Să ne oprim însă şi asupra unor relatări unde este menţionat numele monahului. Ele se referă la Avva Pafnutie, Avva Antonie şi Avva Macarie Egipteanul. Povestirea despre Pafnutie se găseşte în Historia Monachorum în Aegypto. După mulţi ani de asceză, el cere lui Dumnezeu să-i arate căruia dintre sfinţi i se aseamănă cel mai mult în virtuţi. Un înger îi spune că este asemenea flautistului dintr-un oraş apropiat. Mergând să-l caute, găseşte un om care îşi recunoaşte deschis păcătoşenia. El este beţiv şi un soţ adulter şi până nu demult trăise ca un tâlhar. Pafnutie îl întreba dacă a făcut vreodată ceva bun. Flautistul îşi aminti cum, pe când era încă tâlhar, ajutase două femei aflate în mare primejdie. Auzind acestea, Pafnutie îi spuse: “Nu ştiu să fi făcut vreodată un fapt de virtute egal cu acesta”. Să observăm că aici accentul cade pe faptele de virtute şi pe trăirea exterioară. Pafnutie nu afirmă că flautistul este superior lui în rugăciunea lăuntrică, ci numai în lucrarea din afară. Urmarea este importantă. Pafnutie îl sfătuieşte pe flautist să nu-şi uite de mântuire, iar acesta din urmă îl urmează în pustiu şi devine călugăr.
A doua oară, lui Pafnutie i se spune că se aseamănă cu un consilier municipal dintr-o aşezare învecinată. Porneşte îndată să-l întâlnească pe mirean şi este primit cu ostilitate. Omul îi mărturiseşte că este prea păcătos, fără să merite a fi comparat măcar cu monahii. Apoi îi mai spuse că era căsătorit de treizeci şi trei de ani. În primii trei ani, soţia îi născuse trei fii, iar de atunci trăia cu soţia sa ca frate şi soră. Printre faptele lui bune se numărau şi ospitalitatea faţă de cei străini, milostenia faţă de săraci, imparţialitatea în împărţirea dreptăţii, strădaniile de a-i împăca pe cei certaţi. (Ca şi în povestirea despre Euharist, aici sunt evidenţiate aceleaşi două lucruri ca virtuţi ale mireanului: abstinenta în căsătorie şi generozitatea faţă de cel sărac şi slab.) Şi de această dată Pafnutie îi arătă necesitatea de a se călugări. “Acestea sunt virtuţi excelente”, spuse el, “dar îţi lipseşte ceva – cea mai mare dintre toate virtuţile, atotînțeleapta cunoaştere de Dumnezeu. Pe aceasta nu o poţi dobândi fără greutate, dacă nu renunţi la cele lumeşti, nu-ţi iei Crucea şi nu urmezi Mântuitorului”. Auzind acestea, omul l-a urmat de îndată pe Pafnutie în pustiu, fără să-şi ia măcar rămas bun de la familie. Observăm că Pafnutie spune “fără greutate”. Nu pretinde că o “cunoaştere a lui Dumnezeu” este absolut imposibilă pentru cei care trăiesc în lume, ci doar că este mai accesibilă călugărului.
Încă nesatisfăcut, Pafnutie îi cere lui Dumnezeu pentru a treia oară să-i arate cui se aseamănă. De data aceasta el este trimis să întâlnească un negustor din Alexandria, un om foarte bogat. Ajunge chiar în momentul când acesta îşi împărţea averea săracilor şi îl previne că nu mai are mult de trăit. Îl sfătuieşte să lase împărţirea averii în seama altora şi, atât cât mai era timp, să se călugărească. Ca şi ceilalţi doi, negustorul îl însoţeşte pe Pafnutie în deşert.
Călugărul şi mireanul cununat, câteva comparaţii după izvoare monastice timpurii, de P.S. Kallistos WARE