Acum multe persoane care vin la duhovnici se plâng de singurătate. Însă, ca să spunem adevărul, atunci când trăim realmente prin dumnezeirea lui Hristos, nu cunoaştem singurătatea. Vorbesc din propria-mi experienţă; am petrecut şapte ani în pustie şi niciodată nu am fost atins de sentimentul că îmi lipsea ceva, adică prezenţa cuiva. Însă în mintea mea se afla plinătatea părtăşiei cu Dumnezeu şi cu Omul. Astfel, şi aici, vom încerca să zidim templul nostru, casa noastră.
Gândiți-vă la ”Tatăl nostru”. Dacă ești certat cu cineva, chemarea acestui Tată sfânt se preface în blestem: ”nu mă ierta, Doamne, precum nici eu nu pot să iert”. Contradicția dintre ceea ce spunem și ceea ce facem anulează rugăciunile noastre. Iertarea noastră de către Dumnezeu depinde de iertarea noastră față de aproapele. Aici nu e vorbă goală, e nenorocire.
Sufletul care iubește a osândi pe ceilalți, sau care este neascultător sau neînfrânat, sau care și-a părăsit pocăința, nu va putea scăpa de capcanele dracilor și a se slobozi de gânduri rele; dar de va plânge pentru păcatele sale și va iubi pe fratele, Domnul îi va da lacrimi pentru întreaga lume. „O, Doamne, dă mie lacrimi, ca sufletul meu să plângă din dragoste pentru fratele zi și noapte”.
Noi toţi credem că ştim ce este iubirea şi că ştim să iubim. În realitate, foarte adesea ştim doar să ne desfătăm cu relaţiile omeneşti. Ni se pare că iubim pe cineva pentru că avem faţă de el un sentiment de duioşie, pentru că ne este bine cu el; dar iubirea este ceva mult mai mare, mai exigent şi, uneori, mai tragic.
Evangheliile sunt cărți la hotarul între omenesc și dumnezeiesc. Învățăturile lor sunt pe înțelesul omenesc, dar de așa fel că oamenii n-au putut ajunge nici înainte, nici după ele la putința de a le formula prin ei înșiși. Ele nu sunt de la oameni, dar au fost formulate pe înțelesul oamenilor. Aceasta le face unice în istoria scrisului, nu cum sunt unice toate scrierile prin faptul că vin de la oameni neuniformi, ci prin faptul că nivelul lor nu poate fi atins de scrisul niciunui om.
Să trudim cu bucurie chiar până la mormânt pentru slava lui Dumnezeu. Celor ce lucrează bine, le dăruieşte această faptă minunată Acela care este Însuşi dătătorul şi păzitorul vieţii. Atunci are loc cu adevărat singura şi dulcea veselie, pentru ca cel ce trăieşte să aibă în inimă bunătatea dumnezeiască. În aceasta constă nădejdea nemincinoasă şi puternică: în dorinţa de a săvârşi faptele cele bune.
Mărturisește tot Vechiul Legământ, ca să nu mai vorbesc de Noul Legământ, că nimenea, dar nimenea, nu este drept înaintea lui Dumnezeu, nimenea n-a găsit sfințenia, nimenea n-a găsit slava lui Dumnezeu, nici viața veșnică; toți suntem robi morții. Dar iată că în fiecare din noi trăiește un bogătaș. A, că eu am educație, că eu sunt mai bun decât celălalt, mai frumos decât cineva, mai nu-știu-ce decât altul.
Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuinţă. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preţ – sufletul, oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc.
Cel care se linişteşte cu adevărat pentru Hristos are întotdeauna lacrimi, îşi plânge păcatele sale şi se îngrijeşte de toată virtutea. Apoi, cu credinţă fierbinte se dăruieşte nevoinţelor până la moarte. Şi coborând mintea în inimă, se sileşte ca, prin inspiraţie, să spună rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” şi să-şi adune mintea după îndrumările Sfinţilor Părinţi niptici.
Monahismul este o cultură care, după părerea mea, nu are egal în lumea aceasta. Dacă monahul vede Slava cea negrăită a lui Dumnezeu, el se vede înconjurat de patimi josnice, neînsemnate – o viață întunecată, departe de lumina dumnezeiască. Cel ce a văzut slava negrăită, când vede cele fără de slavă, cele de moarte ale noastre, plânge și se tânguiește.
Există o zicală rusească: recolta slabă este de la Dumnezeu, iar foametea este de la oameni. Astăzi am putea hrăni întreaga lume, dar stăm pe rezerve, numai ca să nu le vindem prea ieftin. Iată ce se întâmplă. Dacă toate rezervele care zac în Europa, care nu sunt vândute, ci sunt păstrate cu mare grijă și pe bani mulți, ar fi împărțite, oamenii nu ar muri de foame. Sunt de acord: acolo unde se sfârșește iubirea începe calculul. Iubirea nu constă într-un sentiment, nu într-o trăire în care inima se topește, ci în a te raporta cu responsabilitate la întreaga creație.
– Părinte, poate trăi cineva în întunericul păcatului şi să nu simtă aceasta?
Având în vedere dumnezeiasca descoperire care ne vorbește despre originea noastră inițial paradisiacă, având drept criteriu dumnezeiasca dragoste cu care ne-a încins Dumnezeu Cuvântul întrupat, având garanție bunătățile cele veșnice și nemurirea pe care ne-a dat-o ca moștenire Mântuitorul nostru, Dumnezeu-Omul, prin Care primim darul suprem și fără de asemănare al înfierii de către Dumnezeu Tatăl (care constituie sfârșitul a toate, punctul în care sfârșește orice mișcare și orice dorire), să ne îndreptăm voința noastră într-o direcție dreaptă.
In cartea I a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni scrie: „Neîncetat, rugaţi-vă!”.
Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.
Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre. Darul mântuirii se dobândeşte, chiar ca dar, cu mare luptă. Mântuirea e prin Hristos, care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic.
Sfatul meu este următorul: citește Evanghelia și marchează locurile în care inima ta se încălzește, mintea ți se limpezește, voința prinde viață și simți o forță în tine; acele locuri despre care poți spune: „Cât de frumos este! Cât de adevărat!”