Sf. Vasile cel Mare

Postirea este darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu

Postirea este darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu, porunca cea mai veche, care s-a păstrat ca moştenire părintească şi a ajuns până în zilele noastre. Aşadar primiţi-o cu bucurie, cei săraci ca pe tovarăşul vostru, cei care slujiţi ca pe odihna voastră, cei bogaţi ca pe cea care vă salvează de la primejdia îndestulării, şi dă gust tuturor celor pe care defătarea continuă le lipseşte de gust.

Continuare …

Precum doreşti să fie Dumnezeu faţă de tine, la fel să fi şi tu faţă de fratele tău

Tu, dar, fiule, când te apropii să te rogi Domnului, pleacă-te cu umilinţă în faţa Lui, ca să nu ceri ceea ce ai considera că ţi se cuvine datorită meritelor tale. Şi dacă ai conştiinţa vreunei fapte bune, tăinuieşte-o, ca prin tăcerea ta, Domnul să ţi-o răsplătească însutit. Pune înainte păcatele tale, că Dumnezeu le şterge pe acelea, când tu te-ai mărturisit de ele. Să nu te îndreptăţeşti când intri la rugăciune, ca să nu ieşi osândit ca fariseul acela. Aminteşte-ţi, spre exemplu, de vameşul, în ce fel se ruga pentru sine şi depăşeşte-l, ca să găseşti iertarea greşelilor tale.

Continuare …

Ucenicul lui Hristos trebuie să se supună poruncilor Atotputernicului fără murmur

Fiule, dacă dorești să slujești Domnului, slujește cu precădere Aceluia. Precum ostașul conducătorului din această lume se supune tuturor poruncilor acestuia, tot astfel și cel ce slujește Părintelui ceresc trebuie să păzească rânduielile cerești. Ostașul pământesc, fiind pregătit și prompt, este trimis în orice loc și nu se scuză din cauza soției și a copiilor. Cu atât mai mult ucenicul lui Hristos trebuie să se supună poruncilor Atotputernicului fără murmur. Ostașul pământesc merge la război împotriva dușmanului văzut; cu tine însă, nu încetează să se împotrivească zilnic dușmanul nevăzut.

Continuare …

Psalmul pune pe fugă pe demoni și aduce pe îngeri într-ajutor

„Cartea Psalmilor este o vistierie obștească de învățături bune, dând fiecăruia, după sârguința lui, ce i se potrivește. Tămăduiește rănile vechi ale sufletelor și aduce grabnică însănătoșire celui de curând rănit; îngrijește pe cel bolnav și păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală; într-un cuvânt, îndepărtează, pe cât e cu putință, patimile care se încuibaseră în felurite chipuri în viața oamenilor; și face aceasta cu seducție măsurată și cu dulceață, sădind în suflet gând plin de înțelepciune.

Continuare …

Nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat

Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală ca din nişte cămări ascunse ale inimii.
Dacă am fi alcatuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gândirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt ca de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce grăieşte la cel ce aude.

Continuare …

„Celui ce-ţi cere dă-i”

„Celui ce-ţi cere, dă-i şi nu te întoarce de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine” Cuvintele acestea ne îndeamnă la un lucru social, la iubirea unora faţă de alţii şi la ceea ce este potrivit cu natura noastră. Într-adevăr, omul este un animal politic şi social, iar trăirea laolaltă, ca şi relaţiile pe care le avem unii cu alţii ne arată că dispoziţia noastră de a da pentru îndreptarea celui lipsit, trebuie să fie ceva cât se poate de necesar.

Continuare …

Acolo unde căderea este grabnică, acolo ni s-a poruncit să avem şi pază mai puternică

Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală că din nişte cămări ascunse ale inimii. Dacă am fi alcătuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, că sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gândirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt că de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce grăieşte la cel ce aude.

Continuare …

Dumnezeu nu vrea să fie iubit prin vorbe, ci prin inimă curată și fapte bune

Să iubești pe Dumnezeu din toată virtutea ta, ca prin toate acțiunile tale să placi Aceluia. După cum cel legat prin căsătorie se străduiește să placă soției, cu atât mai mult monahul trebuie, prin orice mijloace, să placă lui Hristos. „Cel ce păzește poruncile Lui (Hristos), rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el” (I Ioan 3, 24). Dumnezeu nu vrea să fie iubit prin vorbe, ci prin inimă curată și fapte bune.

Continuare …

Înfrânarea – cale către cer

În privința patimilor sufletului există o simplă măsură a înfrânării: îndepărtarea totală de (lucrurile) care duc la plăcere fatală. În privința alimentelor însă, așa cum nevoile oamenilor diferă ale unora de ale altora, după vârstă, îndeletnicire și obișnuința corpului, la fel și măsura și modul de folosire a alimentelor sunt diferite, după caz. Astfel, nu e cu putință să fie cuprinși într-o singură regulă toți cei care se exercită în pietate.

Continuare …

Învață-te să fii măsurat cu cugetul

Mai întâi a zis simplu că „a făcut Dumnezeu pe om” (Facere 1, 27), iar acum adaugă şi cum l-a făcut: „luând ţărână din pământ”. Deci, când auzi de ţărână, învață-te să fii măsurat cu cugetul, să nu socoteşti lucruri mari despre tine. Când te asaltează gândurile, înălţându-ţi inima şi umflând obiceiul aprinderii spre slavă deşartă sau simplu, din întâmplare sau şi din nişte întâietăţi şi isprăvi, să se aducă împotriva ta îndată aducerea aminte a plăsmuirii tale şi să pricepi că ai fost zidit şi că eşti în întregime ţărână şi naşterea ta este din pământul călcat de tine.

Continuare …

Dumnezeu cunoaşte inima celor care se roagă

Aşadar – va spune cineva – ce nevoie are Dumnezeu de cererea noastră? Nu ştie El de ce avem trebuinţă? Deci, ce nevoie (este) de cerere? Dumnezeu cunoaşte, într-adevăr, ceea ce ne trebuie şi ne procură din belşug toate bunurile materiale, spre a ne bucura de ele, şi, fiindcă este bun, plouă şi peste cei buni şi peste cei nedrepţi şi face să răsară soarele Său şi peste cei răi şi peste cei buni, şi înainte ca să le cerem noi; totuşi, credinţa şi faptele virtuţii şi împărăţia cerurilor nu le vei primi dacă nu le vei cere cu osteneală şi cu multă stăruinţă.

Continuare …

Fereşte-te de aceia pe care-i vezi că neglijează poruncile lui Dumnezeu

Fereşte-te de aceia pe care-i vezi că neglijează poruncile lui Dumnezeu. Se constată că aceştia sunt morţi pentru virtuţi şi trăiesc pentru patimi; că se bucură de propriile lor voinţe, dar sunt goliţi de bucuria dumnezeiască. Cu astfel de inşi să nu ai nici un fel de amestec, nici să stărui în a conversa cu ei decât numai dacă doresc să-i întorci de la calea lor rătăcită.

Continuare …

„Vine stăpânitorul lumii acesteia şi întru mine va avea puţine şi mici”

Mântuieşte-mă de toţi cei ce mă prigonesc şi mă izbăveşte, ca nu cumva să răpească, ca un leu, sufletul meu.”
Care este deosebirea dintre a mântui și a izbăvi?
De mântuire au nevoie mai ales cei slabi; de izbăvire, cei care sunt ţinuţi în robie. De aceea, cel care are în el însuşi slăbiciunea, dar primeşte în sine credinţa, este condus la mântuire de propria sa credinţă. Că spune Domnul: „Credinţa ta te-a mântuit”; şi: „Fie ţie cum ai crezut!”

Continuare …

Să ne rugăm ca Duhul să locuiască în sufletele noastre

Evlavios lucru şi fără de saţiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-şi aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneţ lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca până la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său, exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înţelegerea măreţiei lui Dumnezeu, iar cuvântul este mai prejos şi decât mintea, nu este, oare, neapărată trebuinţă de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu?

Continuare …