
Pe om trebuie să-l privești cu cel mai înalt respect, dar și cu o compasiune adâncă; cu încredere, dar și cu prudență, ca pe un copil ce e în stare oricând de cele mai senine drăgălășenii, însă și de greșeli ireparabile.


Pe om trebuie să-l privești cu cel mai înalt respect, dar și cu o compasiune adâncă; cu încredere, dar și cu prudență, ca pe un copil ce e în stare oricând de cele mai senine drăgălășenii, însă și de greșeli ireparabile.

Rugăciunea inimii este pomenirea numelui lui Iisus Hristos. De numele lui Dumnezeu fug toți dracii, ne spune Scriptura (Marcu 16, 17). Dacă nu poți să o zici în forma dezvoltată, zi cel puțin: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑mă!” sau doar „Doamne, miluiește‑mă!”.


Prin credință înțelegem tainele care depășesc puterile minții: „Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evrei 11, 3).
Prin credință, sufletul nostru se ridică până la Dumnezeu, cu Care unindu-ne, ne putem mântui.

Eu vă dau sfaturi pe care, uneori, s-ar putea să nu le aflați în altă parte. Când ești mâhnit, când ești necăjit, când ai ispite, nu te tulbura. Du-te la fratele tău și intră în vorbă cu el: „Ce faci, frate?”. Fără să-i spui că ai venit fiindcă ești tare neliniștit. Discută banalități. Tristețea se poate risipi și primești putere din puterea lui.

Mă bucur tare mult că ne-am întâlnit. Nu în toate zilele poți merge la stareț. Nu în toate zilele poți merge la un episcop, la un duhovnic. Dar ai lângă tine, permanent, un duhovnic. Cum se cheamă acest duhovnic? Propria ta conștiință este cel dintâi duhovnic al tău.

Un prieten foarte cunoscut mă întreba mirat: „De ce mereu amintiți de veșnicie, de eternitate?” Pentru că eu, de demult, de când am început să am un orizont mai larg, privesc întotdeauna lucrurile în lumina eternității. Totdeauna în lumina eternității. Este adevărat că, pentru a putea face acest lucru, trebuie să ai, totuși, un anumit orizont. În Psaltire se spune foarte frumos:
„O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut și ca straja nopții” (Psalmi 89, 4).



Când ești într‑o țară străină, cum păstrezi legătura cu familia ta, cu copiii tăi? Cum păstrează legătura un om cu copiii lui, cu nevasta lui, cu părinții lui? Prin dor. Moare de dorul lor. Așa este? Prin dor. Moare de dorul țării lui, moare de dorul pruncilor lui, moare de dorul nevestei lui, moare de dorul părinților lui.

Eu aș zice să ne rugăm pentru pacea între creștini; asta ar fi o rugăciune curată: pentru pacea între creștini. Dar nu pentru unirea bisericilor, fiindcă asta înseamnă că, pe undeva, trebuie să se cedeze. Nu pot două săbii să stea în aceeași teacă.
Este foarte important să păstrăm unitatea în duh în Biserică.


Dacă viaţa Maicii Domnului a fost sfântă, moartea ei a fost dumnezeiască. Moartea Maicii Domnului n-a fost moarte, ci o adormire lină.
Ceea ce a născut pe “Domnul vieţii” n-a fost cutremurată de umbrele morţii, pentru că dincolo de acestea, vedea cum Hristos, Fiul ei o aştepta plin de lumină şi bucurie, spre a o aşeza la dreapta Sa, după cuvântul psalmistului, ce zice: “Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină prea aurită si înfrumuseţată.” (Ps. 44,11)

Pe Adam Îngerii l-au învăţat să cânte. Toată creatura cântă. Cântă soarele şi luna, cântă stelele şi lumina. Întreg spaţiul răsună de o armonie sfântă, pe care urechea noastră nu o poate cuprinde. De o miraculoasă simfonie este plin tot universul. Pentru că în univers nu domneşte haosul, ci ordinea şi disciplina.

Aşa cum soarele răsare în altă lume, la fel şi creştinul, prin Învierea din morţi a lui Iisus Hristos, a primit încredinţarea că după urmează un strălucitor răsărit de soare, urmează o nouă zi, o nouă viaţă. „A murit”, o să se spună şi despre mine şi despre tine într-o zi; în ziua pe care eu nu o cunosc, care nu ştiu când va sosi.

Pentru un om matur din punct de vedere sufletesc, al credinţei, sănătos psihic, ori este îmbrăcat omul, ori nu este îmbrăcat, nu se sminteşte, nu vede partea negativă. Este aşa de frumos omul şi îmbrăcat şi dezbrăcat. Numai în starea în care ne găsim noi, în starea de decadenţă morală ne smintim când vedem trupul gol.

Rugăciunea are darul de a face să picure în suflet neîncetatul izvor al bucuriei.
Sufletul din care nu se înalţă spre Cer glas de rugăciune este asemenea unei case pustii, plină de păienjeniş, locuită numai de păsările întunericului.