Tu, bărbatul, îl auzi pe Pavel, care o povăţuieşte pe femeie să ţi se supună ţie, şi-l lauzi şi-l admiri. Auzi însă ce spune mai jos: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25).
Unele soții se plâng că bărbații lor nu știu să fie cap de familie, să ia decizii, să se comporte bărbătește. Este posibil ca ei chiar să nu știe cum să facă acest lucru, pentru că nu au fost învățați sau nu au avut un model sănătos. Alteori, chiar soțiile sunt cele care nu le dau voie să fie bărbați cu adevărat, pentru că preiau conducerea în familie, dirijează toate deciziile, și apoi tot ele se plâng că nu mai pot face față și soții nu le ajută cu nimic.
– Cum să-mi aduc vrerea spre cele bune şi să stărui mai mult în cele bune?
Vremea noastră este o vreme cumplită de destrămare a familiei, de înmulţire continuă a divorţurilor, de fugă tot mai deasă a copiilor din familie – şi aceasta pentru că de la căsnicie se cere, ca să zicem aşa, „fericire”, şi la cea mai mică dificultate oamenii dau fuga să divorţeze, uitând că viaţa de familie, dacă o înţelegem creştineşte, este întotdeauna nevoinţă, întotdeauna luptă, întotdeauna silinţă.
– Ne certăm, ne certăm… Ce să facem ca să nu ne învrăjbim definitiv între noi?
– În limba noastră există un verb special pentru definirea certurilor: „to bicker”. Este atunci când tachinezi pe cineva, te ciorovăieşti, mereu scoţi la iveală neajunsurile altora şi ţi se spune: „Încetează! Nu mai face gălăgie! De ce te porţi aşa? Nu trebuie aşa!”
Aşadar, prin anii 1940-1950, când în America încă nu era televiziune, era foarte populară o emisiune radio despre cuplurile familiale.
După căderea celor întâi zidiți și întunecarea minții lor, diavolul încearcă întotdeauna să ne conducă la o folosire rea și greșită a darurilor lui Dumnezeu și să ne facă astfel să păcătuim și să fim lipsiți de dumnezeiescul har. Vine așadar, și în mii de feluri și cu felurite gânduri ne îndeamnă să distrugem și să degradăm această mare Taină a căsătoriei la o relație animalică al cărei unic scop este satisfacerea individuală a instinctului și gustarea vremelnică a plăcerii, fără nici o altă consecință și legătură cu măreția persoanei umane.
Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înţelepciune. Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. Bărbatului i-a dat bărbăţie, pentru ca să se descurce în situaţiile grele şi pentru ca femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat şi femeii aceeaşi bărbăţie, nu s-ar fi putut menţine familia.
În cadrul căsniciei, bărbatul şi femeia trebuie să-şi spovedească gândurile unul altuia?
Cât de uşor este, de exemplu, să se facă legătura între pomul de crăciun şi istoria naşterii lui Hristos. Sau cât de uşor este ca de Paşti, să le explicăm copiilor că Mântuitorul a pătimit şi a fost răstignit pentru păcatele oamenilor. Copilul va înţelege, că pentru aceasta nu trebuie să păcătuim. Îi vom spune, de asemenea, despre Înviere şi despre faptul că deşi suntem muritori, dacă vom fi buni, Mântuitorul ne va învia şi pe noi, aşa cum a făcut cu dreptul Lazăr.
Nu poţi să nu iei copilul de la şcoală şi să nu-l întrebi :”Ce-ai făcut la şcoală azi? Ce teme ai pentru mâine? Vrei un sandviş?…”Dacă îl iei de la şcoală şi te îngrijeşti până a doua zi, darmite de la zorii viţeii lui până la zorii vieţii veşnice, oare cum trebuie să te îngrijeşti de el?
În toate slujbele Biserica se roagă prin textul ecteniilor și a rugăciunilor pentru „bunăstarea” tuturor. În rânduiala Tainei Cununiei această cerere este accentuată și mai mult, slujitorul cerând lui Dumnezeu să dăruiască mirilor „bunătăți în viața lor”, „sporire vieții”, „desfătarea bunătăților”, într-un cuvânt bunăstare în tot mersul lor lumesc spre veșnicie.
Atât de iubitori de sine am devenit acum, încât nici măcar nu vrem să avem copii, ca să nu ne dăm osteneala să-i creştem. Multe mame, chiar şi creştine, preferă să lucreze, dar să nu crească copii, uitând cuvintele Apostolului, că femeia se mântuieşte prin naştere de fii, adică prin creşterea copiilor.
Odată, a venit la Colibă cineva care mi-a spus că are probleme cu femeia lui. Ajunseseră la divorţ, nu voiau să se vadă unul cu altul. Amândoi erau învăţători şi aveau doi copii. Nu mâncau niciodată acasă. După ce terminau serviciul, unul mânca la un restaurant, celălalt la altul, apoi luau câteva sandvișuri pentru copii, iar sărmanii copii, atunci când se întorceau părinţii lor acasă, se duceau şi căutau prin buzunare şi prin genţi să vadă ce le-au adus să mănânce. Sufereau o mare dramă. Bărbatul ei era şi cântăreţ la o biserică. La o biserică mergea femeia lui, la alta cânta el. Până acolo ajunseseră.
Mărturia unei soții. Ani întregi m-am rugat pentru bărbatul meu. În ultima vreme, deoarece nu avea cu ce se îndeletnici, stătea ceasuri întregi înaintea televizorului. Dormea cu el aprins.
Când eram bolnavă, mă supăram pe copii că nu mișcau un deget ca să mă ajute. Am venit la părinte ca să-l întreb ce să fac:
„Părerea generală despre educaţia copiilor este următoarea: este nevoie de grijă înainte de căsătorie. Alegerea persoanei potrivite trebuie să se facă cu rugăciune. Soţii trebuie să înceapă cu zel viaţa lor şi cu rugăciune, să-i lumineze Dumnezeu pe copiii care se vor naşte, ca să devină copiii Lui.
Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei Taine a Cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel – cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un partener de viaţă.