Un om duhovnicesc nu poate spune niciodată că nu este păcătos. Se vede mai păcătos decât toți, dar face și fapte de pocăință, se duce la mănăstire. Disprețul acesta față de tine s-ar putea, de fapt, să fie o autentică smerenie.
Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi cărţi multe, care să te povăţuiască pe tine spre folos şi să întrebi pe toţi dascălii, zicând: „Spuneţi-mi, cum mă voi mântui?”.
“Nu vă întristaţi, noroade, că este greu de trăit”, îndeamnă Sfântul Siluan. „Luptaţi numai cu păcatul şi cereţi ajutor de la Domnul, şi El vă va da, căci este milostiv şi vă iubeşte.“
Să nu credem vreodată că Dumnezeu nu ne aude atunci când ne rugăm Lui. El ne aude gândurile, tot aşa cum ne auzim noi vocile şi cuvintele unii altora. Iar dacă nu acţionează imediat, aşa cum cerem noi în rugăciune, este fie pentru că ne rugăm cu nevrednicie, fie pentru că cerem ceea ce nu ne este spre bine, fie pentru că, în Atotînţeleapta Purtarea de Grijă a Sa, El întârzie împlinirea cererii noastre până la ceasul potrivit.
Pentru a se îndepărta înrâurirea diavolească de la oameni și pentru a gândi cât de cât sănătos, aceștia ar trebui să meargă la un duhovnic să se mărturisească. Acum ei nu pot nici măcar gândi din pricina influenței diavolești.
Dacă harul lui Dumnezeu nu luminează pe om, cuvintele pe care acesta le vorbește, oricât de multe ar fi, nu sunt de niciun folos nimănui. Sunt auzite pentru moment și în clipa următoare cel ce le aude se întoarce iarăși ca un captiv la ale sale.
Să nu începeți prin a vă fi frică de ceva, pe motiv că nu sunteți îndeajuns de puternici, fiindcă „ajunge zilei răutatea ei”. Nu vă temeți de ziua de mâine, ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Celui ce v-a făcut astăzi să vă bucurați de pace duhovnicească toate îi sunt cu putință.
Pildele Vechiului Legământ spun, într-o rugăciune către Dumnezeu: „Bogăție și sărăcie nu-mi da, ci îmi rânduiește cele de lipsă și cele de ajuns” (Pilde 30, 8-9). Domnul meu, să nu-mi dai nici sărăcie și nici bogăție. Dă-mi ce îmi este necesar și suficient pentru nevoile materiale.
Iarăși, sufletul nostru! Taina tainelor! Taina cea mai neînțeleasă și mai de neconceput de sub cer! Nimeni vreodată nu a putut să se apropie sau să-i urmărească firea, ființa și proprietatea lui. Toate sunt activate și determinate prin el, dar el însuși niciodată nu a fost înțeles de nimeni. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat ne-a descoperit și ne-a mărturisit ce este și cum este, fiindcă El Însuși este Creatorul lui, nostalgia lui, lumea lui, așteptarea lui. Numai El a putut să ni-l descopere și să ni-l caracterizeze în chip cuvenit lui Dumnezeu, zicând că lumea întreagă nu este vrednică de un singur suflet.
Smerenia nu înseamnă să te frângi în faţa oricui şi să accepţi orice! Iisus Hristos, chipul smereniei şi al blândeţii înfruntă şi mustră pe cei mândri!
De unde s-a deprins inima noastră să fie iubită cu atâta tărie? E limpede că noi toți dorim să fim iubiți și plăcuți de toți și de fiecare în parte. Inima noastră nu s-a putut deprinde aici, pe pământ, nici de la părinți, căci și ei sunt mărginiți de timp și de spațiu, iar sufletul caută la cele veșnice. Inima noastră s-a învățat să fie iubită și plăcută de la inima cea dumnezeiască și veșnică, căci și noi suntem dragoste dumnezeiască, de aceea suntem chemați să fim fiii luminii și fiii lui Dumnezeu, plini de dragoste dumnezeiască.
Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmașul care se străduiește din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, și ostașul lui Hristos, creștinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, și el, foarte abil. Inteligența unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le folosește pentru a-l înșela pe diavol și a-i zădărnici uneltirile și ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenția asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creștinului vindecat.
Părinte, de ce atunci când cad în mâhnire am gânduri de hulă?