
Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul. Toate câte vin de la Dumnezeu au înăuntrul lor pacea, şi-l îndeamnă pe om la osândire de sine şi la smerenie.


Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul. Toate câte vin de la Dumnezeu au înăuntrul lor pacea, şi-l îndeamnă pe om la osândire de sine şi la smerenie.

Sunt unii care, s-ar părea, citesc bine, dar noima celor citite n-o înțeleg. Sunt mulţi care spun că au fost la liturghie, sau la utrenie, sau la vecernie, şi se amăgesc cu nădejdea că au fost cu adevărat, însă de fapt pe unde rătăcea mintea lor? Ei nu erau decât cu trupul în sfânta biserică…

„Să ştii să aduci pe Duhul Sfânt în tine”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Nu atât faptele noastre bune ne pot mântui sufletele, cât harul şi mila lui Dumnezeu, care, cred eu, nu poate fi dat mai îmbelşugat pentru nevoinţe, oricum ar fi ele; ni se dau de sus pentru curăţirea sufletului nostru de faptele rele ale aproapelui nostru. Să nu-l vorbeşti de rău, în tine, pe fratele tău şi mai ales în afară de tine.

Hristos Domnul vorbea deseori despre necesitatea de a urî această viaţă pentru a-L urma pe El întru dobândirea Împărăţiei: „Cel ce îşi iubeşte viaţa o va pierde; iar cel ce îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 25). Sau: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, şi pe mamă, şi pe femeie, şi pe copil, şi pe fraţi, şi pe surori, chiar şi viaţa sa însăşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26).

Cum putem scoate din sufletul nostru sămânța mândriei și să agonisim smerenia?

Sfinţii Părinţi au constatat că singuri nu pot reuşi multe lucruri cu privire la rugăciune. Au nevoie de sprijin, de susţinere. Au nevoie de îndrumători iscusiţi la început, de alţi Părinţi, de cărţi; şi încet-încet, după o vreme au parte de ajutorul sfinţilor. Şi mai ales de cel al Născătoarei de Dumnezeu.

Evenimentul aduce în prim-plan viața isihastă, lucrarea rugăciunii și experiența vie a harului în Biserica Ortodoxă.

Această perioadă este cea mai potrivită pentru prefacerea inimii noastre. Să se schimbe mintea idolatră în închinătoare singurului adevăratului Dumnezeu Treimic. Aceasta se înfăptuiește prin nevoință, prin credință fierbinte, prin rugăciune nevisătoare, prin post cu discernământ, cu înălțătoare smerenie, cu dragoste, cu blândețe, cu înfrânare și dreaptă credință.

Cei cu inimile pline de mângâierea harului nestricăcios pot să rabde toate lipsurile și năpastele, prefăcându-le într-un praznic al bucuriei duhovnicești; însă foamea unei inimi împietrite, de la care s-a depărtat mângâierea dumnezeiască, este o suferință fără alinare.

Scrii că ţi se pare că eşti în plus, cu toate că nu ţi-a spus-o nimeni. Şi mai întrebi de ce? Această problemă ţi-ar fi putut-o rezolva orice frate începător de-al nostru: „Pentru că nu eşti tu cea dintâi”.

De-ţi judeci fratele, e mare primejdia să cazi în acelaşi păcat, după cum spun Părinţii. Astfel, un bărbat sfânt a văzut pe cineva păcătuind şi, lăcrimând cu amar, şi-a zis: „Acesta astăzi a greşit, iar eu mâine neîndoielnic voi greşi!”

Rugăciunea este o chestiune de iubire. Omul își exprimă iubirea prin intermediul rugăciunii, iar dacă ne rugăm, acesta este un semn că Îl iubim pe Dumnezeu.

A conștientiză păcatul este prezenta harului. Fără har omul nu își conștientizează păcatul. Si, poate ați și observat că noi, în călătoria noastră, în devenirea noastră, nu ne dădeam seama că ceva era păcătos și poate că acuma nu mai putem face lucrul acela, după ani de împărtășanie, de spovedanie, și ceva s-a subțiat în noi, și ne gândim: „Doamne, dar cum puteam face asta?!

Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde.

Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.

Întrebare:
Sfântul Chiril al Alexandriei a ajuns la concluzia că primirea Sfintei Euharistii nu ține de vrednicia personală. Cum ar trebui să înțelegem această atitudine în zilele noastre, când majoritatea lumii participă la Sfânta Liturghie fără a se împărtăși? Și, tot legat de această problemă, dacă avem simțământul că nu ne-am pocăit destul și avem îndoiala că suntem iertați, să ne mai împărtășim?

Adevărata rugăciune lăuntrică este aceea căldură care aprinde în ţarina inimii focul care arde patimile ca pe nişte ciulini. Ea umple sufletul de bucurie şi de pace şi nu vine nici din dreapta, nici din stânga, nici măcar de sus, ci năvăleşte din inimă ca dintr-un izvor de munte al Duhului dătător de viaţă.