„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)
In viaţa duhovnicească omul este pândit de felurite şi înfricoşătoare amăgiri. Una dintre ele este să creadă că el gândeşte, vorbeşte şi acţionează insuflat de Duhul Sfânt, atunci când lucrul acesta nu este adevărat. In Pateric şi în Vieţile sfinţilor se pomeneşte de mulţi monahi înşelaţi în acest chip, care, socotind că au pe Duhul Sfânt în ei, de fapt căzuseră pradă vicleniei diavoleşti. Se pune aşadar problema de a şti cum poate omul deosebi adevărata prezenţă şi lucrare a Duhului Sfânt în el de o prezenţă şi lucrare străină şi pe care I le atribuie Duhului Sfânt sub efectul unei amăgiri.
Judecând lucrurile superficial, unii trag concluzia că Dumnezeu este uituc sau rău. Vezi tu, omul, la sugestia satanei, nu face altceva decât să arunce vina pe Dumnezeu și pe semenii lui pentru propriile sale greșeli. Dacă pornim de la ideea că Dumnezeu este bun, vom deduce că există un motiv bine întemeiat pentru acea întârziere. Trebuie să căutăm să aflăm ce avem noi de câștigat de pe urma ei.
Există pocăință în iad pentru omul care ajunge în chin sau pentru îngerii căzuți?
Nimic nu este întâmplător pe pământ, nimic nu se face fără pronia lui Dumnezeu! Noi ne împotrivim proniei divine și cârtim, așa cum face un copil când mama sau tatăl îi taie voia. Și el reacționează din egoism și din încăpățânarea care se vădesc din cererea lui. Poate să și plece de-acasă și să-i ocărască pe părinții lui, pentru că nu i-au făcut voia.
Rugăciunea ne călăuzește în toate împrejurările vieții noastre. Nu putem ști, de pildă, ce este în inima celuilalt și, de aceea, nu știm ce trebuie să facem sau să spunem într-o anumită întâmplare ori situație. Rugându-ne lui Dumnezeu, cerem povățuirea Celui Atotștiutor și, în rugăciune, primim îndrumarea de trebuință.
Iar împărtășirea — dacă ne ținem de imaginea pe care am folosit-o mai înainte — este hrană. Dacă îți este cu adevărat foame, vino la masă; dar să nu vii ca un gurmand, să nu vii pentru că „poate se va găsi ceva plăcut”. La masă trebuie să vii fie din foame, fie dintr-un avânt al sufletului.
Dumnezeu cel Smerit „celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.” Harul este vița Sa, a lui Dumnezeu, și El Își dă viața cărora năzuiesc către asemănarea Lui.
Păcatul nu este căderea din lumea ideilor, pierderea arhetipurilor, ci întunecarea minții, prin care omul pierde comuniunea și unitatea cu Dumnezeu.
Sfântul Simeon Noul Teolog accentuează faptul că păcatul este, în realitate, cădere din slava lui Dumnezeu și pierdere a demnității cerești.
Vedeți cum lăcrimează omul sau chiar plange, și ochii îi sunt neliniștiți în ceasul morții? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Și sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai ușoară adiere de vânt. Căci îngerii zic: „După faptele tale, Aliluia! Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuți și tu cu faptele tale”.
După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta. (Ioan 5:1-16)
Adevărata luptă se dă în inimile oamenilor, între iubire și ură, între lumină și întuneric, între Dumnezeu și cel ce este ucigaș de oameni dintru început.
La început, când omul vine spre a lucra Domnului, Domnul, cu harul Său, dă sufletului puterea de a râvni binele și totul îi este ușor și prielnic; iar când sufletul vede în sine acestea, necercat fiind, gândește: „Toată viața mea voi râvni așa”.