Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere, imposibilul: să dăm ce nu avem. Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului:
Dăruind altuia, vei dobândi şi tu
Pr. Nicolae Steinhardt
Răul poate să-l facă oricine, binele e numai pentru sufletele tari şi firile călite
Dumnezeu, iertător, nu pedepseşte mereu păcatele şi greşelile noastre. Diavolul, treaz, nu ne trece cu vederea nici o faptă bună. (De partea cealaltă a ecuaţiei, semnul valorilor se inversează.)
Ce-ar fi putut face, practic, smochinul?
Domnul, aşadar, urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului. În ajun, potrivit Evangheliei lui Matei, alungase din templu pe cei care vindeau şi cumpărau, răsturnase mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care făceau negoţ cu porumbei (Matei 21, 12-13). Conform referatului evanghelistului Marcu, scena izgonirii din templu s-a produs ulterior episodului cu smochinul neroditor (Marcu 11, 15-17).
Să nu uităm niciodată că Hristos iubește curajul
Să nu uităm, să nu uităm niciodată că Hristos iubește curajul, că S-a ridicat în picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Ștefan; că ne cere să fim netemători, îndrăzneți, neînfricați și nestăviliți de necazuri, suferințe, ba și de moarte.
Mila e o stare harică
Mila, mai întâi, nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana (despre care se face vorbire în Fericirea a șaptea, dar acolo prin „cei milostivi” este probabil că nu se înțelege numai cei darnici cu săracii, ci și cei în stare, ca și samarineanul cel bun, să resimtă milă față de un străin năpăstuit).
Credința stă dincolo de limitele minții omenești și implică o încredere totală a credinciosului
Ca și în alte momente de seamă ale Noului Testament, acel din prima duminică de după Paști pune problema credinței despre care se cuvine să ne reamintim că a crede nu se confundă cu a vedea, a constata. Greșeala aceasta fundamentală au săvârșit-o fariseii, saducheii, bătrânii și cărturarii care, pe Golgota, exclamau: „Hristos, regele lui Israel, să se coboare de pe cruce, ca să vedem și să credem” (Marcu 15, 32).
Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul: râvnitor pentru Dumnezeu şi aprig vestitor al lui Hristos
“Sfântul Prooroc Ilie – despre care Vechiul Testament ne informează pe larg în capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor şi în capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor şi la care Noul Testament face în repetate rânduri aluzie (de ex.: Mat. 16,14 17, 11-12, Marcu 8, 28; Lc. 4, 25-26; 9, 8 şi 19), atât Ioan Botezătorul cât şi însuşi Hristos fiind luaţi drept reapariţii ale vechiului profet – ni se arată că ‘un om de la munte’ (e din Tesba Galaadului, ţinutul muntos dintre Iordan şi deşertul arab) şi cu înfăţişare de aspru şi straşnic ascet, întocmai ca Sf. Ioan Botezătorul căruia îi este mereu asemuit în Noul Testament.
Libertatea se cucerește numai prin omorârea păcatului
În cele din urmă m-am putut convinge că libertatea se cucerește numai prin omorârea păcatului și m-am trezit în stare să descifrez formula „fac ce vreau”: ea nu înseamnă că dau ascultare necondiționată viscerelor și tropismelor mele, pornirilor și instinctelor mele dobitocești, constituindu-mă prizonier al egoismului, turpitudinilor și plăgilor firii mele, ci supunându-le pe acestea voinței, rațiunii și conștiinței mele, părții bune (curățite) a eului meu, supra-eului meu.
Păstorul e iubit de turmă pentru că o păzește și-și pune viața pentru ea
„Ai dreptul să ierți numai ce s-a făcut în paguba ta.” (Nicolae Iorga)
Omul, dacă raționează în calitate de creștin și vrea să se poarte conform cu doctrina creștină, poate ‒ și trebuie ‒ să nu țină seama de nedreptățile săvârșite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ.
Cu Hristos e pe viaţă şi pe moarte…
Aşa e cu Hristos. E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofârlica, uite popa, nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face”, cu „împrejurările m-au silit”…
Nouă nu ne vine a crede că Dumnezeu poate să fie atât de bun, încât să ierte atât de lesne!
Dragul meu,
Creştinismul este greu pentru că are la temelia lui paradoxul şi absurdul. Învăţăturile lui Hristos sunt surprinzătoare şi neaşteptate. Ceea ce se cere creştinului este foarte asemănător cu ceea ce se cere trapezistului: o echilibristică periculoasă la înălţime ameţitoare, fără plasă; nu-i de mirare că mulţi se prăbuşesc ori, pur şi simplu, refuză să se urce. Oamenii, în general, sunt ostili creştinismului şi tind — din toată inima — înspre Vechiul Testament.
Să ne deprindem a nu deznădăjdui ca Iuda
A ierta este în esență un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând în consecință ca încă o probă a prezenței suflului divin în făptură). Singur Hristos poate, ca dintr-o ștersătură de burete, curăța o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele și gândurile rele ale unei vieți omenești. Străduindu-ne a ierta și învățându-ne a practica și iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greșit noi, pe noi înșine după ce ne-am căit cu adevărat), ne apropiem de înțelegerea iertării divine.
„Stați tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi”
Hristos ne conferă calitatea de oameni liberi, adică de nobili. Dar ne cere efortul păstrării noii noastre stări, efortul – ar spune existențialiștii – de a fi ceea ce suntem.
Cât este de urâtă lenevirea înaintea lui Dumnezeu!
Din pilda talanților reiese că omul care a plecat departe și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa este Însuși Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant – atât cât primise – răspunde: „Doamne, te-am știut om aspru, care seceri unde nu ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat”, stăpânul nu-l contrazice, ci, dimpotrivă, îi confirmă caracterizarea, repetând-o (Matei 25, 26). Și, imediat după aceea, urmează straniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ceea ce are i se va lua”.
Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mișcător al mâniei gratuite
Deși îmi dau seama că vin în contradicție cu spusele Apostolului (I Corinteni 6, 18-19: „Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?”), pentru care păcatul trupesc este cel mai compromițător și angajează complet persoana umană, cred că păcatul supărării și al enervării este mult mai grav.
Insul care, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori la birou ori la o coadă se enervează și se răstește, insultă și-și iese din fire, nu numai că se dedă în urât spectacol, dar se și rupe cu totul de Dumnezeu.
„Dacă vă voi spune nu veți crede”
Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitorul sunt la Luca 22, 67: „Dacă vă voi spune nu veți crede.” Aceasta-i condiția umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alții. Nu vrem, nu putem, nu știm, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalți. Experiențele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? Nu suntem crezuți. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicația, obține legătura. Ce ne rămâne a face decât, urmându-i pilda, să tăcem neîncruntați?
Trecem prea repede cu vederea asupra uriașelor rezerve de noblețe și înaltă seniorie din creștinism
„Nu, domnule!”
Plăcerea de a ști să spui „nu, nu, domnule”, anchetatorului care-ți cere nume, ofițerului politic care-ți propune situația de turnător, diavolului care te ispitește, scârbelor care fac tot ce sunt și ele în stare pentru a te scoate din răbdări.
(Pilat trebuie să fi citit în ochii omului adus în fața sa, ochii omului de care ar fi vrut să se descotorosească îmbiindu-l să-și ceară scuze, să comită o cât de mică josnicie care să-i dea procuratorului putința de a-l elibera, Pilat trebuie să fi citit și simțit acest nu, domnule, emițător de distanțare).