Monahul care se străduiește să Îi dăruiască Domnului o iubire puternică, precum El ne-a arătat nouă, și încearcă să născocească mereu noi căi de a afla o legătură mai strânsă cu Hristos, ca inima lui să poată mărturisi această dragoste adâncă pentru El, cu siguranță va spori duhovnicește. Monahismul într-adevăr ține de iubire.
Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentul superiorității pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentu păcătoșenia lui.
În ceea ce privește sfintele slujbe ale Bisericii noastre, ele nu sunt disprețuite de cei care le înlocuiesc cu rugăciunea minții. Sfintele slujbe sunt scrise cu insuflarea Sfântului Duh. În ele poți afla înțelepciune, dogmele credinței noastre. Prin ele se slavoslovește Dumnezeu. Este o grădină a desfătării duhovnicești. Dar, din nefericire, această grădină, pentru cei mai mulți, este încuiată.
Primăvara la Mănăstirea Suruceni aduce o atmosferă aparte, în care liniștea mănăstirii se împletește cu frumusețea naturii renăscute. În perioada pascală, acest loc binecuvântat devine și mai luminos, iar bisericile, grădinile și aleile mănăstirii se umplu de pace și prospețime, chemând sufletul la rugăciune și reculegere.
În cazul în care omul n-a cedat încă, demonul slavei deșarte care voise să-l conducă spre cele mai iraționale exagerări recurge la un ultim șiretlic și își schimbă din nou tactica. Îi șoptește celui statornic: Ai ajuns la țintă, nu mai e nevoie să ții post!
Apoftegma Părinţilor „Dă sânge, ca să primeşti Duh” poate fi socotită deviza permanent valabilă a pururea-pomenitului Stareţ. Fire curajoasă şi bărbătoasă cum era, nu lăsa loc semnelor de întrebare sau îndoielii în viaţa sa. La această îmbinare minunată de însuşiri a contribuit însă şi credinţa sa fierbinte, astfel ca roadele nevoinţei sale să fie întotdeauna bune. Hotărârea, curajul şi credinţa în Dumnezeu – singurul lucru ce se cere de la firea raţională – sunt cele mai importante caracteristici ale libertăţii omului, care exprimă voinţa sa şi care pricinuiesc şi atrag lucrarea lui Dumnezeu, Cel Care pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le împlineşte.
Iți spun: „Copilul meu, iartă-ți fratele!”. Iar tu îmi răspunzi: „I-am zis: Blagosloviți!”, dar înăuntrul tău nu-l ierți. Dacă după șapte ani o să auzi o acuză la adresa lui, vei zice: „E normal, Păinte Stareț, nu vă amintiți ce mi-a făcut și mie, acuma sunt șapte ani?” Asta înseamnă că șapte ani ai avut draci în tine și acuma te dezvălui.
Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul ca un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).
La fiecare Liturghie, Domnul este de față și împreună cu El toți îngerii și sfinții, dar și toți aleșii lui Dumnezeu care sunt în viața aceasta. Sfântul Pavel spune că ori de câte ori venim la Liturghie trebuie să aducem cu noi tot ce avem mai bun.
Omul astăzi și-a lărgit înfricoșător cunoștințele. Cu toate acestea, deși cunoaște ce se întâmplă în cele patru margini ale pământului și în universul infinit, rămâne cu totul ignorant în ceea ce privește sinele său. Avem informații din galaxii, din cele cinci continente și avem dificultăți în a comunica cu aproapele nostru. Cu toate acestea, în mod netăgăduit, cele ce cunoaștem sunt cu siguranță mult mai puține decât cele pe care nu le cunoaștem. Tehnologia se dezvoltă excesiv și neînchipuit de mult, totuși ne este cu neputință să preîntâmpinăm răul să se producă.
Odată, pe când se ruga și avea privirea ațintită spre cer, a strălucit peste el lumina dumnezeiască. Atunci i-a apărut un înger îmbrăcat în alb, cu veșmânt de diacon. Ținea o cădelniță de aur cu care a tămâiat întâi spre cer și apoi pe Nifon. Deodată s-au deschis porțile cerului și îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau ca albinele, ducând sufletele oamenilor care mureau.
Acestea sunt semnele îndelungii răbdări. Dar nu numai acestea, ci propriu îndelungii răbdări mai este şi a se socoti pe sine pricina încercării. Și poate că aşa şi este de fapt.
Dacă luăm rugăciunile de seară și cele de dimineață, unele dintre ele spun ceva; dar altele sunt atât de îndepărtate chiar și de conștiința obișnuită a unui adult, încât cu atât mai mult copilul nu le poate înțelege.
Acest ritual, ca și cel care urmează imediat, mărturisirea lui Hristos, are loc de obicei la scurt timp înaintea Botezului propriu-zis, fie în Vinerea Mare, fie în Sâmbăta Mare.
Întrebare:
Sfântul Chiril al Alexandriei a ajuns la concluzia că primirea Sfintei Euharistii nu ține de vrednicia personală. Cum ar trebui să înțelegem această atitudine în zilele noastre, când majoritatea lumii participă la Sfânta Liturghie fără a se împărtăși? Și, tot legat de această problemă, dacă avem simțământul că nu ne-am pocăit destul și avem îndoiala că suntem iertați, să ne mai împărtășim?
Există un tip de singurătate – singurătatea firească – care nu este patologică, ci creativă, plină de viaţă şi de har. Ea este ilustrată de despărţirea fiească de lume, despărţire pe care o instituie monahii. Este vorba despre un fel de rugăciune căreia ar trebui să-i consacrăm toţi mult timp. Trebuie să fim în stare să ne retragem din mulţimile zgomotoase care sunt atât de superficiale, surse de atâta distragere şi atât de contra-productive – într-o repliere care oferă sănătate, frumuseţe şi bine.
Cercetați Sfânta Scriptură, unde totul este mântuitor. Citiți mai mult Noul Testament decât Vechiul Testament, pentru că prin el ne vorbește Hristos, care a înlocuit Legea cea veche prin una nouă, Legea harului. Dar nu renunțați nici la profeți și nici la psalmi, care sunt de o frumusețe extraordinară.