Păi să-ţi întrebi inimioara. Ce să faci? În fiecare dimineaţă să conştientizezi că: „Doamne, eu n-aş fi putut să mă bucur de ziua de astăzi dacă mama mea şi tatăl meu nu mi-ar fi dat viaţă, că puteau să nu mi-o dea, puteau să mă ucidă prin avort”.
Chiar dacă copilul este botezat, chiar dacă este împărtășit, char dacă i-au fost citite multe rugăciuni și a fost purtat pe la sfinți – toate acestea pot avea o influență benefică asupra lui și mai ales datorită faptului că nu opune rezistență și sufletul lui le primește – în cele din urmă copilul poate să devină de nerecunoscut. Poate să devină ca și când nu ar fi fost botezat, sau ca și când nu a fost împărtășit niciodată, ca și când nu s-ar fi întâmplat niciodată minunea pe care a văzut-o părintele însuși la copil. Copilul poate să ajungă la o astfel de stare ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic din toate acestea. De ce? Datorită părinților.
Nu spune cu ușurință celuilalt „te iubesc”. „Te iubesc” înseamnă că eu sunt gata să mor pentru tine. Nu să mori tu pentru mine… Este cu neputință azi. „Sunt gata să te omor de dragul meu. Trebuie să faci totul ca să mă faci fericit.” Vin bietele fete și zic : „Vreau să fac totul pentru a-l face fericit.” Însă aceasta implica o mare responsabilitate, mai ales când căsnicia trece prin mari încercări….
Este un fapt binecunoscut că astăzi căsătoria trece printr-o criză. Acest lucru este adeverit de numărul mare de divorțuri, dar și de mulțimea de perechi care, fără să mai ajungă la divorț, trăiesc în concubinaj și nu găsesc nici o fericire și nici o bucurie în legăturile lor.
Astăzi aș vrea să încep o discuție pe tema: ce îi veți spune unui copil care vă întreabă: cum trebuie să mă rog? ce trebuie să fac?
Îmi amintesc că odată, în America, am intrat într-o biserică veche. Intrasem doar să mă uit, și am zărit un om stând cu capul plecat, într-o stare care mi s-a părut a fi de profundă descurajare. M-am apropiat de el, l-am atins ușor pe umeri și l-am întrebat: «Ce s-a întâmplat?» (Știu, e un gest foarte neamerican – dar, până la urmă, rușii sunt ruși: mai direcți, mai sălbatici.)
Atât de iubitori de sine am devenit acum, încât nici măcar nu vrem să avem copii, ca să nu ne dăm osteneala să-i creştem. Multe mame, chiar şi creştine, preferă să lucreze, dar să nu crească copii, uitând cuvintele Apostolului, că femeia se mântuieşte prin naştere de fii, adică prin creşterea copiilor.
Dacă luăm rugăciunile de seară și cele de dimineață, unele dintre ele spun ceva; dar altele sunt atât de îndepărtate chiar și de conștiința obișnuită a unui adult, încât cu atât mai mult copilul nu le poate înțelege.
Omul care iubeşte nu se va simţi niciodată singur. Dragostea îi va încălzi sufletul. El face bine, iubeşte, şi dragostea lui îl leagă de cei pe care îi iubeşte, chiar dacă n-are o familie proprie. Se înţelege, însă, că în familie eşti mai apropiat de cei pe care îi iubeşti, poţi să-ţi manifeşti dragostea faţă de ei zi de zi, aproape ceas de ceas.
În viață, fiecare tânăr ajunge la o răscruce: căsătoria sau monahismul. Mulți se întreabă: care este calea mai înaltă?
Răspunsul este simplu și profund: amândouă sunt binecuvântate.
Să învățăm să fim buni și blânzi cu toată lumea, dar mai cu seamă cu soțiile noastre, să ne dăm multă silință, ca și atunci când ele ne ceartă pe drept sau pe nedrept, să nu le răspundem tot cu ceartă, ci să urmărim un singur lucru, să punem capăt pricinilor de supărare și să statornicim în casă pace adâncă, ca și femeia să se întoarcă la bărbatul ei, dar și bărbatul să-și găsească la ea, ca într-un port, scăparea de grijile și tulburările din afară.
Scrieţi că iubiţi copiii din pricina minunatei lor recunoştinţe, care la cei mai în vârstă este tocită bine. Daţi exemple. Voi da şi eu măcar unul. Isidor, Mitropolitul Petrogradului, povestea deseori cum în copilăria sa era nevoit să umble desculţ. Un om pe numele de Petru s-a milostivit de el şi i-a cumpărat opinci din scoarţă de tei, care preţuiau cinci copeici. Această mică binefacere s-a întipărit atât de adânc în mintea lui Isidor, încât după cincizeci de ani, ca preot şi episcop, îl pomenea mereu pe binefăcătorul său, Petru.
Sfântul Părinte Porfirie credea în valoarea rugăciunii pentru viaţa duhovnicească şi-şi sfătuia fiii duhovniceşti să se roage necontenit:
Unui frate i-a zis Părintele aşa:
„Un barbat a venit odata la chilia mea, sa-mi spuna cat de deprimat era, din cauza disputelor pe care le avea cu sotia lui. Cu toate acestea, nu am găsit la ei nicio problema grava. El se incrunta dintr-un motiv, soția lui se încrunta din alt motiv, asa ca niciodata nu se bucurau impreuna. În acest caz, am avut nevoie putin de „mobilier”.
„Iubite Părinte Dionisie, bucură-te! Noul An să fie binecuvântat de către Preasfântul Prunc din Betleem!
Despre spre post l-am auzit spunând nişte lucruri care m-au impresionat foarte mult. Într-un cuplu de proaspăt căsătoriţi, soţul ţinea toate posturile cu regularitate, în timp ce soţia nu era obişnuită din familia ei să postească. Nu avea nimic împotriva postului, dar pur şi simplu nu era obişnuită cu el. Când soţul a expus această problemă Părintelui Porfirie, el i-a sfătuit în felul următor: