„Zorii dimineţii din care se naşte soarele ar fi ruşinaţi înaintea curăţiei Fecioarei Maria, din care S-a născut Soarele cel veşnic, nemuritor, Mântuitorul nostru. Care genunchi nu s-ar pleca înaintea ei şi care gură nu ar striga cu glas mare: «Bucură-te, o, binecuvântato! Bucură-te, zorii mântuirii noastre! Bucură-te, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii!” (Sf. Nicolae Velimirovici)
Soarele se oglindeşte în apa cea limpede şi cerul în inima curată. Dumnezeu Duhul Sfânt are multe sălaşuri în această lume întinsă, dar inima neprihănită a omului este locaşul în care Îi este cel mai bineplăcut să Se sălăşluiască. Acesta este adevăratul Lui sălaş; toate celelalte sunt numai locuri în care Îşi face lucrarea. Inima omului nu poate fi niciodată pustie. Întotdeauna este plină cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se află în inimă este, prin sine, legat de curăţia ei.
Desigur că Hristos este singurul mântuitor al oamenilor. Însă Dumnezeu a voit ca toată lucrarea de mântuire înfăptuită de El să depindă de consimțământul dat de Fecioara Maria la închinarea Arhanghelului Gavriil, în ziua Bunei Vestiri. Pentru aceasta, slujbele ortodoxe ne-o prezintă pe Maica Domnului, în nenumărate imne poetice, ca fiind părtașă la lucrarea mântuirii noastre.
Pilda însemnată a celor zece fecioare are ca scop conştientizarea faptului că trebuie să fim mereu pregătiţi şi cu candelele aprinse (virtuţile noastre), pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, care va veni pe neaşteptate, ca un fulger, fără de veste, fie prin moartea fiecăruia, fie la a Doua Venire.
Cinci fecioare înţelepte şi cinci nebune. A se citi: cinci suflete omeneşti înţelepte şi cinci nebune. Cele înţelepte aveau candele curate şi ulei, iar cele nebune, doar candele curate.
Sfânta și Marea Marți ne pregătește pentru intrarea în cămara Mântuitorului cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare și parabola talanților.
Fericitul Iosif cel preafrumos, una dintre cele mai grăitoare figuri ale Vechiului Testament, a avut o înrâurire însemnată asupra imnografiei ortodoxe şi a învăţăturii patristice. Desigur, „dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine” au hotărât ca în Lunea Mare, prima zi a Săptămânii Mari, să ne aducem aminte de acest chip ales al Vechiului Testament. În Sinaxarul zilei citim: „În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos…”
În Lunea Mare, Biserica noastră ne prezintă un tânăr frumos, curat, fericit, preabun: pe Iosif, care a fost al unsprezecelea fiu al Patriarhului Iacov şi a fost invidiat de fraţii lui, aruncat în groapă şi vândut pentru treizeci de arginţi. Cumpărătorii săi l-au dus în Egipt şi l-au vândut la rândul lor unei căpetenii de la curtea faraonului, Putifar, a cărui soţie a vrut să păcătuiască cu el. Acela s-a împotrivit cu putere, ea l-a calomniat şi a fost întemniţat. Apoi a devenit tâlcuitorul viselor faraonului, cunoscând mare cinste şi slavă.
Cu harul, ajutorul şi mila preabunului, preamilostivului, preaîndurătorului şi preaînţeleptului Dumnezeu ne apropiem de sfârşitul Sfântului Post Mare, folositor pentru suflet, care este o perioadă de nevoinţe ascetice voluntare, post şi rugăciune, cucernicie şi evlavie.
Deniile sunt slujbe specifice Postului Mare. Cuvântul Denie provine din cuvântul vdenia şi înseamnă slujba Utreniei săvârşită seara, fără a fi însă unită cu Vecernia şi cu Litia, ca în cazul Privegherii din ajunul duminicilor, a sărbătorilor împărăteşti şi a sfinţilor cu priveghere.
-Gheronda, de ce în Săptămâna Mare pot să postesc trei zile, în timp ce în restul anului îmi vine greu să mă înfrânez?
Smerenia lui Hristos este uimitoare, un lucru înfricoșător! Îl vedem pe Dumnezeu-Omul smerit și călare pe un măgăruș! Ce lecție frumoasă primim prin exemplul Lui sfânt! Și, înaintând în Săptămâna Patimilor, vom întâlni mai mult smerenia Lui înaltă, căci Îl vedem suferind chinuri, batjocură, pălmuiri, necazurile temniței, ridicarea Crucii și greutatea ei. (…) Smerenia este frumusețea lui Hristos, căci dacă El n-ar fi fost smerit, n-ar fi fost nici Dumnezeu. El nu este stăpânitor, n-are o părere înaltă despre Sine, Slava Lui este smerenia. (Arhim. Efrem Filotheitul)
Cine aduce bucurie casei? Oaspetele binevenit. Cine aduce şi mai mare bucurie casei? Un prieten al casei. Cine aduce cea mai mare bucurie casei? Gospodarul care se întoarce acasă, după o lipsă îndelungată. Fericite mâinile care L-au primit pe Domnul nostru Iisus ca pe Oaspetele binevenit! Fericite buzele care L-au întâmpinat pe El ca pe un Prieten! Fericite sufletele care s-au închinat Lui ca Gospodar, cu o cântare de bun venit! Dar unii nu-L cunoşteau pe El, nici nu-L primeau pe El, fie ca oaspete, prieten ori gospodar, ci au luat pietre în mâinile lor ca să le arunce în El şi cu sufletele lor cele muritoare au pus la cale moartea trupului Lui.
„Ghid duhovnicesc al Săptămânii Mari. Explicația fiecărei zile” – Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților
Ne aflăm în ultimele ceasuri ale vieţii lui Iisus pe pământ, în mica cetate a Betaniei, care se afla la poalele răsăritene ale faimosului munte al Măslinilor. Era la o depărtare de aproximativ doi kilometri şi jumătate de Ierusalim. Stăpânul unei case din Betania era fariseul Simon, tată a trei copii: Lazăr, Marta şi Maria. Casa lor era vizitată din când în când de Iisus, care se împrietenise cu Lazăr. Fusese găzduit şi bine-primit acolo şi într-un fel o mustrase pe sărmana Marta pentru multele ei griji şi lăudase ascultarea şi iubirea Mariei.
Ne rugăm, și înlăuntrul nostru intră Dumnezeu. Odată cu răsuflarea, intră Hristos.