«Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Ce înseamnă această ultimă frază a Simvolului Credinţei? Noi nu putem purta ideea vieţii vecinice decât dacă această vecinicie a şi pătruns în viaţa noastră.
De am căzut în groapa nelegiuirilor, nu vom putea ieși dintr-însa până ce nu vom coborî în prăpastia umilinței celor ce se pocăiesc.
Sârguieşte-te să asculţi toată slujba într-o stare de trezvie a minţii, trecând de la un simţământ la altul. Cu sufletul pregătit, apropie-te de potirul Domnului şi zărindu-l, să faci o închinăciune lui Hristos Care Se apropie de tine. Deschide-ţi buzele şi inima, primeşte-L, chemându-L cu multă smerenie împreună cu Sfântul Apostol Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule!
Cine au fost aceşti sfinţi? Au fost soldaţi. Erau în floarea vârstei. Erau corpul cel mai ales al Armatei Romane. Aveau înălţime, prezenţă, aveau experienţă în război. Aveau şi bărbăţie, aveau şi supunere, desăvârşită ascultare faţă de superiorii lor. Erau exemple militare.
Să vedem acum în ce constă, mai exact, lupta pe care toți credincioșii sunt chemați să o ducă în frunte cu preoții. Este un fapt evident că noi toți începem de la o viață care nu este creștinească.
Există un tip de singurătate – singurătatea firească – care nu este patologică, ci creativă, plină de viaţă şi de har. Ea este ilustrată de despărţirea firească de lume, despărţire pe care o instituie monahii. Este vorba despre un fel de rugăciune căreia ar trebui să-i consacrăm toţi mult timp. Trebuie să fim în stare să ne retragem din mulţimile zgomotoase care sunt atât de superficiale, surse de atâta distragere şi atât de contra-productive – într-o repliere care oferă sănătate, frumuseţe şi bine.
Corespunzător învierii lui Hristos care s-a petrecut a treia zi după moartea pe Cruce, se va săvârși cândva și învierea trupească a întregii omeniri. Asta pentru că Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat a cuprins în sine tot neamul omenesc prin scularea Sa, asemenea lui Adam care a cuprins în sine, odinioară, toată omenirea căzută în stricăciune. Moartea trupească, chiar dacă acționează deocamdată, de data aceasta este călcată în picioare de Domnul și este disprețuită de ucenicii lui Hristos. Creștinii, după Crucea și învierea lui Hristos, supunându-se morții trupești, trec deja cu sufletele lor de la moarte la viață și la bucuria petrecerii împreună cu Hristos.
Dumnezeu îi învie din moartea duhovnicească pe cei ce cred în Hristos încă în viața de acum.Ca semn al acestei învieri slujește harul Sfântului Duh, pe care îl dă sufletului oricărui creștin, ca și cum i-ar da un alt suflet.
Deseori avem impresia că ştim tot ce se poate şti, sau, cel puţin, principalul, despre noi înşine şi despre lume. De fapt, dacă privim cu atenţie în jurul nostru, ne dăm seama repede că ştim foarte puţin. Cu atât mai mult atunci când, depăşind cunoştinţele de ordin general-uman, încercăm să pătrundem tainele Revelaţiei dumnezeieşti. Cu toţii ştim că în corpul omului se află inima. Că ea pune în mişcare sângele către toate părţile organismului şi că prin aceasta întreţine corpul. Ştim că în cap se află creierul, din care «provin» gândurile, dar nu ştim unde se află sufletul omului. Toată lumea ştie şi constată că există anumite stări pe care le numim «sufleteşti».
Cei care vor fi mântuiţi nu sunt născuţi din voia cărnii şi a dorinţei, ci de la Dumnezeu şi aceştia vor domni pe lângă El. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat şi har peste har. Pentru că legea prin Moise s-a dat; iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos (Ioan 1, 16-17). El ne-a dat cele zece porunci; El ne-a dat învăţături în legea nouă a harului Evangheliilor şi indiferent de recunoştinţa pe care I-o datorăm, el ne-a dăruit mai mult har! Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat şi har peste har (In. 1, 16).
Cine judecă pe celălalt să ia aminte că nici n-a auzit de pocăinţă. Sau, dacă a auzit, nu l-a atins de niciun fel. Pentru că pocăinţa înseamnă vederea propriilor tale păcate, iar judecata celuilalt este o unealtă a diavolului atât de puternică încât te împiedică, prin ea, să-ţi vezi propriile păcate. Căci, ce facem noi când îi judecăm pe ceilalţi? Tocmai ascunderea propriilor noastre neputinţe.
Diavolul ne împiedică să spunem rugăciunea, ca să ne poată înrobi mai uşor. Ne aduce nepăsarea, grijile lumeşti, mii de piedici, cu unicul scop ca să ne împiedice să facem rugăciunea. Aşa cum s-a arătat din multe evenimente întâmplate, demonii se înfricoşează de Numele lui Hristos. Ei înşişi au mărturisit, prin gura oamenilor, că sunt arşi, când aceştia se roagă.
În momentul când te așezi la rugăciune, diavolul te atacă și după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, îți pune în minte tot felul de gânduri neimportante, lumești. Până și curiozitatea de a ști cât e ceasul lucrează în mintea ta sau curiozitatea de a ști dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca niște acțiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră.
Iubiți rugăciunea. Să vă îndreptați continuu mintea la Dumnezeu… Pentru a nu trăi în întuneric,Aapăsați „întrerupătorul” rugăciunii, ca să vină lumina divină în sufletul vostru. În adâncul sinelui vostru va străluci Hristos… Când mintea omului se pregătește pentru rugăciune, într-o miime de secundă vine harul divin. Atunci omul se umple de har și vede totul cu alți ochi.
Toate se aranjează cu ajutorul rugăciunii. Dar trebuie să ai dragoste, să ai căldură în rugăciune.
Vindecarea lui Malhus a fost ultima minune pe care a făcut-o Domnul înainte de moartea Sa pe Cruce. Doar Evanghelistul Luca relatează despre ea, în timp ce ceilalţi evanghelişti descriu mai detaliat doar situaţia în care s-a petrecut acest eveniment.
Minunea s-a săvârşit în cumplita noapte a agoniei din Ghetsimani şi a prinderii Mântuitorului Iisus Hristos de către duşmanii Săi.
La această naraţiune, Evanghelistul Ioan adaugă că cel care l-a lovit pe slugă era Simon Petru şi că numele acesteia era Malhus.
Lucrarea duhovnicească pe care o faceţi în adâncul sufletului vostru să fie tainică, să nu fie simţită nu doar de ceilalţi, dar nici de voi înşivă. Tot ceea ce face şinele vostru cel bun să nu fie cunoscut de către cel rău. Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Stânga este şinele vostru cel potrivnic care, atunci când prinde de veste, le va strica pe toate. Potrivnicul este şinele nostru cel rău – îi spunem aşa din nobleţe. Nou este şinele nostru cel în Hristos, iar celălalt este cel vechi. E nevoie de meşteşug, ca să nu prindă de veste cel vechi. E nevoie de meşteşug şi, întâi de toate, de harul lui Dumnezeu.
Inima este locul unde se cultivă împărtășirea lui Dumnezeu cu omul, și acolo Duhul lui Dumnezeu Se descoperă, lucrează și Se roagă. Deschiderea inimii prin rugăciune vindecă persoana omului. Mintea omului se adună înlăuntru și se unește cu inima. Astfel, inima se lărgește spre a cuprinde toată plinătatea dragostei lui Hristos. Îmi place acest cuvânt: „se lărgește”; este de la Sfântul Pavel (2 Corinteni 6, 11-13). El îi îndeamnă pe corinteni: „Lărgiți și voi inimile voastre!”
Jertfa Dumnezeului-Om pe cruce a fost, pentru întreaga omenire şi pentru fiecare om în parte, expresia dragostei Sale neasemănate şi pline de măreţie. Ne-a arătat pe faţă cât de mult ne iubeşte, nu prin simple vorbe frumoase, ci îmbrăţişându-ne cu mâinile Sale însângerate. Ne-a adunat şi ne-a unit cu înţelegere în adâncimile îmbrăţişării Sale de nesecată îndurare. Spânzurat pe cruce, era ca un înger al păcii, smereniei şi dragostei, legănându-se între cer şi pământ. A sfinţit cerul, văzduhul şi pământul cu preacuratul Său sânge cu care l-a adăpat. (Monahul Moise Aghioritul)