– Care este limita până la care trebuie purtată crucea? De exemplu, dacă te afli într-o căsnicie care nu mai funcţionează, oricât ai fi încercat, astfel încât se creează un mediu nociv pentru cei din jur? Ce este de făcut?
Părintele Porfirie a spus unor părinţi care se plângeau de copiii lor că au probleme: „Fiţi voi sfinţi, fiţi buni, şi apoi, chiar fără predici, fără sfaturi, vor ajunge şi ei buni”. Cred că de multe ori noi suntem cauza purtării celei rele a copiilor noştri. Nu respectă regulile pentru că mai întâi noi le-am încălcat.
Toate amintirile noastre din copilărie ne aduc înaintea ochilor gesturile frumoase și mișcătoare, neuitate și vrednice de urmat ale iubirii mamei. Iubirea mamei este atât de mare încât nu se descrie și nu se măsoară. Este dar dumnezeiesc pe care-l primim câtă vreme trăiește mama noastră iubitoare.
Când în casă se întâmplă ceva neplăcut din pricină că soţia ta a greşit, tu să nu-i sporeşti întristarea, ci să o mângâi, chiar dacă ai fi pierdut totul. Nu este însă nimic mai supărător decât să ai în casă o soţie care se poartă urât cu tine.
Toată lumea spune că pruncii sunt un dar de la Dumnezeu. Putem privi și pe soțul sau pe soția noastră tot ca pe un dar? E drept că acest dar, cu timpul, se cam învechește, cam dispare bucuria de la început. Mai ales nevestele își amintesc de acele începuturi, pe care le invocă la infinit. Cum am putea să reactualizăm această stare de început, de paradis inițial?
Harul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului este neobişnuit: el întoarce, vindecă şi întăreşte copilul trupeşte şi duhovniceşte. Împărtăşirea cât mai deasă este zălogul sănătăţii lui trupeşti şi sufleteşti.
În problema creşterii copiilor, mai mult decât sfaturile ajută exemplul. Acesta se întipăreşte adânc în sufletul copilului, astfel că, şi dacă copilul se abate pentru o vreme, exemplul are puterea să-l readucă la ceea ce e corect şi bine. Nu e îngăduită forţa constrângerii asupra lui, deoarece este vorba de o persoană liberă care are dreptul să facă alegerile ei proprii. Mult ajută de asemenea întâmpinarea copiilor cu dragoste.
Este treaba lui Dumnezeu! Eu nu-mi pun niciodată o asemenea întrebare, ci Îi las Domnului toată inițiativa! Ți-aș sugera să te întrebi: „Cum să fiu atât de aproape de Dumnezeu încât să simt că mă conduce?” Adică, cum să fac să zic cu-adevărat: „Facă-se voia Ta!” și să am curajul să risc să pierd cioara de pe gard? Nu? E un risc, dar merită!
Este un fapt binecunoscut că astăzi căsătoria trece printr-o criză. Acest lucru este adeverit de numărul mare de divorțuri, dar și de mulțimea de perechi care, fără să mai ajungă la divorț, trăiesc în concubinaj și nu găsesc nici o fericire și nici o bucurie în legăturile lor.
Sfinţilor mucenici, care bine v‑aţi nevoit şi v‑aţi încununat, rugaţi‑vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”, așa auzim cântându-se în cea mai fastuoasă slujbă a Sfintei Biserici – Taina Sfintei Cununii. Ne întrebăm, de ce oare dumnezeiștii părinți și imnografi, alcătuitori ai rânduielii Tainei Sfintei Cununii, au ales ca într-unul dintre cele mai importante momente din viața familiei creștine să se vorbească mirilor despre mucenicie? De ce se cântă despre sânge vărsat, despre renunțare la lume, renunțare la propriul „eu”, atunci când toți se bucură pentru noua familie ce s-a format în marea familie – Biserica?
Te căsătoreşti când eşti matur. Unii sunt maturi la 25 de ani, alţii niciodată. Unii la 40 de ani sunt încă imaturi. Căsătoria este o mare responsabilitate. Astăzi trebuie să punem mai mult accentul pe maturitate. Eu nu le recomand să se căsătorească celor care vor după nuntă să se ţină de distracţii şi să avorteze copiii. Divorţul este şi el o calamitate.
„Bărbaţilor, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care împreună cu voi sunt moştenitoare ale harului vieţii veşnice” (I Petru 3, 7). „Aşadar bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe însuşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte” (Efeseni 5, 28).
Ce se întâmplă în familiile noastre când intervine un necaz, o încercare, o situație tensionată, o suferință trupească sau sufletească?
Să dedicăm destul timp copiilor noștri, să discutăm, să glumim împreună cu ei, să dezvoltăm un dialog. Când încetează dialogul, atunci să ne temem! Pentru a exista comunicare, este nevoie neapărat de dragoste, răbdare, timp, înțelegere deplină, atitudine binevoitoare. Dacă un copil se teme și se tot gândește cum va face față tatălui ‒ judecător obiectiv, imparțial ‒, sau mamei ‒ severă și stranie ‒, atunci el se va închide înlăuntrul său, va încerca să-și rezolve problema apelând la prietenii săi, care nu sunt întotdeauna cei mai buni sfătuitori.
În urmă cu ani buni, prea mulți, o bunică a spus unui tânăr teolog: „Vezi, că până acum Maria s-a uitat tot timpul la icoana Mântuitorului. Tu, acum, te-ai interpus între icoana Mântuitorului şi ea. Să nu trădezi nici icoana din spatele tău, nici femeia din faţa ta”.
Odată, pentru a-i îndrepta unui frate multele sale cusururi, Bătrânul, folosind exemple din natură şi din viaţă, i-a zis:
Aveţi grijă de copii, ca ei să se teamă să facă rău, şi nu vă purtaţi neînţelept, plini de mângâieri, nu le îngăduiţi să-şi facă voia lor, lucruri de ruşine şi fărădelegi, nu le îngăduiţi să facă ceva ce nu se cade şi să capete obiceiuri rele. Căci cine se obişnuieşte cu ceva din copilărie, cu aceasta şi la bătrâneţe rămâne şi ce purtare îşi însuşeşte la tinereţe – bună ori rea –, cu aceasta îmbătrâneşte şi moare.