Acestea sunt semnele îndelungii răbdări. Dar nu numai acestea, ci propriu îndelungii răbdări mai este şi a se socoti pe sine pricina încercării. Și poate că aşa şi este de fapt.
Dacă luăm rugăciunile de seară și cele de dimineață, unele dintre ele spun ceva; dar altele sunt atât de îndepărtate chiar și de conștiința obișnuită a unui adult, încât cu atât mai mult copilul nu le poate înțelege.
Întrebare:
Sfântul Chiril al Alexandriei a ajuns la concluzia că primirea Sfintei Euharistii nu ține de vrednicia personală. Cum ar trebui să înțelegem această atitudine în zilele noastre, când majoritatea lumii participă la Sfânta Liturghie fără a se împărtăși? Și, tot legat de această problemă, dacă avem simțământul că nu ne-am pocăit destul și avem îndoiala că suntem iertați, să ne mai împărtășim?
Există un tip de singurătate – singurătatea firească – care nu este patologică, ci creativă, plină de viaţă şi de har. Ea este ilustrată de despărţirea fiească de lume, despărţire pe care o instituie monahii. Este vorba despre un fel de rugăciune căreia ar trebui să-i consacrăm toţi mult timp. Trebuie să fim în stare să ne retragem din mulţimile zgomotoase care sunt atât de superficiale, surse de atâta distragere şi atât de contra-productive – într-o repliere care oferă sănătate, frumuseţe şi bine.
Cercetați Sfânta Scriptură, unde totul este mântuitor. Citiți mai mult Noul Testament decât Vechiul Testament, pentru că prin el ne vorbește Hristos, care a înlocuit Legea cea veche prin una nouă, Legea harului. Dar nu renunțați nici la profeți și nici la psalmi, care sunt de o frumusețe extraordinară.
„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)
In viaţa duhovnicească omul este pândit de felurite şi înfricoşătoare amăgiri. Una dintre ele este să creadă că el gândeşte, vorbeşte şi acţionează insuflat de Duhul Sfânt, atunci când lucrul acesta nu este adevărat. In Pateric şi în Vieţile sfinţilor se pomeneşte de mulţi monahi înşelaţi în acest chip, care, socotind că au pe Duhul Sfânt în ei, de fapt căzuseră pradă vicleniei diavoleşti. Se pune aşadar problema de a şti cum poate omul deosebi adevărata prezenţă şi lucrare a Duhului Sfânt în el de o prezenţă şi lucrare străină şi pe care I le atribuie Duhului Sfânt sub efectul unei amăgiri.
Judecând lucrurile superficial, unii trag concluzia că Dumnezeu este uituc sau rău. Vezi tu, omul, la sugestia satanei, nu face altceva decât să arunce vina pe Dumnezeu și pe semenii lui pentru propriile sale greșeli. Dacă pornim de la ideea că Dumnezeu este bun, vom deduce că există un motiv bine întemeiat pentru acea întârziere. Trebuie să căutăm să aflăm ce avem noi de câștigat de pe urma ei.
Există pocăință în iad pentru omul care ajunge în chin sau pentru îngerii căzuți?
Nimic nu este întâmplător pe pământ, nimic nu se face fără pronia lui Dumnezeu! Noi ne împotrivim proniei divine și cârtim, așa cum face un copil când mama sau tatăl îi taie voia. Și el reacționează din egoism și din încăpățânarea care se vădesc din cererea lui. Poate să și plece de-acasă și să-i ocărască pe părinții lui, pentru că nu i-au făcut voia.
Rugăciunea ne călăuzește în toate împrejurările vieții noastre. Nu putem ști, de pildă, ce este în inima celuilalt și, de aceea, nu știm ce trebuie să facem sau să spunem într-o anumită întâmplare ori situație. Rugându-ne lui Dumnezeu, cerem povățuirea Celui Atotștiutor și, în rugăciune, primim îndrumarea de trebuință.
Iar împărtășirea — dacă ne ținem de imaginea pe care am folosit-o mai înainte — este hrană. Dacă îți este cu adevărat foame, vino la masă; dar să nu vii ca un gurmand, să nu vii pentru că „poate se va găsi ceva plăcut”. La masă trebuie să vii fie din foame, fie dintr-un avânt al sufletului.
Dumnezeu cel Smerit „celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.” Harul este vița Sa, a lui Dumnezeu, și El Își dă viața cărora năzuiesc către asemănarea Lui.