Mulți oameni muncesc greu; pe parcursul zilei își pierd toate puterile și nu pot începe ziua citind rugăciuni lungi doar pentru a-și împlini, după cum cred ei, datoria față de Dumnezeu. Despre acest lucru aș vrea să spun câteva cuvinte.
Feluritele noastre strădanii, în întregul lor, alcătuiesc nevoinţa stăruitoare pentru recăpătarea peceţii darului Duhului Sfânt, care ne-a fost dăruită în acea mare zi [a Botezului]. La Sfântul Botez ne-au fost date spre moştenire toate harismele Duhului Sfânt. Văzând lucrurile astfel, înţelegem că în acea zi nu ne-am deosebit întru nimic de cei mai mari dintre Sfinţi: am primit aceleaşi daruri precum aceia şi nimic mai puţin.
Sfinţii Părinţi spun că doar în Biserică putem ajunge cu siguranţă la îndumnezeire. Cu toate acestea, îndumnezeirea este un dar dumnezeiesc. Nu este ceva la care să putem ajunge prin propriile mijloace. Fireşte, trebuie să vrem, să luptăm şi să ne pregătim ca să fim vrednici, capabili şi destul de receptivi pentru a primi şi păzi acest mare dar al lui Dumnezeu – întrucât Dumnezeu nu vrea să facă nimic pentru noi, fără libertatea noastră. Cu toate acestea, îndumnezeirea este un dar al lui Dumnezeu. De aceea, Sfinţii Părinţi spun, pe de o parte, că noi „suferim” îndumnezeirea şi că, pe de altă parte, Dumnezeu lucrează îndumnezeirea.
Un învăţător de Lege, ispitindu-L pe lisus, l-a întrebat: învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? — zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David, Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. (Matei 22, 35-46)
Odată, am fost invitat la o școală teologică din America pentru a ține un cuvânt de învățătură și, la sfârșit, mi s-au pus o mulțime de întrebări.
Scopul poruncilor Domnului este să elibereze mintea de neînfrânare şi ură, şi s-o ducă la iubirea faţă de Acela şi de aproapele. Din această iubire îndoită se naşte lumina cunoaşterii duhovniceşti practice.
Când eşti murdar, atunci te speli; când eşti păcătos, atunci te spovedeşti şi faci această curăţire lăuntrică. La spovedanie se dau nişte canoane. Canoanele nu sunt pedepse, ci nişte mijloace de îndreptare. De pildă, unii au păcătuit cu trupul mult şi atunci li se dau metanii, care sunt semn de mare pocăinţă, adică aplecarea capului, a frunţii pe pământ, spunând acea rugăciune scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
În rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor.
A nu merge în biserica lui Dumnezeu, a nu-ţi plini pravila, a fi neharnic la rugăciune şi la citirea Scripturilor, a întoarce spatele oricărei nevoinţe şi siliri de sine, de dragul desfătărilor, al plăcerilor şi deşertăciunilor, e lucru necuvios şi pierzător, fiindcă toate acestea duc în adâncul nepocăinței şi deznădejdii.
Suntem aşa, indiferenţi: „Eh, Doamne, ajuta-mă. Eh!… Dacă vrei, să mă ajuţi. Dacă nu, nu-i nimic.” Nu! Să ne socotim, după cum şi suntem, nevrednici. Că vezi ce zice Domnul: „Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt.” Dar uite, noi greşim veşnic, de aceea nu putem niciodată să pretindem că suntem vrednici să ne ajute. Nu, că totdeauna calcăm voile lui Dumnezeu, vrând-nevrand. Ş-aşa că, daca cerem cu blândete, cu smerită cugetare ajutorul Domnului, într-aceaşi secunda harul Sfântului Duh ne ajută. Dumnezeu să ne fie într-ajutor.
Există oameni răi pe lume și ei fac rău cu ușurință și cu plăcere. E adevărat că în adâncul lor și ei au chipul lui Dumnezeu și că pot deveni buni dacă se întorc la Dumnezeu și se pocăiesc de răutatea lor, dar noi trebuie să învățăm să ne ferim de rău! Ce vom face?
Hristos nu este doar Cel ce învaţă despre scopul vieţii, ci şi Cel ce călăuzeşte omenirea spre acest scop. De aceea S-a şi înălţat la ceruri: ca să arate unde e scopul nostru – căci unde este El, acolo este scopul. El S-a numit pe Sine „Păstor”.
– Părinte, mă mâhnesc atunci când ceilalţi nu au o părere bună despre mine.
Nădejdea în Dumnezeu nu este o fantezie psihologică. Nădejdea este o lucrare a Harului, care îți certifică, prin credință în Dumnezeu, faptul că El este „Cel ce poate să mântuiască”. Și această o trăiești înlăuntrul tău, și ești sigur de asta, și te afli într-o stare de pace, capabil de a trece prin necazuri.