Este foarte important să trăim în Biserică, și când amintesc de Biserică, nu mă refer doar la clădirea în sine. Mă refer la dumnezeiasca liturghie, la viața duhovnicească, la a avea un duhovnic. Rămân în Biserică! Păcătuiesc? Rămân acolo.
Ce-i aia disperare si deznadejde? Deznădejdea, disperarea, e cel mai mare păcat. Nu spune așa, că “eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog“, nu! Tu să spui așa: “De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicuței Domnului, am să mă mântuiesc.” Ușa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul și cu de-a sila, mai trimite o boală, un necaz, dar “pe dătătorul de bunăvoie îl iubește Dumnezeu“.
Fiecare creştin în singurătate şi în ascuns varsă din inima lui, precum fumul de tămâie, rugăciunea de mulţumire către Domnul său. Lucrând astfel, împlinim porunca lui Hristos care glăsuieşte: Iar tu, când te rogi, intră în cămara ta, şi încuind uşa ta, roagă-Te Tatălui tău celui întru ascuns şi Tatăl tău cel ce vede întru ascuns va răsplăti ţie la arătare (Matei 6, 6). Aşadar să ne rugăm şi în taină, să ne rugăm şi cu toţi de faţă.
Spune înţeleptul Solomon că Hristos „Se lasă găsit celor ce nu-L ispitesc pe El” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 2). „Ispititorii” lui Dumnezeu sunt cei ce se îndoiesc, ezită sau, încă şi mai rău, se împotrivesc atotputerniciei şi atotînţelepciunii Lui. Sufletul nostru nu trebuie să se împotrivească, zicând „de ce a făcut Dumnezeu asta aşa, de ce pe cealaltă altfel, nu putea să facă altcumva?”.
Dacă nu este înviere creştinii sunt cei mai de plâns în lumea aceasta, zice Sfântul Pavel. De ce? Pentru că dragostea lui Hristos este, în lumea aceasta, totdeauna răstignită. Viaţa noastră va fi o suferinţă necurmată, câtă vreme lumea, în întregul ei, nu va fi mântuită.
De bună seamă, la început credinţa noastră nu are maturitatea necesară, ea trebuie să crească şi să sporească înlăuntrul nostru. Această credinţă de început este însă de mare însemnătate, fiindcă întoarce întreaga fiinţă a omului spre Făcătorul său şi îi îndreaptă duhul către Dumnezeul cel veşnic.
Câți oameni se vor mântui?
Părintele Tadei: Păi, Domnul știe! Domnul vrea ca toți să se mântuiască. Toți sunt chemați. Dar sunt mulți chemați, puțini aleși!
Ar fi greu să trăim pe pământ dacă n-ar exista nimeni care să ne ajute să răzbim în viaţă… Dar deasupra noastră este însuşi Dumnezeu Atotţiitorul, Iubirea însăşi… De ce să ne temem şi să ne întristăm, pentru ce să ne ferim de greutăţile vieţii, să presupunem şi să pricepem…
Pacea nu există. Pace nu a fost niciodată, căci Domnul n-a adus în lume pace, ci sabie, iar aceasta taie în profunzime. Liniştea, mângâierea şi înţelegerea se regăsesc numai în credinţă, numai în Dumnezeu şi alături de Dumnezeu. Să vă dea Dumnezeu singura cunoaştere de folos, şi sufletul vostru va dori să trăiască în pace numai cu Dumnezeu, numai pentru Dumnezeu şi pentru oameni în Dumnezeu. Domnul să vă umple de înţelepciune! Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate.
Ce trebuie să facem când suntem victima invidiei celorlalți?
Primul lucru care este necesar este să arătăm răbdare și îngăduință. Să ne bucurăm pentru această încercare care ne-a venit. Și să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea răbdare și îngăduință.
Se trezea cu noaptea-n cap. Când toţi dormeau, el se ruga. Zilnic oficia Liturghia. Era o mână de om, mic de statură şi slab ca o trestie. Evita să meargă cu maşina, prefera tramvaiul şi autobuzul. Ca orice locuitor simplu al Belgradului. Şi-a dorit să fie alături de poporul său şi l-a purtat mereu în rugăciunile sale. Averea lui au fost preoţii care au crescut alături de el. Întreaga viaţă şi-a închinat-o Bisericii şi este iubit de poporul sârb pentru smerenia sa.
.
Unul dintre motivele pentru care omul fuge de Dumnezeu sau dorește cu tot dinadinsul să se emancipeze de sub tutela Lui, invocând fel de fel de justificări, este și acela că, acceptându-L, trebuie să recunoască, deopotrivă, că toate îi vin de la Dumnezeu, că-I datorează totul, începând cu viața însăși și terminând cu pâinea cea de toate zilele.
Nu pătimesc nimic străin cei asupriți și întristați în felurite chipuri, ci rabdă prin multe încercări cele ale Stăpânului lor. Căci L-am auzit grăind în Evanghelii: „Amin zic vouă, că veți plânge și vă veți tângui voi, cei ce sunteți aproape de Mine, iar lumea se va bucura” (Ioan 16, 20).
Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa o adiere fină, care ne spune ce-i bine: “Nu zice asta”, “Nu fă asta”, “Nu pleca acum”, dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului, care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri.
Smerenia cea dintâi constă în a socoti pe aproapele tău mai înţelept decât tine și, întrecându-l pe el în toate, a te socoti pe tine mai prejos decât toţi. Ce greu este acest lucru: a renunţa la orgoliul nostru, la mândria noastră şi a ne umili din toată inima!
Prin ce favorizează iertarea un demers psihologic?
Este esenţial să-ţi reciteşti povestea, pentru a nu reproduce în permanenţă mecanismele trecutului. În timpul vieţii, toţi am fost răniţi într-un fel sau altul. Pentru a face faţă la toate, am pus în aplicare sisteme de apărare care ne-au ajutat să nu rămânem chirciţi sufleteşte în noi înşine. Însă, de multe ori, avem tendinţa de a adopta mereu aceleaşi scheme de apărare 10, 20, 30 de ani mai târziu.
