„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)
Fiecare creştin poate istorisi o poveste minunată şi unică despre întâlnirea sa cu Mântuitorul Hristos, căci Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ ca să-l caute şi să-l mântuiască pe cel pierdut, Se descoperă pe Sine în chip diferit fiecărei persoane în parte, ba chiar fiecărui neam, precum aflăm din convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă.
„Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”.(Ioan IV, 24).
Monahul se îngrijeşte de mântuirea sa şi de mântuirea tuturor celor vii şi morţi. Pentru monah, dragostea adevărată cea dumnezeiască se află înlăuntrul durerii pentru mântuirea sufletului său şi pentru mântuirea întregii lumi. Sufletul afierosit al monahului contribuie nu numai la mântuirea casnicilor lui, ci chiar şi la cea a consătenilor lui. De aceea, în Asia Mică exista o tradiţie bună ca în fiecare neam să fie cel puţin un monah, ca să se roage pentru toţi. În Farasa, atunci când cineva se făcea monah, prăznuia tot satul. „Va ajuta tot satul”, spuneau ei.
In viaţa duhovnicească omul este pândit de felurite şi înfricoşătoare amăgiri. Una dintre ele este să creadă că el gândeşte, vorbeşte şi acţionează insuflat de Duhul Sfânt, atunci când lucrul acesta nu este adevărat. In Pateric şi în Vieţile sfinţilor se pomeneşte de mulţi monahi înşelaţi în acest chip, care, socotind că au pe Duhul Sfânt în ei, de fapt căzuseră pradă vicleniei diavoleşti. Se pune aşadar problema de a şti cum poate omul deosebi adevărata prezenţă şi lucrare a Duhului Sfânt în el de o prezenţă şi lucrare străină şi pe care I le atribuie Duhului Sfânt sub efectul unei amăgiri.
Judecând lucrurile superficial, unii trag concluzia că Dumnezeu este uituc sau rău. Vezi tu, omul, la sugestia satanei, nu face altceva decât să arunce vina pe Dumnezeu și pe semenii lui pentru propriile sale greșeli. Dacă pornim de la ideea că Dumnezeu este bun, vom deduce că există un motiv bine întemeiat pentru acea întârziere. Trebuie să căutăm să aflăm ce avem noi de câștigat de pe urma ei.
Există pocăință în iad pentru omul care ajunge în chin sau pentru îngerii căzuți?
Nimic nu este întâmplător pe pământ, nimic nu se face fără pronia lui Dumnezeu! Noi ne împotrivim proniei divine și cârtim, așa cum face un copil când mama sau tatăl îi taie voia. Și el reacționează din egoism și din încăpățânarea care se vădesc din cererea lui. Poate să și plece de-acasă și să-i ocărască pe părinții lui, pentru că nu i-au făcut voia.
Rugăciunea ne călăuzește în toate împrejurările vieții noastre. Nu putem ști, de pildă, ce este în inima celuilalt și, de aceea, nu știm ce trebuie să facem sau să spunem într-o anumită întâmplare ori situație. Rugându-ne lui Dumnezeu, cerem povățuirea Celui Atotștiutor și, în rugăciune, primim îndrumarea de trebuință.
Prietenii lui Hristos iubesc din inimă pe toți. Dar nu sunt iubiți de toți. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toți, nici nu sunt iubiți de toți. Prietenii lui Hristos păstrează dragostea neîntreruptă până la sfârșit; ai lumii, până ce se ciocnesc întreolaltă din pricina lucrurilor lumii.
Singura misiune pe care o avem în lumea aceasta este să mergem în Cer, să ne întâlnim cu Sfinții. Aceasta să fie aspirația zilnică. (Arhim. Emilianos Simonopetritul)
Astăzi este sărbătoarea unuia din cei mai mari mucenici ai credinţei noastre, a Sfântului Gheorghe, Purtătorul de biruinţă. Sărbătoarea aceasta coincide cu cel mai frumos anotimp. Şi precum cântă Biserica noastră, să alergăm astăzi pe câmpuri să culegem flori şi să împletim cununi pentru a încununa pe eroul credinţei noastre creştine.
Ca un izbăvitor al celor robiți și celor săraci folositor, neputincioșilor doctor, conducătorilor ajutător, Purtătorul de biruință, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!