Viața noastră nu are o fixitate prin ea, ci e mereu amenințată să se prăbușească în prăpastia murdăriei și a nepăsării. Ea trebuie ținută și condusă cu mână tare și conștiință neadormită pe calea suitoare a curăției, prin gândul neîncetat la Dumnezeu, Care ne vrea neîncetat dăruiți Lui, răspunzând cu iubire curată iubirii Lui curate și voinței Lui de a arăta această iubire curată și semenilor noștri.
Ne pregătim crezând că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut și Om, unindu-ne cu El, imitându-L pe El prin puterea iubirii Lui. El ne-a iubit atât de mult, încât a mers chiar la moarte pentru noi, propovăduindu-ne această iubire tuturor oamenilor, chemându-ne pe toți la mântuire.
Răbdarea e o tărie spirituală care micşorează tăria necazurilor. Prin faptul că nu le rabzi, nu le micşorezi şi nu le înlături. De suportat tot le suporţi, căci n-ai ce face. Dar suportarea fără răbdare e îndoit sau însutit de grea.
Mai unită cu Hristos decât toți sfinții, și de aceea mai presus de toți sfinții și îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul Lui Dumnezeu zămislit și născut din ea ca om și apoi L-a purtat în brațe ca prunc și a rămas unită cu El prin afecțiunea omenească supremă pe care o trăiește o mamă față de fiul ei.
Nu suntem niciodată singuri când luptăm cu ispitele şi când răbdăm încercările. Iubirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor iradiază spre noi şi în noi, întărindu-ne.
„Numai când ai ajuns să cunoşti cele bune cunoşti cu adevărat cele rele, opuse lor, în care te-ai complăcut. Căci, până n-ai ajuns să recunoşti cele bune prin osteneala pentru ele, nu cunoşti urâţenia celor rele în care ai trăit. Ai crezut că ele sunt bune. În zadar îţi spuneau alţii că sunt rele. Nu-i credeai.
Chinul iadului, constând în despărţirea de Dumnezeu cel iubitor şi iubit, nu poate consta şi într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc în simţirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaştere teoretică a faptului că El e iubitor şi merită să fie iubit, dar nu-L poţi iubi. Neputinţa de a-L iubi în mod real şi recunoaşterea că El ar merita să fie iubit şi că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.
Precum mormolocii îi înfricoșează pe prunci, așa și umbrele pe cei mândri. Nu e cu putință ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică lașă de ceva de pe pământ.
O înfrânare fără smerenie are în ea o nedesăvârşire, căci e împreunată cu mândrie. O hărnicie fără iubire e aspră, e rigidă. O iubire fără înfrânare nu poate fi iubire deplină, căci nu are în sine uitarea de sine a celui ce iubeşte.
Evangheliile sunt cărți la hotarul între omenesc și dumnezeiesc. Învățăturile lor sunt pe înțelesul omenesc, dar de așa fel că oamenii n-au putut ajunge nici înainte, nici după ele la putința de a le formula prin ei înșiși. Ele nu sunt de la oameni, dar au fost formulate pe înțelesul oamenilor. Aceasta le face unice în istoria scrisului, nu cum sunt unice toate scrierile prin faptul că vin de la oameni neuniformi, ci prin faptul că nivelul lor nu poate fi atins de scrisul niciunui om.
Pentru a deveni locul „odihnei” lui Dumnezeu sau pentru a-L avea pe Dumnezeu ca loc de „odihnă”, mintea omenească trebuie să fie capabilă să primească în sine o conștiință infinit profundă și luminoasă. Dumnezeu trebuie să afle în aceasta posibilitatea de a răsfrânge lumina Sa la infinit, posibilitatea unei adânciri nesfârșite. Omul trebuie să fie capabil de o experiență conștientă mereu nouă, mereu mai adâncă a lui Dumnezeu; iar Dumnezeu, la rândul Lui, se bucură de această continuă noutate a bucuriei omului în care El se odihnește.
Încercările ce le aduce cuiva diavolul nu întrec puterea aceluia de a le răbda. Căci, dacă ar întrece această putere, omul n-ar avea nici o vină în cazul că nu le-ar putea răbda şi depăşi. Deci, cei ce cad nu pot da ca scuză că încercările sau ispitele au fost peste măsura puterii lor de a le înfrânge.
L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu. Apoi în cărți, în idei și simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii că e cu putință să-L întâlnești pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Și aici L-am auzit spunandu-mi: Îndrăznește să înțelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!
Sorin Dumitrescu- Părintele Paisie, Dumnezeu să-l odihnească, era binecunoscut ca unul dintre rugătorii în Hristos; practica de multă vreme rugăciunea inimii. Se spune că după săvârşirea dânsului, la 40 de zile, i-a apărut în vis ucenicului său. Avea o faţă îngrijorată şi i-a spus cu amărăciune: este foarte greu să te mântuieşti! Dacă Părintele Paisie declară „postum” aşa ceva, atunci te întrebi, în ce măsură zecile, sutele de mii de creştini care nu au reuşit să dobândească rugăciunea inimii, ar mai putea spera să se mântuiască ?
Dumnezeu dă omului puterea să se judece singur pe sine însuși, prin judecata pe care o dă asupra altora, mai bine zis prin sentința pe care o dă asupra celor ce i-au greșit lui.
Precum mormolocii îi înfricoșează pe prunci, așa și umbrele pe cei mândri. Nu e cu putință ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică lașă de ceva de pe pământ.