Să fie cunoscut bunilor campioni și eroilor nevoinței rugăciunii minții, că nu este ușor și simplu, pe cât socotesc ei, să-și stăpânească nestăpânita minte. Și aceasta din felurite pricini.
După vederea lui Hristos ca Dumnezeu adevărat şi după dobândirea cunoaşterii celei dumnezeieşti, părintele mărturiseşte că nu-L mai căuta pe Dumnezeu, ci căuta să se asemene lui Hristos şi să fie schimbat, prefăcut de către El, pe care Îl cunoştea personal şi duhovniceşte. Ce mare adevăr teologic este acesta! Nu căuta „nici un Dumnezeu necunoscut, nelimitat, impersonal sau veşnic, ci pe Hristos”, şi dorea să se asemene Lui şi să se prefacă sub puterea acestuia.”
Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, că frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.
Când, în cadrul slujirii noastre, intrăm în contact cu lumea, vedem că acest lucru este extrem de dificil. Nu știm de ce Dumnezeu nu a binevoit să ne dea puterea de a „vindeca toate suferințele oamenilor”, așa cum a dat-o Sfinților Apostoli și Sfinților noștri Părinți. Este ca și cum, lipsiți de această putere de vindecare, în slujirea noastră noi am fi mereu acoperiți de oprobriu.
Afirmaţi la un moment dat că fiecare cruce poartă în ea o taină. Credeţi că fiecare are de parcurs un traseu iniţiatic bine stabilit în metamorfoza de la uniformitate la unicitate?
Copilul meu, trebuie să fim tot timpul atenți, atât când ești fericit, cât și când ești trist. Când ești fericit, nu ar trebui să-ți pierzi controlul prin vivacitate și râs, și nici atunci când ești trist, să nu fii atât de sumbru încât să se vadă.
Vă rog să nu vă întristaţi, să nu vă neliniştiţi, să nu vă lăsaţi influenţaţi de situaţia care domină în lume. Aşa cum se spune în întrebare, într-adevăr, pe omul care trăieşte în lume „viaţa însăşi îl determină la a se risipi în faptă, în cuvânt şi în minte, aşa încât nu poate să păzească toate poruncile lui Dumnezeu.”
In rai omul se bucura de privilegiul de a-I vorbi lui Dumnezeu faţă către Faţă. Contemplarea chipului Ziditorului său era pentru el izvorul fiinţării, împărtăşirea din însăşi viaţa dumnezeiască. Adam a fost plăsmuit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu prin suflarea de-viaţă-dătătoare a Făcătorului, Care l-a făcut părtaş la energia Sa dumnezeiască. El se hrănea cu fiecare cuvânt care ieşea din gura lui Dumnezeu şi sufletul său sporea neîncetat în cunoaşterea dumnezeiască.
Părinţilor, am fost – iertaţi-mă că vă spun – mi-e frică să spun în pustie, că eram destul de slab. „Doamne, zic, sunt aici din ascultare! Nu sunt dintr-o mare vitejie!” Şi rezistam cu asta. Că nu era de glumă cu dracul! Şi a venit o ispită mare pe capul meu. O ispită pe care nu puteam să o accept cu nici un chip.
Sfânta Împărtășanie este cea care face vie relația noastră cu Hristos, dându-i un conținut real și concret.. Dacă nu ne împărtășim, relația noastră cu Hristos rămâne la nivel teoretic.
După învățătura Bisericii există două judecăți: judecata particulară, imediat după moarte, la 40 de zile, și judecata universală, atunci când istoria intră în plenitudinea Revelației. Ortodoxia, mai ales, consideră intervalul dintre judecata particulară și cea universală ca reprezentând o reală posibilitate de salvare a unor suflete, îndeosebi prin comuniunea cu Biserica, prin rugăciunea Ei, a noastră, a tuturor.
