Credincioșii își dau seama că, dacă doresc să aibă o viață deosebită și să treacă mai ușor prin încercările vieții, trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe care îl găsesc în Biserică.
Fraţilor şi surorilor, care vă îndoiţi de mântuire, să vă întăriţi bine în minte că: De-ar face omul toate bunătăţile şi chiar de s-ar da şi la moarte pentru apărarea dreptăţii, însă fară darul cel sfânt al Domnului nu este mântuire. „A Domnului este mântuirea şi peste norodul Său binecuvântarea Sa” (cum zice Prorocul David în Psalmi).
Crucea este înfricoșătoare pentru demoni pentru că este altarul pe care S-a jertfit Mielul lui Dumnezeu. Este altar. Demonul îl invidiază pe om, invidiază pe oricine Dumnezeu iubeşte. Dacă Dumnezeu ţine la ceva, demonul invidiază. El se crede un neiubit, un nedreptăţit. L-a invidiat pe om dintru începuturi.
Foarte des oamenii spun: «Aș vrea să mă rog fără risipire a gândurilor, dar sunt apăsat de griji». Oare trebuie să încercăm să ne desprindem de aceste poveri?
Ni se cere să-L urmăm pe Hristos până la moarte, iar atunci când gustăm o anumită moarte pentru poruncile Lui, primim har ce umple toate, înnoindu-ne întreaga viață.
Omul mic, stricăcios și pământesc, în lupta sa personală și responsabilă pentru dobândirea sfințeniei, se înduhovnicește și intră în tainele necunoscute ale Duhului. Duhul Sfânt pe care l-a primit la început omul prin dumnezeieștile taine ale botezului și mirungerii Îl redobândește prin viața lui sfântă, sfințirea și sfințenia.
Îmi aduc aminte că, odată, un monah de la Muntele Athos mi-a spus: „Athanasie, oamenilor cu mărinimie, care ne nevoim în viața duhovnicească, Hristos ne dăruiește și câteva bombonele, însă nu vrea să-ți dea numai aceste bombonele, ci întreaga cofetărie, dar nu vei rezista, Athanasie al meu, te vei topi, te vei topi…”.
Fiicei mele celei adevărate, urări de bine părinteşti.
Postul este un prilej privilegiat de înnoire lăuntrică și de sporire duhovnicească și un post bine împlinit aduce după sine o rodire bogată și bineplăcută.
Am văzut, într-adevăr, și oameni care locuiesc în palate, fiind nefericiți, obsedați de starea jalnică în care, paradoxal, se află, certându-se, având o stare de mizerie. Să nu știe ce înseamnă fericire, să nu știe să râdă, să nu vorbească între ei, să fie la cuțite în fiecare zi. „Măi, copile, trăiești în palate, înoți în milioane, ai tot ce vrei, mănânci ce vrei, faci rost de tot ce vrei, ce te roade de nu te poți liniști?” Absența lui Dumnezeu! Absența lui Dumnezeu îi aduce omului o stare de mizerie. Aduce o stare de cârteală, de lamentare.
De ce atâta lume nu ţine post?, vă întrebaţi. Fiindcă nu cunoaşte roadele postului. Instituţiile sanitare din ţara noastră ar trebui să prescrie postul la fel cum o face Biserica Ortodoxă, deoarece roadele postului sunt mari şi minunate nu numai din punctul de vedere duhovnicesc, ci şi din cel trupesc.
Cel ce trudeşte pentru aproapele din iubire curată, îşi află odihna mulţumită trudei sale. Cel ce se iubeşte pe sine şi leneveşte, oboseşte şi stând degeaba.
De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult? Am mai căzut o dată în mocirlă, dar nu-i nimic, mă duc să mă spovedesc, mă pocăiesc pentru toate şi apoi mă depărtez de păcat.
Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, patima din care izvorăsc toate celelalte patimi este iubirea de sine. Cel ce se iubește pe sine, nutrește o dragoste excesivă pentru persoana sa, pe care o idolatrizează.
Sunt păcate şi păcate. Şi unele, şi altele, în cele din urmă duc la scârbă. Un păcat duce la scârbirea de sine, altul duce la scârbirea de viaţă. Întâiul păcat este legat de nădejde, celălalt este lipsit de nădejde. Întâiul păcat este ca o noapte în care se vede o stea pe cerul întunecat; celălalt este ca o noapte cu cer întunecat, fără nicio stea.