Ce fel de Dumnezeu ar trebui să căutăm? Un Dumnezeu Viu! <…> Cei care caută astăzi, tineri sau bătrâni, creștini sau necreștini, caută o imagine a lui Dumnezeu, o reprezentare a lui Dumnezeu, care nu coincide pe deplin cu imaginea lui Dumnezeu oferită de catehism.
Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmașul care se străduiește din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, și ostașul lui Hristos, creștinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, și el, foarte abil. Inteligența unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le folosește pentru a-l înșela pe diavol și a-i zădărnici uneltirile și ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenția asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creștinului vindecat.
Oricât ai fi de atent oamenii îți pun piedici. Fiecare va fi pentru tine o problemă dacă nu știi să fii liber. Îl vei osândi în timp ce, în realitate, responsabilul ești tu pentru că nu știi să te păzești. Deoarece toți ne produc numeroase greutăți în viață, întotdeauna avem nevoie de luminare. Această luminare n-o putem câștiga în legăturile noastre cu oamenii. În întâlnirile noastre ne exprimăm trăirile noastre, bucuria, pacea, luminarea, sfințenia noastră. Dar toate acestea le dobândim în tăcere, la rugăciune, prin legătura noastră cu Dumnezeu, în chilia noastră.
Pentru a fi creștin, nu este de ajuns să mergi în fiecare duminică la Liturghie, să spui în fiecare zi câteva rugăciuni sau să ții posturile rânduite de Biserică, iar în rest să trăiești ca toți ceilalți.
Ar trebui să ne amintim de lucruri mult mai însemnate. Să cercetăm dacă avem înlăuntrul nostru adevărata credință, adevărata cunoaștere, lumina lui Dumnezeu, învățătura și adevărul lui Hristos, dacă ne încredem în Judecata viitoare. Să o facem nu doar pentru că avem mustrări de conștiință, nu doar pentru că nu ne simțim bine și trebuie să ne liniștim!
Postul nu înseamnă că trebuie să cerșim și mai insistent de la Dumnezeu; postul nu înseamnă că trebuie să venim la Împărtășanie mai des ca de obicei.
Postul este vremea în care trebuie să ne înfățișăm judecății lui Dumnezeu, să luăm aminte la vocea conștiinței noastre și să ne abținem de la Împărtășanie, dacă nu ne putem apropia cu vrednicie de ea.
Fii cu luare-aminte la ce ţi-a făcut diavolul. Sunt două lucruri: păcatul şi căinţa. Păcatul este rana, iar căinţa este leacul. Aşa cum sunt răni şi leacuri pentru trup, tot aşa pentru suflet sunt păcatele şi căinţa. Păcatul are ruşinea, iar căinţa are îndrăzneala.
Gheronda, Sfântul Isaac Sirul, scrie: „Dumnezeu ia în considerare virtutea după discernământul cu care este săvârșită”.
Purtăm în noi păcatul strămoşesc, această otravă a celei dintâi ispite a lui Adam în Rai – “Veţi fi ca Dumnezeu” – însă ascultarea ne poate slobozi de ea.
Te necăjeşti pentru că în fiecare săptămână ai parte de tulburare din pricina discuţiilor şi judecăţilor pe care le auzi în societate cu privire la monahism, pentru că te amesteci în ele şi uneori împărtăşeşti părerea altora. Ce să-i faci? Vinovat nu este monahismul, ci slăbiciunea unora, care văd lumea cu ochi „ageri” şi, băgând de seamă slăbiciunile unora, aruncă cu noroi în tot monahismul.
Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi cărţi multe, care să te povăţuiască pe tine spre folos şi să întrebi pe toţi dascălii, zicând: „Spuneţi-mi, cum mă voi mântui?”. Iată, toate cărţile cele învăţătoare în două cuvinte încap, adică: întru frica lui Dumnezeu şi întru a avea pe Domnul înaintea ochilor, totdeauna. Să iei aminte la tine însuţi, precum se cade, şi vei înţelege toate poruncile lui Dumnezeu şi să le ţii pe ele.
Mântuitorul îl îndeamnă pe om să nu-şi facă griji pentru hrana sa, nici pentru băutură, nici pentru îmbrăcăminte, aceasta fiind o grijă de căpetenie a închinătorilor la idoli, iar nu a ucenicilor Săi. Nu se cuvine copiilor lui Dumnezeu, oameni fiind, să aibă aceleaşi griji ca animalele. Dumnezeu, gazda noastră în această lume, ştie ce ne trebuie, poartă El grijă de nevoile noastre. Ori poate îşi închipuie cineva că Dumnezeu nu-şi cinsteşte pe oaspeţii Săi nici cât o gazdă de-a noastră? Doamne fereşte!
Dumnezeu dă omului puterea să se judece singur pe sine însuși, prin judecata pe care o dă asupra altora, mai bine zis prin sentința pe care o dă asupra celor ce i-au greșit lui.
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.
Dumnezeu vrea de la noi bunătate, milostivire faţă de oamenii nefericiţi, slabi, faţă de cei căzuţi şi dispreţuiţi, chiar şi faţă de cei pe care s-ar părea că avem depline drepturi de a-i socoti lepădaţi: faţă de hoţi, de bandiţi, de curve, de ucigaşi. „Cum aşa”, veţi întreba, „suntem datori să îi iubim şi pe ăştia?” Da, tocmai cu ei trebuie să fim mai atenţi, tocmai faţă de ei trebuie să avem cât mai mult tact în cuvinte, fiindcă ei sunt grav bolnavi cu duhul.