni și a fost purtat pe la sfinți – toate acestea pot avea o influență benefică asupra lui și mai ales datorită faptului că nu opune rezistență și sufletul lui le primește – în cele din urmă copilul poate să devină de nerecunoscut. Poate să devină ca și când nu ar fi fost botezat, sau ca și când nu a fost împărtășit niciodată, ca și când nu s-ar fi întâmplat niciodată minunea pe care a văzut-o părintele însuși la copil. Copilul poate să ajungă la o astfel de stare ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic din toate acestea. De ce? Datorită părinților.
Având în vedere dumnezeiasca descoperire care ne vorbește despre originea noastră inițial paradisiacă, având drept criteriu dumnezeiasca dragoste cu care ne-a încins Dumnezeu Cuvântul întrupat, având garanție bunătățile cele veșnice și nemurirea pe care ne-a dat-o ca moștenire Mântuitorul nostru, Dumnezeu-Omul, prin Care primim darul suprem și fără de asemănare al înfierii de către Dumnezeu Tatăl (care constituie sfârșitul a toate, punctul în care sfârșește orice mișcare și orice dorire), să ne îndreptăm voința noastră într-o direcție dreaptă.
„Doamne, învrednicește-ne să umblăm mereu în lumina feţei Tale, să Te vedem astăzi în lumina Schimbării Tale la Faţă. Lumina neapusă a Tatălui, luminează ochii noștri, în fulgerarea dumnezeirii Tale, ca să nu dormim în întuneric, somnul morţii veșnice. Fă să ne răsară lumină de veselie, o lumină de adevăr și cunoaștere. Dumnezeule, luminează sfeșnicul nostru întunecos și mintea noastră nepăsătoare, și luminează pururea întunericul necunoașterii noastre, ca să Te vedem, să Te lăudăm și să Te slăvim.” (Sfântul Grigorie Sinaitul)
În fiecare an, la data de 6/19 august, sărbătorim una dintre cele mai mari sărbători ale Ortodoxiei – Schimbarea la Față a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe muntele Tabor.