
Cu adevărat va veni vremea să căutăm un ceas al vremii acesteia şi să nu-l găsim. Oare câţi doresc să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi nu se învrednicesc? Iar noi auzind atâtea învăţături, nu le băgăm în seamă ca să ne sârguim.


Cu adevărat va veni vremea să căutăm un ceas al vremii acesteia şi să nu-l găsim. Oare câţi doresc să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi nu se învrednicesc? Iar noi auzind atâtea învăţături, nu le băgăm în seamă ca să ne sârguim.

Să ne căim pentru acest pustiu în care ne aflăm. Acolo, fiind la rugăciune, să ne căim înaintea lui Dumnezeu: Doamne, sunt ca un pământ fără de apă, pustiu şi nelucrat, spune psalmistul. Ajută-mă! Coboară harul Tău peste inima mea însetată de Tine! O rugăciune particulară, personală, se poate face atunci, pe loc, în taina inimii tale. Şi un examen de conştiinţă: pentru ce suntem împietriţi? Că de obicei păcatele noastre ne împietresc. Am făcut nişte lucruri rele, avem nişte oameni pe care nu-i putem ierta, inima noastră are un înveliş din acesta gros, din cauza urii împotriva aproapelui nostru. Şi ne rugăm să sfâşie Dumnezeu acest văl, să deschidă iarăşi această inimă: trebuie să o facă permeabilă pentru tot ceea ce se petrece în jurul nostru.

Cărțile Sfinților Părinți despre viața monahală trebuie citite cu mare chibzuință. Se pare că monahul începător nu poate nicidecum să adapteze cartea la situație proprie, ci se lasă furat, de obicei, de orientarea cărții.

În pustie, Hristos pune împotriva ispitelor diavolului o lepădare imediată, dând chiar şi temeiurile teologice ale răspunsului Său. Este o dăscălie pentru noi. Ori de câte ori ne vine vreun gând rău, trebuie să-l lepădăm îndată, să nu ne îngăduim a intra în dialog cu el. Aceasta însă nu se poate însuşi decât printr-o îndelungată nevoinţă şi prin lucrarea harului în noi.

Așadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei – ce înseamnă în înaintarea ei – în ieșirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mișcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o «tăcere în tăcere» înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută.

„„Şi când vedem că se stinge lumina, că nu mai este râvnă, că norii duhovniceşti sunt mari — fie ai patimilor noastre, fie ai lumii care nu-L iubeşte pe Dumnezeu — avem de unde să ne aprindem lumina. Acesta este Siloamul cel nou: Biserica! Aici se spală sufletele, aici se curăţă tina de pe ochi, de aici se aprinde lumina, aici Hristos este Lumina lumii. Încă avem de unde să ne aprindem lumina, încă avem unde să ne împrospătăm viaţa duhovnicească. Iubiţi-L pe Dumnezeu, Care ni Se arată şi ni Se împărtăşeşte ca Lumină, şi umblaţi în lumină, căci celui ce umblă în lumină îi sunt luminate nu doar căile cele din afară, ci mai ales cele dinăuntru…” (PS Damaschin Dorneanul)

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (cf. Psalm 76:13,14). Nu sunt ochi care să vadă toate aceste minuni, nici limbă care să le poată număra, nici minte care să le înţeleagă.

V-a aşezat Dumnezeu undeva? Faceţi cât este ziuă, faceţi cât încă se mai poate lucrarea lui Dumnezeu prin lucrarea omenească pe care o faceţi. Eşti primar? Eşti medic? Eşti preot într-o parohie? În timpul ăla pe care ţi l-a rânduit Dumnezeu fă lucrarea pe care Dumnezeu te-a chemat să o faci. […]

Aș vrea dacă s-ar putea să fac muzicanți din piatră, dănțuitori din nisipul lacului și cântăreți din frunzele tuturor copacilor din munți, astfel încât aceștia să mă poată ajuta să-L slăvesc pe Domnul – și astfel încât glasul pământului să poată fi auzit în mijlocul cetelor îngerești!

Ce înseamnă să teologhisești? Începi să te gândești la Dumnezeu, prin urmare, înlăuntrul tău, vorbești despre Dumnezeu. Începi să-l descoperi pe Dumnezeu întru cunoștință. Începi să devii cunoscător al lui Dumnezeu. Acum Îl înțelegi mai mult pe Dumnezeu, Îl cunoști pe Dumnezeu. Acum vorbești cu Dumnezeu.

Sunt însă destul de multe cazuri când Dumnezeu nu împlineste rugăciunile noastre. Din ce motiv? Pentru că multi, aşa cum am spus, se roagă numai cu buzele, iar mintea lor colindă pretutindeni. Ne zboară atenţia de la cuvintele rugăciunii. Mântuitorul nostru îi mustră pe cei care au o astfel de rugăciune, zicând: ”poporul acesta Mă cinsteşte numai cu buzele, iar inima lui e departe de Mine.”

Monahul care se străduiește să Îi dăruiască Domnului o iubire puternică, precum El ne-a arătat nouă, și încearcă să născocească mereu noi căi de a afla o legătură mai strânsă cu Hristos, ca inima lui să poată mărturisi această dragoste adâncă pentru El, cu siguranță va spori duhovnicește. Monahismul într-adevăr ține de iubire.

Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentul superiorității pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentu păcătoșenia lui.

În ceea ce privește sfintele slujbe ale Bisericii noastre, ele nu sunt disprețuite de cei care le înlocuiesc cu rugăciunea minții. Sfintele slujbe sunt scrise cu insuflarea Sfântului Duh. În ele poți afla înțelepciune, dogmele credinței noastre. Prin ele se slavoslovește Dumnezeu. Este o grădină a desfătării duhovnicești. Dar, din nefericire, această grădină, pentru cei mai mulți, este încuiată.

Primăvara la Mănăstirea Suruceni aduce o atmosferă aparte, în care liniștea mănăstirii se împletește cu frumusețea naturii renăscute. În perioada pascală, acest loc binecuvântat devine și mai luminos, iar bisericile, grădinile și aleile mănăstirii se umplu de pace și prospețime, chemând sufletul la rugăciune și reculegere.

În cazul în care omul n-a cedat încă, demonul slavei deșarte care voise să-l conducă spre cele mai iraționale exagerări recurge la un ultim șiretlic și își schimbă din nou tactica. Îi șoptește celui statornic: Ai ajuns la țintă, nu mai e nevoie să ții post!

Apoftegma Părinţilor „Dă sânge, ca să primeşti Duh” poate fi socotită deviza permanent valabilă a pururea-pomenitului Stareţ. Fire curajoasă şi bărbătoasă cum era, nu lăsa loc semnelor de întrebare sau îndoielii în viaţa sa. La această îmbinare minunată de însuşiri a contribuit însă şi credinţa sa fierbinte, astfel ca roadele nevoinţei sale să fie întotdeauna bune. Hotărârea, curajul şi credinţa în Dumnezeu – singurul lucru ce se cere de la firea raţională – sunt cele mai importante caracteristici ale libertăţii omului, care exprimă voinţa sa şi care pricinuiesc şi atrag lucrarea lui Dumnezeu, Cel Care pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le împlineşte.