– Romanii (îi înţelegea prin aceasta pe latini [catolici, n.n.]), în liturghia lor, dau însemnătate cuvintelor lui Hristos: „Luaţi, mâncaţi…” şi socotesc că în acea clipă are loc sfinţirea Darurilor. Dar şi Hristos, ca om (firea omenească), Se ruga Părintelui Său. Pentru aceasta, rugăciunea Anaforalei este adresată Tatălui – spre a-L trimite pe Duhul Sfânt şi a preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos.
Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor!
Domnul stă la uşa sufletului tău cu o mătură, gata, la invitaţia ta, să cureţe mizeria cumplită din sufletul tău, spre a-ţi face sufletul nou, curăţit, înmiresmat de tămâie şi bună mireasmă, şi spre a-l împodobi cu podoaba sa feciorelnică – Domnul stă şi aşteaptă invitaţia ta.
Dacă, din imprudenţă, omul înghite otravă sau orice altă substanţă vătămătoare şi simte în stomac durere, nu pierde timpul, ci imediat recurge la medicamente şi caută tămăduirea.
Doi monahi trăiau împreună în pustie. Într-una din zile şi-au pus o condiţie – să nu mănânce nimic până când nu le va trimite Dumnezeu. Oare ar fi coborât Dumnezeu în mod vizibil înaintea lor cu vreun coş de mâncare? Nicidecum!
Pentru credinciosul simplu şi smerit, slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată „ascuns de cei înţelepţi şi înţelegători”, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.
Să te dezamăgeşti până când n-o să te mai amăgeşti. Dezamăgirea e lucrarea ta. Dezamăgirea mea e lucrarea mea, nimeni nu m-ar putea amăgi dacă nu m-aş lăsa amăgită.
Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt.
Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.
În primul rând, ne eliberăm de stres, care e o boală a vremurilor noastre. Să ne îngrijorăm pentru una, pentru alta, pentru ailaltă… Să ne neliniștim, să suferim, să alergăm, să facem și să dregem. Omul se poate folosi de lucruri, dar nu să se odihnească în ele. Și sufletul, la fel ca materia, nu trebuie să se odihnească în lucruri omenești, în lucruri trecătoare. Îmi veți spune acum: „Dacă facem așa, ce se va întâmpla în final? Vom respinge totul și, la urmă, vom da în depresie? Încet-încet nu vom mai ști ce să facem.”
Un nevoitor din Sfântul Munte Athos povestea despre o perioadă din viața sa când trăia singur în pustie. Era puternic ispitit de deznădejde, iar sufletul îi era copleșit de întuneric. Totul i se părea lipsit de sens. Trecea prin acele stări despre care vorbește și Sfântul Siluan Athonitul, iar harul lui Dumnezeu încă nu lucra în inima lui cu putere, astfel încât întreaga lume i se părea apăsătoare și lipsită de lumină.
Pune-ți această întrebare: dacă soția mea, copiii mei, cel mai apropiat prieten al meu sau colegii de serviciu ar ști cutare sau cutare lucru despre mine, mi-ar fi rușine sau nu? Dacă mi-ar fi rușine – mărturisește-l.
La fel spunem şi noi acum: „De n-ar fi fost Domnul cu noi… de vii ne-ar fi înghiţit pe noi…” (Psalmul 123, 1-3).
Când te rogi, memoria îţi aduce [în minte] fie nălucirile unor lucruri din trecut, fie griji noi, fie chipul celui ce te-a întristat.
Ceea ce m-a frapat mai mult decât o dată, atunci când citeam sau predicam despre anumite pasaje din Evanghelie, este faptul că noi propovăduim Judecata ca fiind Vestea cea bună.
Iubite frate! Îmi spui că adeseori cazi, în pofida strădaniilor tale de a trăi cu bună rânduială şi de a nu-L jigni pe Domnul cu păcatele de voie şi fără voie, şi că tu, simţind în tine un noian al răului, te deznădăjduieşti de mântuirea ta, de miluirea ta la Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască.