Viaţa veşnică ni s-a arătat – viaţa veşnică „ce era de la-nceput, pe care am auzit-o, pe care cu ochii noştri am văzut-o şi mâinile noastre au pipăit-o” (I In. 1, 1). Şi cu toate acestea, în cel de-al doilea secol al istoriei descrise de Noul Testament, lumea continuă să trăiască în masă ca şi cum am fi încă în Vechiul Testament, fără nici cea mai vagă aşteptare a lui Mesia ce urmează să vină. Mai mult, nu ne ridicăm nici măcar la nivelul Legii lui Moise.
Un ultim mod în care ne putem ruga ţine de utilizarea, mai mult sau mai puţin continuă, a rugăciunii rostite cu vocea, care serveşte ca un cadru sau ca un baston de-a lungul zilei şi vieţii noastre. Mă gândesc aici la ceva care este întrebuinţat mai ales de ortodocşi. Este ceea ce noi numim „Rugăciunea lui Iisus”, o rugăciune centrată pe numele lui Iisus. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Când Domnul nu ne dă ceva ce noi Îi cerem cu insistenţă, se întâmplă două lucruri: ori nu ne dă spre binele nostru, ori nu ştim noi cum şi când să-I cerem! Şi nu e exclus, uneori, ca ambele aspecte să fie valabile în acelaşi timp!
Şi aşa cum pruncul, când s-a născut, plânge şi cere cu multă stăruinţă hrana şi laptele lui, iar dacă nu suge şi n-are poftă este semn că este bolnav şi în primejdie să moară, tot aşa şi noi trebuie să stăruim ca să ne alăptăm din hrana cea duhovnicească, Sfânta Împărtăşanie, ca să vieţuim, iar dacă nu o facem ne primejduim de moartea sufletească.”
Sfinţii Părinţi spun că trebuie să căutăm ca fiecare lucrare, gând şi muncă a noastră, totul să izvorască din inimă, căci cu inima simţim, iar nu cu mintea. Cu mintea cugetăm, iar când totul izvorăşte din inimă atunci ajungem la concentrarea tuturor puterilor minţii în inimă.
Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi?
Când omul primește primul mesaj [al lacrimilor], atunci înțelege că, fără să încerce, există o gândire adâncă. Adică mintea lui unește întru sine pe cele despărțite și creează numai o distanță lungă suitoare.
Unora Părintele le dădea o astfel de pravilă: „De treizeci de ori «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!»; de zece ori «Preasfântă Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-mă!»; de zece ori «Sfinte îngere al lui Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine!»; de zece ori «Toți Sfinții, rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine!», și așa toți Sfinții vor striga în ceruri: «Doamne, miluiește!», și îți vor fi ție pricinuitori de câștig”.
Prin urmare, să ne sârguim, fraţii mei iubiţi, să găsim pe Hristos şi să-L vedem, să vedem cum sunt frumuseţea şi farmecul Lui, fiindcă pe mulţi oameni îi vedem răbdând, pentru pofta unor lucruri vremelnice, osteneli şi chinuri multe, şi făcând călătorii lungi, ba chiar dispreţuind până şi femeile şi copiii, şi orice altă slavă şi desfătare, şi nepreferând nimic altceva decât voia proprie, ca nu cumva să nu-şi atingă scopul lor.
Mulţi cred că dacă ar fi trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului – ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătos – sănătatea, bătrânului – bătrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale.
În majoritatea timpului trăim ca și cum ne-am întocmi un proiect pentru viața ce o vom trăi mai târziu.
Să-ţi fie deprinse cu smerenia şi înfăţişarea şi haina şi mersul şi statul şi hrana şi aşternutul şi casa şi toate lucrurile din casă. Cuvântul, cântecul şi vorba cu vecinii să fie mai degrabă măsurate decât îngâmfate. Nu întrebuinţa vorbe umflate şi meşteşugite, nici nu folosi glas afectat în cântecele tale. Nu fi mândru şi grav în vorbirile tale, ci îndepărtează orice lăudăroşenie.
Într-o zi, un călugăr veni să îl caute pe unul dintre cei mai faimoşi Părinţi ai pustiei egiptene, pe Avva Pimen, care era ucenicul Avvei Macarie cel Mare şi care primise veşmântul călugăresc din mâinile Sfântului Antonie însuşi, părintele tuturor monahilor creştini. „«Câţiva fraţi locuiesc cu mine, vrei să le poruncesc?». Bătrânul zice: «Nu, fă tu întâi ce ai de făcut şi, dacă ei vor să trăiască, vor vedea şi vor face şi ei». Fratele îi zice: «Părinte, dar ei vor să le poruncesc».
A venit deci, pe pământ Domnul Păcii, ne-a adus o Pace fără sfârșit și se află permanent în mijlocul nostru făcător de Pace. De ce dar, nu este pace în lume? De ce lumea, ca și cum nu ar avea-o, o caută, o dorește, suspină după Pace?
O suferință gravă a oamenilor contemporani, chiar și a credincioșilor, este lipsa dispoziției de a ridica și de a-și duce propria cruce, și de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.