Să ne întoarcem limba către vorba bună și să ne îngrijim în fiecare zi de viața noastră, și să nu ne mai îngăduim a judeca viața altora ca și cum am ști cu exactitate tainele lor, ci să ne judecăm păcatele noastre.
Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu – aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără niciun fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu.
Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pământ. Dacă nu ducem această luptă sau o ducem fără vlagă şi credinţă, poticnindu-ne la tot pasul, păcatele noastre ne vor însoţi în viaţa de după moarte, de dincolo de mormânt – şi acolo vor fi supuse îndată aşa-numitei judecăţi particulare, prin care trece orice răposat. Ce înseamnă această judecată particulară?
„Când nu mai avem pretenții tot ce trăim devine dar. Și este posibil pentru că încetăm să mai dorim ca lucrurile să stea așa sau altfel și toată puterea noastră de dorire se îndreaptă spre noi înșine.
Cine se roagă devine un centru de iradiere în care este prezent Dumnezeu. El poate avea o influență spirituală asupra celorlalți, nu numai asupra duhului, ci și a trupului. Dumnezeu lucrează asupra trupului prin duhul omului.
Mulţi oameni nu cunosc calea mântuirii, rătăcesc în întuneric şi nu văd Lumina Adevărului. Dar El a fost, este şi va fi, şi pe toţi îi cheamă cu milostivire la Sine: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, cunoaşteţi-Mă şi Eu vă voi da odihnă şi libertatea”. Iată adevărata libertate: când suntem în Dumnezeu.
Păcatul se îndepărtează imediat de lângă mine, atunci când eu îmi aduc aminte că sunt un păcătos, pentru că prin acest gând Dumnezeu se apropie de mine. Răul nu constă în faptul că ne înconjoară oamenii păcătoși sau inumani ca să ne vatăme. Nici însăși diavol nu poate dacă eu vreau să biruiesc cu ajutorul Harului Dumnezeiesc. Și ceilalți și eu trebuie să pricepim că trăim aceeași viață comună, pentru că de multe ori vedem că ne luptăm o dată, de două, de cinci, de zece ori și că nu învingem patimile, ne descurajăm. Văzând ispitele ne apucă o lipsă de curaj tragică. Nu! Și o mie de ani să te chinui să biruiești în lupta cu păcatul. Vei merge în rai, pentru că această luptă arată că îți dorești raiul.
Nu ajungeţi sfinţi vânând răul. Lăsaţi răul. Să priviţi către Hristos, iar El vă va mântui. În loc să staţi în afara uşii şi să alungaţi răul, mai bine dispreţuiţi-l, nebăgându-l în seamă.
Când ne năpădesc gânduri pătimașe, de nimic, trebuie să ne învățăm să trecem cu mintea în lumea dumnezeiască, descoperită nouă prin Iisus Hristos și Duhul Sfânt. Să păstrăm necontenit mintea în Dumnezeu – iată de ce avem nevoie noi, monahii. Așa suntem noi datori să trăim și să ne învățăm. De aceea viața monahală este organizată astfel încât totul se învârte în jurul bisericii și în biserică, pentru a ne reține gândul în Dumnezeu.
Cu cât mai mult punem direct la inimă problemele și lucrurile, cu atât mai mult arătăm că avem mândrie și lipsă de credință. Este un semn acesta. Când ne îngrijorăm, ne înfuriem, ne panicăm, ne supărăm, credem că s-a prăbușit toată lumea, s-a prăpădit toată lumea. Toată această tensiune, când exagerăm problemele, arată că avem mândrie și lipsă de credință. Lipsă de credință deoarece nu le lăsăm în pronia lui Dumnezeu. De aceea simt tulburare. Cred că dacă eu nu am lucrurile sub control, pierd totul. Mândria pe care o am se arată în faptul că nu s-a făcut după voia mea. Lucrurile n-au ieșit cum doream și mă răzvrătesc, mă înfurii.
– Care este diferenţa dintre demnitate și mândrie? Sunt sau nu totuna? Până în ce punct poţi fi bun fără să ajungi să fi luat de naiv și care este limita, graniţa?
Tot omul care cu adevărat caută mântuirea, neapărat trebuie să treacă prin experiența părăsirii de către Dumnezeu. Uneori ea pare să atingă o asemenea putere, că până și scurte clipe par a fi în afara vremii. Astfel de stări extreme nu adesea se trimit nevoitorului; însă sub o formă mai ușoară, această încercare a credinței noastre ne poate însoți ani îndelungați în cel de-al doilea răstimp al vieții duhovnicești a creștinului, adică atunci când pronia îl lasă să sufere o slăbire, ba chiar o îndepărtare a primului har. Această părăsire de neocolit cuprinde un adânc tâlc: a da omului putința să-și arate propria libertate și credincioșia față de Dumnezeu.
În Evanghelia după Ioan există un pasaj în care se vorbește despre femeia prinsă în adulter.
Adesea ne aflăm în faţa unei lupte duhovniceşti. Care este problema? De ce suntem întotdeauna nemulţumiţi şi anxioşi? De ce ni se pare că Dumnezeu e atât de departe de noi cu toate că depunem toate eforturile pentru a-L cunoaşte şi pentru a fi alături de El?
