Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici şi ucenice de caracter, care opun rezistenţă, dar care şi sunt în stare ca acum chiar (nu după o zi, ori un ceas, ori un sfert de oră), să I se predea în duh şi adevăr.
Ne-am obişnuit să vorbim despre Toma necredinciosul şi despre duminica Tomei, adică a lui Toma cel necredincios. Pentru că ne sună în minte şi-n urechi versetele mult citite şi deseori citate din Evanghelia Sfântului loan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbeşte de Toma care a spus celorlalţi ucenici că nu va crede că Domnul a înviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Acelaşi text ne informează că după opt zile, ucenicii aflându-se toţi laolaltă, Iisus a venit, uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a grăit lui Toma: adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma covârşit, răspunde: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Pentru creștinism bănuiala e un păcat grav și oribil. Pentru creștinism încrederea e calea morală a generării de persoane.
„N-am ştiut – răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni – „nu ţine”, nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin – şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.
La 31 de ani de la plecarea la Domnul a monahului Nicolae de la Rohia, regăsim în predicile sale cuvinte de îmbărbătare pentru cele mai paradoxale împrejurări.
În aceste clipe de îngrijorare, de teamă de boală și moarte sau chiar de teamă că-L pierdem pe Dumnezeu, el ne vorbește despre curaj și credință.
Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere, imposibilul: să dăm ce nu avem. Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului:
— Să ştiţi, părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine, şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am.
– Credinciosul e fericit, așadar apărat, însă și vulnerabil, expus ca un convalescent, ca un jupuit de viu. E în casa de sticlă, îl văd toți, și-n situațiile cele mai intime.
Văratec, 1970
Există o ciudată ispită ‒ de dreapta, conform Părintelui Cleopa ‒, aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:
a) Convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricând tămădui prin rugăciuni.
Dincolo – oricît am jindui (e sensul parabolei dreptului Lazăr şi al bogatului nemilostiv) – nu mai putem face nimic niciodată (nevermore zice Poe): verbul a face piere, e ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Rămîne însă, în toată groaznica lui plinătate şi semnificaţie, verbul a fi – el şi nimic altceva.
“- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, iară de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
“Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi lașă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie. Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar când arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte ca sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele.
“Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de formă şi numai cu vorba. Acesta, nu este un raţionament creştinesc.
Suferința, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedește că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare.
Dumnezeu, printre altele, ne poruncește să fim inteligenți. Pentru cine este înzestrat cu darul înțelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune și de lene, de nefolosire a talentului.
Toţi cei ce, savanţi ori oameni de rând, se mulţumesc a primi drept răspuns la marile întrebări pe care şi le pune omul despre rostul lui în lume, despre univers şi viaţă, despre suferinţă şi nedreptate fraze ca: universul a fost dintotdeauna şi va fi mereu, viaţa e un fenomen natural, întâmplarea a creat totul, gândirea e forma superioară a conştiinţei omeneşti, dovedesc că sunt tare puţin exigenţi.
Cazul Sfintei Maria Egipteanca este – ca şi de altfel al Sfântului Antonie cel Mare, având şi el, tot egiptean, de înfruntat mari ispite – este elocvent. Desfrânată din pasiune, nu din interes, a petrecut după miraculoasa ei convertire patruzeci şi şapte de ani în pustie. Când, din întâmplare, după trecerea acelor ani, a întâlnit-o, i s-a părut preotului Zosima că nu are în faţă o fiinţă omenească. După identificare, spovedind-o, i-a pus întrebarea: Te mai frământă ispitele trupeşti? Răspunsul, neaşteptat, a fost: Se luptă cu mine ca nişte fiare sălbatice.
“…Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său.
Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!
“Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijeşte Atotputernicul!): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiţii, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu “Iată-mă” ori cu “Da, Doamne“.