Iubiți credincioși, de curând vi s-a vorbit despre minunea înmulțirii pâinilor în pustie. De îndată ce oamenii au mâncat și s-au săturat și au adunat coșurile cu fărâmituri ca probă materială a minuni care se săvârșise, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: Voi intrați în corabie și mergeți în partea cealaltă a mării, până ce Eu mai rămân cu mulțimile și le voi da drumul să plece acasă.
Stareţul Efrem: Vedeţi această fotografie a stareţului Iosif isihastul? Am avut un mare stareţ. Era foc-foc, era un fenomen. Numai la cele cereşti se gândea. Cu acestea trăia. Două cuvinte ne spunea mereu: „răbdare, răbdare şi rugăciune”. Chiar şi aici ne ajută atât cât îi îngăduie Pronia lui Dumnezeu. Fiind sub ascultarea lui, niciodată nu ne certam între noi. Din exterior, unii ne creau probleme. Îl calomniau pe stareţ, îl învinuiau, dar stareţul Iosif zicea: „lăsați-i să zică ce vor! Noi să nu spunem nimic!”
Cea mai mare reușită a diavolului este tristețea. Și nu numai atât. Am confundat străpungerea inimii cu depresia. Am confundat pocăința, care conține bucuria, cu încruntarea, care este egoism rănit. Și am confundat plânsul după Dumnezeu, cu tristețea, cu supărarea.
Gheronda, este rău să ne luptăm pentru a urca în anumite poziții sociale înalte?
Iubirea de slavă este pentru om un cariu mare – această manie de a dobândi demnități, poziții, îl face pe om să apeleze la mijloace osândite de conștiința lui și de legea lui Dumnezeu.
Inima omului este laboratorul în care energiile create, sub puterea și cu lucrarea harului sunt transformate în energii divino-umane. Dar noi nu suntem lămuriți: care sunt aceste energii create? Tot ce „mișcă” în mine, tot ce simt, gândesc, spun, fac! Dar „carnea” acestei transformări este simțirea.
Când obosește dragostea, datoria o înlocuiește. Când obosește datoria, legea o înlocuiește. Câtă vreme mama arde de dragoste pentru copilul ei, ea face mai mult decât îi cere datoria sau legea. Când dragostea mamei față de copilul ei se răcește, mama își face numai datoria, adică face mai puțin decât poate dragostea, dar mai mult decât cere legea.
În Creștinism, dreptatea este o datorie, iar jertfa o alegere. Suntem datori să înfăptuim dreptatea; dacă vrem să ne jertfim, acest lucru este de bunăvoie. Îndeobște, nu le putem impune altora să se jertfească.
Altfel spus, dacă cineva te-a insultat, eu, în temeiul legii lui Dumnezeu, îți pot spune: „Nu-l reclama, nu-l da în judecată! Lasă-l, îți va face Dumnezeu dreptate!”.
Acesta-i fundamentul tuturor virtuţilor, Dumnezeu ne-a făcut din nimic şi acum, fiindcă suntem ceea ce suntem prin Dânsul, voieşte a întemeia toată fiinţa noastră duhovnicească pe această cunoştinţă că de la noi înşine nu suntem nimic. Cu cât ne vom adânci mai mult în această observare, cu atât vom vedea mai clar neajunsurile şi ticăloşiile noastre, iar Dumnezeu va pune pietre mai tari ca să se ridice duhovniceasca noastră zidire.
Cel ce practică isihia noetică se numeşte „isihast”. Isihastul urmează calea liniştirii, care reprezintă esenţa tradiţiei ortodoxe; scopul ei este de a ne duce la Dumnezeu şi a ne uni cu El. Să ne amintim spusele Sfântului Ioan Scărarul în acest subiect: „Isihast este cel care se străduieşte a închide pe cel netrupesc (gândul, mintea) în casă trupească, fapt care e vrednic de admiraţie…
Dacă rugăciunea pe care doreşti să o aduci lui Dumnezeu nu este importantă şi nu are înţeles pentru tine în primul rând, atunci nu vei putea s-o înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu. Dacă nu eşti atent la cuvintele pe care le rosteşti, dacă inima ta nu răspunde la ele, sau dacă viaţa ta nu este orientată înspre aceeaşi direcţie precum rugăciunea ta, rugăciunea nu se va îndrepta către Dumnezeu.
