O întâlnire este reală doar atunci când cei doi oameni care se întâlnesc există cu adevărat. Și, din acest punct de vedere, noi falsificăm neîncetat această întâlnire. Nu doar în noi înșine, ci ne vine foarte greu să fim adevărați și în imaginea noastră înaintea lui Dumnezeu. De la un capăt la celălalt al zilei suntem o succesiune de personalități sociale diferite, uneori cu neputință de recunoscut de către alții și chiar de noi înșine.
Ca Sfântul Maxim Mărturisitorul și ca Sfinții Părinți. Sfinții Părinți foloseau duhovnicia în tot adâncul ființei umane. Omul nu e chemat să se înduhovnicească numai în duh. Că, dacă ești duhovnicesc atunci când zici Tatăl nostru și drăcesc când te cerți cu vecina, apoi n-ai pus început bun! Ai grijă de toate puterile psihismului tău că nu toate vor să se convertească. E o tragedie… eu mă uit la durerea lumii, că asta e povara mea, și mă minunez că mulți din cei ce suferă nu vor să iasă din suferință. O iubesc, le face plăcere!
Gheronda era privighetoarea pustiei, care, prin viaţa sa, Îl lăuda pe Domnul pentru lumea pe care a creat-o şi Îi mulţumea pentru dragostea pe care ne-a dăruit-o.
Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase, în lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane – foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi” privesc bucuria, adeseori, cu suspiciune.
Adevăratul scop al părintelui duhovnicesc nu este acela de a-și ține ucenicii într-o stare de dependență infantilă, ci dimpotrivă, de a-i ajuta să ajungă la o maturitate deplină.
Părintele Sofronie spunea: „Ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești”. Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic.
Ce este moartea şi cum ne putem pregăti pentru ea?
Moartea este viata fără Dumnezeu. Moartea este o realitate a sufletului, când sufletul nu este lipit, hrănit, infuzat de Dumnezeu, de viaţa lui Dumnezeu, de harul, de energia necreată a lui Dumnezeu. El este mort, muribund, somnambul.
E adevărat că noi, oamenii credincioşi, suntem botezaţi, ne împărtăşim, ne spovedim, primim harul şi nu suntem morţi; totuşi, de multe ori ne purtăm ca nişte morţi sau muribunzi pentru că nu activăm harul primit prin Sfintele Taine.
A deveni preot este înfricoșător, pentru că ceea ce este dat preotului să săvârșească este tocmai ceea ce niciun om nu poate săvârși.Avem un singur Arhiereu — Domnul Iisus Hristos.
Numai El poate săvârși Tainele, numai El poate dărui viață nouă oamenilor care și-au pierdut viața veșnică și tânjesc după ea.
Unii creştini nu înţeleg nimic, ca şi cum nu s-ar fi spovedit niciodată, ca şi cum ar fi orbi! Dacă pentru un lucru mărunt, propriul eu se manifestă aşa, ce haos este înlăuntrul lor, ce întuneric, ce trufie, ce voie egoistă!
Dar ce înseamnă lepădarea de sine? De cele mai multe ori ne imaginăm că a ne lepăda de noi înșine înseamnă să ne construim o viață lipsită de bucurii, o viață în care totul este jertfă, în care nu rămâne nimic care să încălzească inima sau să lumineze mintea — însă nu este așa.
Cât de mărită, cât de cutremurătoare este prezenţa lui Dumnezeu! O, cât de mărită, cât de cutremurătoare este prezenţa Dumnezeului Celui Viu!