Starețul avea o dorință atât de mare să-i vadă pe oameni venind la Sfânta Împărtășanie, încât, de îndată ce distingea o pocăință sinceră, nu punea canoane aspre. Arăta multă compătimire și îngăduință față de cei care se mărturiseau, însă nu putea trece cu vederea condițiile de bază pentru Sfânta Împărtășanie.
În continuare, vom recurge la experiența Sfinților Părinți pentru a ilustra felul în care pot lua amploare gândurile rele.
„Iată-l pe Grigorie Palama, pe marele nevoitor, cum ne conduce spre Învierea Domnului Hristos, ne conduce spre deplina biruință asupra păcatului, asupra morții, asupra iadului. El este experimentat, are putere, are forță. De la Domnul a dobândit-o și o dobândește și o împarte nouă tuturor.” (Sfântul Iustin Popovici)
În această a doua Duminică a Postului Mare facem pomenirea Sfântului Grigorie Palama, iar sărbătoarea de astăzi este în mare măsură o continuare a ultimei săptămâni, o a doua sărbătorire a Ortodoxiei.
Prea Sfinţite, iubiţi fraţi în Hristos,
În seara aceasta, în această sinaxă, ni se oferă ocazia să comentăm anumite întâmplări așa după cum sunt relatate de Sfântul Filotei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, cel care a scris Viaţa acestui mare Părinte al Bisericii noastre Ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama, să le comparăm cu realitatea contemporană, spre reflecție, şi să identificăm elementele cele mai importante care au făcut posibil parcursul spre sfinţire al lui Grigorie Palama.
Să nu credeți că suntem prima generație prinsă în menghina războaielor la vremea postirii. Dacă privim nu foarte departe, în generația bunicilor celor ce așteptăm să ne împlinim, la vremea potrivită, bunicia, știm de la acești oameni stinși acum de ceva ani, că războiul înseamnă foame și postire voluntară deopotrivă. Că efortul supraviețuirii înseamnă deseori renunțarea la binele aparent pentru binele permanent care vindecă, vindecă durerea și întristarea.
Rugăciunea pentru cei adormiți este, în același timp, o faptă de milostenie și o faptă de credință. Viața creștină este întemeiată pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci și prin fapte. Rugăciunea are o influență benefică asupra sufletelor aflate dincolo de mormânt. Întotdeauna Biserica s-a rugat și se roagă pentru cei adormiți, până la a Doua Venire a lui Hristos.
Ce oare, zice, este de folos ca toți, vrednici și nevrednici, să îndrăznească la Sfânta Împărtășanie? Nu spunem aceasta, că trebuie să se împărtășească și cei nevrednici, ca nu cumva precum este scris, să se împărtășească spre osândă, ci ca mai întâi să devină vrednici și apoi astfel să se apropie.
Atât timp cât suntem în viaţa aceasta, supuşi stricăciunii şi morţii, nu trebuie să contenim lupta cu patimile.
Citiţi pe Sfântul Siluan. Pentru el, în lume fiecare îşi are rolul propriu: unul este împărat, altul patriarh, dascăl sau doar muncitor. Nu are nici o însemnătate. A fi împărat sau muncitor – era totuna pentru Siluan. Căci cel ce iubeşte pe Hristos, cel ce şi-a însuşit şi poartă în sine «simţămintele ce erau în Iisus Hristos», trăieşte lumea ca pe un singur Adam, se roagă pentru întregul Adam. Iată adevăratul creştinism.
Diavolul, în răutatea lui, folosește multe metode ca să-i prindă pe oameni. El își începe învăluirile prin ceea ce este mai mic.
Toate nenorocirile care se întâmplă, toate tragediile care se întâmplă, toate greutățile care apar în familiile creștine, în grupurile creștine – între oameni, în general – se întâmplă tocmai pentru că oamenii în profunzime sunt bolnavi, nici nu-și dau seama de aceasta, nu cunosc aceasta, și fiecare vrea și se străduiește să proiecteze starea sa bolnăvicioasă asupra celorlalți, vrea și se străduiește ca ceilalți să aprobe starea lui bolnăvicioasă și părerea lui greșită.
Din toate părțile, într-un torent neîntrerupt, zboară mai degrabă veștile rele. Nu dispunem de puteri nici să chemăm în Univers ceea ce ne oferă răul, nici să ne eliberăm de tristețea oferită de realitatea lumii ce ne înconjoară.
