Maică, vezi încotro te uiți și la cine te rogi! Că, dacă te rogi în pustiu sigur că e pustietate. De multe ori, când ne rugăm, nu ne rugăm la Dumnezeu. Mulți oameni au o concepție greșită despre Dumnezeu și, din cauza asta își pierd credința și bine fac! Sunt oameni care se leapădă de acel dumnezeu și bine fac! Că ăla nu-i Dumnezeu în care cred ei și de care se leapădă ei.
Și câtă pace, câtă liniștire ne aduce cu sine smerenia atunci când corabia vieții noastre este cuprinsă de furtuna necazurilor și a durerilor!
Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. (Ioan 12, 8)
Ca unicul Dumnezeu adevărat Care poate dărui oamenilor ceea ce nici un înger sau om nu poate dărui, numai Domnul Hristos a avut curajul şi dreptul să le spună tuturor oamenilor: „adevărat, adevărat vă spun vouă: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” (Ioan 6, 47) şi „unul ca acesta a trecut deja de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24).
Când suntem reci și seci la rugăciune, când ni se pare că rugăciunea noastră este lipsită de sinceritate și o săvârșim doar din obișnuință – ce să facem? Oare nu ar fi mai bine să încetăm rugăciunea până ce aceasta va prinde iarăși viață? Dar cum vom ști că a venit acel ceas?
Auzisem din copilărie, pe plaiurile mele natale din Peloponez, că există un sfânt în Atena – părintele Porfirie: „Este nespus de mare! Te vede, te iubește, te citește și nu te ceartă.” Celor mai mulți dintre noi ne e teamă de sfaturile preoților, care par adesea prea aspre.
Atletul vieții duhovnicești se luptă să alunge gândurile pe care cel rău i le presară pe cale cu scopul de a-i zdruncina unitatea lăuntrică a puterilor sufletului și de a-l îmbolnăvi. Țelul Ortodoxiei, care este o știință psihoterapeutică, este acela de a vindeca sufletul bolnav, iar dintre alternativele de tratament, pe primul loc se află paza minții, respingerea gândurilor rele și neliniștitoare, precum și străduința de a le „ucide” înainte de a intra pe „poarta inimii”.
Sfântul Siluan Athonitul îi spunea unui misionar rus, care vorbea cu indignare și dispreț despre credința chinezilor, că este cu neputință să-i aduci la adevăr:
Pelerinul: Binecuvântați, Părinte.
Părintele: Domnul să te binecuvânteze, fiul meu. Ești singur?
De vreme ce viața monahicească este viața evanghelică, iar Evanghelia este un dar făcut tuturor oamenilor, înseamnă că și mirenii, mădularele Bisericii care au ales să se căsătorească și viețuiesc în lume, au, de asemenea, putința de a păzi poruncile lui Hristos și de a trăi în duhul Evangheliei. Firește, altele sunt măsura și chipul lepădării de sine și urmării lui Hristos, potrivit cu pilda talanților, întrucât fiecare primește de la Dumnezeu diferiți talanți, felurite harisme.
Mulți oameni muncesc greu; pe parcursul zilei își pierd toate puterile și nu pot începe ziua citind rugăciuni lungi doar pentru a-și împlini, după cum cred ei, datoria față de Dumnezeu. Despre acest lucru aș vrea să spun câteva cuvinte.
Feluritele noastre strădanii, în întregul lor, alcătuiesc nevoinţa stăruitoare pentru recăpătarea peceţii darului Duhului Sfânt, care ne-a fost dăruită în acea mare zi [a Botezului]. La Sfântul Botez ne-au fost date spre moştenire toate harismele Duhului Sfânt. Văzând lucrurile astfel, înţelegem că în acea zi nu ne-am deosebit întru nimic de cei mai mari dintre Sfinţi: am primit aceleaşi daruri precum aceia şi nimic mai puţin.
Sfinţii Părinţi spun că doar în Biserică putem ajunge cu siguranţă la îndumnezeire. Cu toate acestea, îndumnezeirea este un dar dumnezeiesc. Nu este ceva la care să putem ajunge prin propriile mijloace. Fireşte, trebuie să vrem, să luptăm şi să ne pregătim ca să fim vrednici, capabili şi destul de receptivi pentru a primi şi păzi acest mare dar al lui Dumnezeu – întrucât Dumnezeu nu vrea să facă nimic pentru noi, fără libertatea noastră. Cu toate acestea, îndumnezeirea este un dar al lui Dumnezeu. De aceea, Sfinţii Părinţi spun, pe de o parte, că noi „suferim” îndumnezeirea şi că, pe de altă parte, Dumnezeu lucrează îndumnezeirea.