
În Biserica Ortodoxă, pomana sau praznicul pentru cei adormiți își are izvorul în vechile agape din trecut. Termenul de „agape” implică ideea de sacrificiu.
În Biserica Ortodoxă, pomana sau praznicul pentru cei adormiți își are izvorul în vechile agape din trecut. Termenul de „agape” implică ideea de sacrificiu.
Noi avem puterea să împlinim voia Domnului, să urmăm rostul pentru care ne-a zidit, dar putem face şi altminteri.
A ne întoarce către Dumnezeu cu nădejde, chemându-L în ajutor, nu e încă de ajuns, căci sunt multe lucruri în viața noastră care depind de noi înşine. De câte ori nu cerem în mod repetat: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi curăția inimii, dă-mi cuvânt adevărat!”
Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des.
Rari sunt cei care cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. El Îl imită pe Hristos, Care ne-a dat El însuși pilda ascultării. Domnul iubește sufletul ascultător și-i dă pacea Lui și atunci totul este bine și sufletul simte iubire pentru toți.
Tot ce facem să facem cu rugăciune şi blagoslovenie ca să se pogoare harul Sfântului Duh peste noi. „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, zice Domnul.
Astăzi s-au înmulţit ispitele pentru călugăr, pentru că ispititorul a căpătat putere şi îndrăzneală.
Răutatea în om nu este atât din noi, cât de la ispititorul care continu ne pândeşte ca să ne clatine poziţia.
Referindu-se la metodele şi mijloacele pe care părinţii ar trebui să le folosească în educarea propriilor copii, Părintele Porfirie, ca un pedagog înţelept ce era, spunea:
Sfinții niciodată n-au cerut să scape de necazuri. Ci să le dea Dumnezeu răbdare! Deoarece în răbdare se dobândește răsplata. În răbdare se primește cununa mucenicească, nu în bucurie. De aceea să nu deznădăjduiască omul.
Evanghelia ne spune că Împărăţia lui Dumnezeu este, în primul rând, înlăuntrul nostru. Dacă nu putem găsi Împărăţia lui Dumnezeu în noi, dacă nu ne putem întâlni cu Dumnezeu înlăuntru nostru, chiar în adâncul fiinţei noastrre, atunci şansele de a-L întâlni în afara noastră sunt foarte mici.
In 1938, un om a murit la Muntele Athos. Era un om simplu, un ţăran din Rusia care a venit la Muntele Athos pe când avea în jur de 20 de ani, rămânând acolo pentru următorii cincizeci. Era un om de o simplitate extremă. Se dusese la Athos pentru că citise într-o broşură despre Sfântul Munte cum că Maica Domnului îşi dăduse cuvântul că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-ar sluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsit satul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeu este gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iar datoria ei e să mă mântuie”.
Pentru pocăinţa adevărata este nevoie nu de zile, nici de ani, ci numai de o clipă.
Lumea cunoaşte, de la începutul secolului al XX-lea, o perioadă de războaie neîntrerupte, mari şi mici. Pretutindeni, ziua de mâine este nesigură. Se ştie că frigul năprasnic ucide orice formă de viaţă, la fel de sigur ca focul. Iar războaiele au luat această îndoită caracteristică. Pentru a declanşa războiul, oamenii se luptă cu focul – când este cu putinţă.
Interviu cu Arhimandritul Elisei, starețul Sfintei Mănăstiri Simonopetra din Muntele Athos, publicat în revista Martyria.
Într-o zi, un călugăr veni să îl caute pe unul dintre cei mai faimoşi Părinţi ai pustiei egiptene, pe Avva Pimen, care era ucenicul Avvei Macarie cel Mare şi care primise veşmântul călugăresc din mâinile Sfântului Antonie însuşi, părintele tuturor monahilor creştini. „«Câţiva fraţi locuiesc cu mine, vrei să le poruncesc?». Bătrânul zice: «Nu, fă tu întâi ce ai de făcut şi, dacă ei vor să trăiască, vor vedea şi vor face şi ei». Fratele îi zice: «Părinte, dar ei vor să le poruncesc».
Cât de frumos este chipul credinciosului! Cât de minunat este harul acestui chip! Frumuseţea lui te farmeca, iar înălţimea lui da măsură încrederii pe care o are credinciosul în Dumnezeu. Liniştea revărsata pe chipul său arata pacea sufletului, iar calmul arata netulburarea inimii. Bunătatea zugrăvită pe faţa credinciosului mărturiseşte despre conştiinţa sa netulburată.
Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin. Dar cu cât țelul este mai înalt, cu atât mai anevoioasă atingerea lui.
Aşa de mult ţine Mântuitorul la iertarea aproapelui, încât fără de ea nici El nu ne iartă păcatele noastre. „De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va și vouă Tatăl Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre” (Matei 6, 14-15).