Este important faptul că ne întoarcem acum la ideea şi experienţa Postului ca o călătorie duhovnicească al cărei scop este să ne treacă dintr-o stare spirituală în alta.
În vremea războiului duhovnicesc, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul [1], luptătorul trebuie să astupe izvoarele apelor celor dinafara cetății și să nu se îndeletnicească decât cu rugăciunea și cu muncirea trupului prin filosofia cea lucrătoare, adică cu ostenelile trupești.
Acum până la Florii, postul ăsta mare și sfânt e post ascetic, adică renunțăm la desfătarea cu bunătățile pământești: mâncare, distracție și celelalte, ca să ne pregătim să ne unim cu Hristos.
Ieri și azi m-a durut inima, și doare în mod curios… Și m-am rugat lui Dumnezeu: „Nu acum. Dă-mi să săvârșesc lucrul vieții mele.” Și iată, spre a-mi săvârși lucrul vieții, încep prin a vorbi cu voi despre cum să trecem Marele Post.
Adevărata natură a pocăinței, pozitivă și dătătoare de lumină, se manifestă în mod vizibil în viața Bisericii mai ales prin trei expresii caracteristice: liturgică – în timpul Postului Mare, sacramentală – în Taina Spovedaniei și personală – în darul lacrimilor.
„Şezut-a Adam în preajma Raiului şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene şi am fost furat de ea, şi de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o Raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta…” (Vecernia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai)
După izgonirea din rai Adam s-a îmbolnăvit cu sufletul şi de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot aşa orice suflet care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El şi spune:
Înainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc.
Ori de câte ori cineva se roagă lui Dumnezeu și cere de la El bogăție stricăcioasă și slavă vremelnică sau bunăstarea și vigoarea trupului și viață de mulți ani și toate câte sunt proprii vieții stricăcioase, în chip vădit, unul ca acesta spune multe cuvinte, precum păgânii. Și iarăși, dacă cineva vrea să-L roage pe Dumnezeu pentru cele necesare trupului, adică mâncăruri, și băuturi și îmbrăcăminte și acoperiș, și toate celelalte trebuințe, îi zice: „Știe Tatăl vostru cel ceresc cele de care aveți nevoie, mai înainte de a-I cere voi”.
Iubiţii mei, începe Sfânta şi Marea Patruzecime, care ţine 40 de zile. Prima zi este Lunea cea Curată, iar ultima este Sâmbăta lui Lazăr.
Biserica ne cheamă să ne nevoim. Avem vrăjmaşi. Iar cei mai mari vrăjmaşi ai noştri sunt trei: primul este trupul cu dorinţele lui rele, al doilea este lumea cu spaimele şi farmecele ei, iar al treilea este satana, care – cum zice Apostolul Petru – „ca un leu răcnind umblă căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).
Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de multe ori mergem la persoana respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când discuţia este încărcată emoţional, se varsă lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur şi simplu ne-au încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună şi se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională.
Să redobândim Raiul după aceste reguli simple din cale-afară: De nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru din Cer nu le va ierta sau Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii sau Nu vă adunați comori pe Pământ sau Unde este comoara ta, acolo este inima ta.
Ascultați ce spune Însuși Domnul nostru: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Iată că aici ne-a arătat, pe scurt, rădăcina și pricina tuturor relelor, precum și doctoria împotriva lor, care este pricina a tot binele; ne-a arătat că semeția ne-a doborât, că nu este cu putință să fim miluiți altfel decât prin lucrul potrivnic ei, adică prin smerita cugetare.
Domnul ne-a poruncit să nu săvârșim nici rugăciuni, nici milostenii, nici post, nici alte fapte bune înaintea oamenilor, socotind aceasta a fi o căutare fățarnică a slavei de la dânșii. Tatăl nostru Cel Ceresc, Cel întru ascuns…, și Carele vede întru ascuns (Matei 6, 1-18), nu binevoiește spre astfel de faceri.
Să crească rugăciunea!
Ce se întâmplă la moartea unui creștin botezat care nu se spovedește și nu se împărtășește în timpul vieții? Poate fi iertat?