Pentru Ortodoxie, sfintele icoane nu sunt doar o podoabă în biserică, adică un mijloc estetic de a înfrumuseța biserica. Sfintele icoane fac parte din mărturisirea dreptei credințe, încât nimeni nu poate fi creștin ortodox dacă nu cinstește sfintele icoane. Ele nu se adaugă la credința ortodoxă ca o anexă, ci exprimă credința ortodoxă într-o formă completă, ca mărturisire a credinței prin cuvânt și imagine, prin rugăciune în fața icoanei lui Hristos și a sfinților Lui zugrăviți pe icoane.
“Dragostea începe în clipa când văd în faţa mea un om şi străvăd adâncurile lui, când văd deodată esenţa lui. Bineînţeles, când spun: „eu văd”, asta nu înseamnă: „pătrund cu mintea” sau „văd cu ochii”, ci „pătrund cu toată fiinţa mea”. Dacă este îngăduit să facem o comparaţie, în acelaşi fel se poate spune că pătrund frumuseţea -de pildă, frumuseţea muzicii, frumuseţea naturii, frumuseţea operei de artă, atunci când stau înaintea ei uimit, mut, nefăcând altceva decât să receptez ceea ce se află în faţa mea, nefiind în stare să exprim asta prin vreun alt cuvânt în afară de exclamaţia: „Doamne! Cât e de minunat!”
Domnul ne atrage mintea în inimă, ca să fie botezată în văpaia iubirii lui Dumnezeu ce arde acum în ea. Curăţită şi luminată, mintea se mişcă cu uimitoare repeziciune, întocmai ca şi Duhul Domnului.
Știți că postul este prima porunca dată de Dumnezeu omului. Când l-a creat pe om, i-a spus: “Nu vei mânca acest fruct, căci în ziua în care vei mânca, cu moarte veți muri“. Cu alte cuvinte i-a dat porunca ascultării, nu pentru că ar fi fost rău pomul cunoașterii binelui și răului, pentru că spune Sf. Grigorie Teologul, nu a făcut ceva rău, nici nu i-a interzis omului să mănânce ceva din pizmă, fiind El pizmaș. Dumnezeu nu este cauza răului, dar omul era în creștere, nu era într-o asemenea stare, încât să poată mânca din fruct, pentru că spune Sf. Grigorie Teologul că pomul acesta era în realitate vederea lui Dumnezeu.
Unul dintre Părinţii primelor veacuri, nu îmi amintesc cine, a spus că deşi îl numim pe Dumnezeu Creatorul, Făcătorul nostru şi îl chemăm cu atâtea alte numiri care-L arată a fi într-o atât de mare măsură deasupra noastră, toate aceste numiri înseamnă de fapt mult mai puţin decât faptul de a-L numi „Tată” al nostru atunci când îl chemăm Tatăl nostru, fiindcă toate numele cu care îl numim pe Dumnezeu indică o separare şi o îndepărtare, uneori chiar o înstrăinare. Pe când cuvântul „Tată”, „Părinte”, arată o apropiere, o înrudire între El şi noi.
Maică, omul este creator. Dumnezeu i-a dat darul să fie creator, fiindcă el, când mănâncă, nu paşte, ci face artă culinară. Una dintre măiestriile omului este aceasta: de a face mâncarea frumoasă şi bună şi aceste preparate din soia sunt frumoase şi bune, dar sunt şi mincinoase, nu? Cum sunt şi flori frumoase şi bune, dar artificiale. Sunt mincinoase, nu sunt adevărate. Citiţi ce scrie pe etichete şi luaţi aminte la cele „identic naturale”, că şi păcatul pare firesc, natural, firii căzute…
Părinte, după spovedanie este firesc să simţi o greutate?
– De ce să simţi greutate? Printr-o spovedanie corectă se şterg toate cele vechi. Se deschid alte perspective. Vine Harul lui Dumnezeu şi îl schimbă complet pe om. Se pierd tulburarea, cruzimea, neliniştea şi vin pacea şi liniştea. Atât de simţit este lucrul acesta chiar şi la exterior, încât le spun unora să se fotografieze înainte de spovedanie şi după, ca să constate ei înşişi schimbarea cea bună, pentru că pe faţă se zugrăveşte starea duhovnicească lăuntrică. Tainele Bisericii fac minuni. Cu cât se apropie cineva de Dumnezeu – Omul Iisus Hristos, cu atât se îndumnezeieşte şi este firesc să răspândească Harul dumnezeiesc şi să fie trădat de el.
„Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da”, a grăit Domnul, ba încă a şi întărit: „Adevărat, adevărat zic vouă”.
Este nevoie să ne pregătim inima a se uni în Sfânta Împărtăşanie cu Domnul. Postul este necesar pentru smerenia trupului, căci atunci când trupul se smereşte, se smereşte şi sufletul. Biserica a rânduit cum trebuie să postim.
Privind neîncetat spre cele cerești, spre ținta efortului nostru ascetic, spre „răsplata cea înaltă” de la Hristos și neîntorcându-ne ochii sufletului și ai trupului spre cele materiale și trecătoare, vom birui „pofta gurii și a pântecelui cu ajutorul acestui văz” îndreptat spre Dumnezeu.
Aş vrea ca la Liturghia noastră de astăzi, a Darurilor mai înainte sfinţite, să spunem câteva cuvinte pe care mi le-am însemnat mai înainte, în timp ce voi cântaţi.
Liturghia Darurilor mai înainte sfințite este un bun antidot la ceea ce suferă umanitatea. Este un antidot pentru neliniște și pentru prea multa vorbire.