În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. (Matei 14, 14-22)
„Iubiți credincioși, ni s-a istorisit astăzi una din marile minuni pe care le-a săvârșit Domnul nostru Iisus Hristos – înmulțirea minunată a pâinilor. Domnul predica într-un loc pustiu, iar mulțimile, mai de aproape și mai de departe, Îl urmaseră și-L ascultaseră fără întrerupere vreme de ceasuri și ceasuri întregi. Cuvântul Lui le era hrană pentru suflet și parcă nu se săturau; L-ar tot fi ascultat. Au uitat de foamea și de setea trupului. Dar, la un moment dat, ucenicii s-au apropiat de Domnul și I-au spus: „Învățătorule, iată, s-a făcut spre seară și oamenii aceștia n-au mâncat nimic toată ziua. Dă-le drumul să meargă prin satele din preajmă și să-și cumpere de-ale gurii.”
Păsărelele, animalele, oamenii stau în întuneric, iar eu, dacă mă fac lumină, iată că îi scot din întuneric facându-i să nu mai orbecăiască, să nu se mai lovească, să nu mai cadă în gropi. Iar dacă nu mă fac lumină, ci rămân mai departe în întuneric și fiindcă vina o port eu, iată că trebuie să cer iertare și păsărelelor.
Să fim adevărați creștini, nu doar cu numele. Să dăm întregul nostru trup lui Dumnezeu, îndepărtându-ne de diavol. Mai întâi de toate, să atingem pământul cu capul nostru, plecându-ne astfel înaintea Lui, și să nu amenințăm cu acesta pe frații noștri; cu ochii noștri să vărsăm lacrimi înaintea Lui, nu să privim cu ochi spurcați la frumusețe străină; mâinile noastre să le întindem cu evlavie către El și să le desfacem ca să dăm dar bun – „nu oi să dăruim, iar boi să luăm”, nu să luăm „de zece ori și doar de una ori două să dăm”.
Paguba noastră constă în faptul că împrăștiindu-ne gândurile ne pierdem atenția, iar mintea începe să rătăcească neștiind pe unde o face. Deși stăm la rugăciune, ea totuși se întrerupe. Ce e de făcut? Toți spun unul și același lucru: când te dezmeticești, întoarce-te iarăși în inimă și începe de acolo să strigi pentru ca mintea să nu se rătăcească din nou.
Prin această rugăciune, Părintele cere binecuvântarea lui Dumnezeu ca în vremea întregii zile să lucreze după voia Acestuia. Scrie: „Binecuvântează, Doamne, ziua aceasta pe care mi-o ai dat pentru cea negrăită bunătatea Ta; şi mă învredniceşte în puterea binecuvântării Tale, ca toată fapta şi cuvântul din ziua ce încep acum să le săvârşesc pentru Tine, spre slava Ta, în frica Ta, dupre voia Ta, în duhul întregii cugetări şi al curăţiei, al smeritei cugetări, al răbdării, al dragostei, al blândeţii, al păcii, al bărbăţiei, al înţelepciunii, cu rugăciune şi în tot ceasul amintindu-mi că pretutindenea eşti”.
Îmi amintesc o întâmplare. Când eram tânăr, mergeam regulat la Mănăstirea Sfântului Pavel pentru treburi. Treceam prin grădină, şi grădinarul îmi dădea una-alta pentru părinţi. Este adevărat că stareţul, acest egumen sfânt, îmi zicea: Ai grijă, că bătrânul este cam dificil!