Toți avem datoria ascultării de poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să vă cinstiți soția, iar soția trebuie să vă cinstească, la rândul ei. Trebuie să fiți deschiși și sinceri, neținând nimic tăinuit unul față de celălalt; și puteți să vă luați la întrecere: cine va face mai mult voia celuilalt. Atunci viața e minunată!
Cu ceva timp în urmă, a venit la mine un om de peste optzeci de ani. Căuta sfat, pentru că nu mai putea îndura chinul în care trăise timp de șaizeci de ani. În timpul războiului civil din Rusia, ucisese o fată pe care o iubea. Se iubeau cu ardoare și urmau să se căsătorească, dar în timpul unui schimb de focuri, ea s-a aplecat brusc, și el a împușcat-o din greșeală.
E atât de important să te uiţi spre Hristos în momentele astea de poticneală, de răfuială lăuntrică sau cu cei din jurul tău. Cel puţin asta credem noi, asta învăţăm şi eu am nădejde că, ori de câte ori îţi aţinteşti privirea spre Hristos, El poate să te salveze dintr-un moment de dezechilibru.
Dintre toate terapeuticile religioase, prima este Rugăciunea, căci ea este temeiul şi însoţitoarea necesară a tuturor celorlalte şi are împotriva bolilor o eficienţă deosebită. „Este cineva bolnav între voi? Să se roage”, recomandă Sf. Apostol Iacov (Iacov 5, 13).
Imnul al Xlll-lea
Îndemn la pocăinţă; şi cum voinţa trupului unită cu voinţa duhuluiface pe om în chipul lui Dumnezeu.
Omule, tu încă te temi ca nu cumva să ai de suferit. Încă vrei ca tu şi ai tăi să vă bucuraţi de toate cele ale lumii. Dar viaţa îndestulată nu este măsura dragostei dumnezeieşti!
Păcatele noastre sunt ca praful pe geamul de la fereastră. Printr-o singură mișcare ștergem praful și fereastra devine curată.
Când îmi spune cineva: ”maică, eu sunt îndrăcită, uite ce-mi trece prin cap…” eu îi spun: ”nu ești îndrăcită, ci deschisă sugestiilor și lucrării lui prin gândurile noastre. Că mintea omului e ca o autostradă cu trei benzi, pe care circulă gândurile dumnezeiești omenești, pe dincolo cele omenești, pe dincolo cele drăcești… Să avem grijă pe unde umblăm…
Cei care vin la spovedanie din obicei și ca să salveze aparențele, cei care nu își spovedesc sincer păcatele și de rușine le acoperă sau le justifică, cei ce se îndreptățesc pe ei înșiși și îi osândesc pe alții, aceștia Îl batjocoresc pe Dumnezeu, vorbind aiurea. Dar Dumnezeu nu se lasă batjocorit fiindcă El cunoaște toate. Cei care își acoperă păcatele suferă cele asemenea celor bolnavi care își ascund bolile și nu spun adevărul la doctori din pricina rușinii, și dacă e să li se întâmple lor vreo slujire a patimii, li se întâmplă, și aleargă la doctorii cei duhovnicești, dar și trec sub tăcere adevărul.
Modestului funcţionar T., care se plânge de prietenul îngâmfat
Să nu vorbim despre alţii și să nu încercăm să-i controlăm. Îmi amintesc vorbele Părintelui Porfirie: „Măi, dacă cerţi pe cineva vinovat, ce va face? Nu doar că nu te va asculta, dar se va și apăra și va încerca să-ţi demonstreze contrariul, iar sufletul lui se va închide încă și mai mult; în schimb, dacă îl lași în pace, nu-l mustri și nu-l controlezi, sufletul i se înmoaie și deveniţi prieteni. încet – încet, va ajunge și el să-ţi spună ce i-ai fi spus tu”.
Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Poruncă: “să iubeşti” este şi pentru ei. Ce să facem, pentru că răspunsul este ăsta: există şi rai şi iad. S-a dat putinţă fiecăruia să nu se ducă în iad şi totuşi s-au dus şi în iad. Ce să facem? Noi ne facem datoria să iubim, că şi pe cei din iad îi iubeşte Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu îi ţine acolo. Iadul este marea durere a lui Dumnezeu. Ei îşi dau seama că îi iubeşte Dumnezeu, şi tocmai aceasta îi chinuie. “Uite, ne iubeşte şi acum, deci, ce ar fi fost să-L fi urmat pe Hristos?” Ce n-a făcut Hristos să-i scape pe oameni de iad?
– Cum putem face atunci când ne dorim mereu să ne alegem pe noi, dreptatea noastră şi voia noastră?
Nu toţi oamenii reacţionează sau se poziţionează în acelaşi fel în fața problemelor vieții, a crizelor şi a încercărilor. Există cei care în adâncul unei crize se vor întâlni cu sinele lor mai profund şi vor scoate la iveală harisme şi capacităţi care trăiau despărţite și deconectate, ascunse în subteranele neputinţei existenţiale. Nu este greşită observaţia conform căreia numai înăuntrul unei crize şi în întâlnirea la limită cu sinele nostru, de cele mai multe ori, întâlnim şi darurile noastre „pierdute”.