Sfântul Vasile a fost pentru toți un fel de lege a virtuții și a fost mai presus de trup, chiar înainte de a se muta din această viață; a preamărit virtutea și a urgisit viciul; avea farmec la povestit și știa să educe pe alții chiar când glumea!
Viaţa lumii acesteia este plină de multe griji şi de suspinuri şi nici unui om nu-i este fără de necaz, ci plină este de înşelăciune şi de toată răutatea.
Nimeni umblând în răutatea păcatului să nu deznădăjduiască, ştiind că pentru boala sufletului leacul sufletesc este pocăinţa. Pentru că prin ea se poate tămădui toată neputinţa şi, chiar stâlpul cel de întărire de ar cădea, poate prin pocăinţă să se îndrepteze.
„Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe dânsul” (Facerea 1, 27).
Să iubești pe Dumnezeu din toată virtutea ta, ca prin toate acțiunile tale să placi Aceluia. După cum cel legat prin căsătorie se străduiește să placă soției, cu atât mai mult monahul trebuie, prin orice mijloace, să placă lui Hristos. „Cel ce păzește poruncile Lui (Hristos), rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el” (I Ioan 3, 24). Dumnezeu nu vrea să fie iubit prin vorbe, ci prin inimă curată și fapte bune.
Aşadar – va spune cineva – ce nevoie are Dumnezeu de cererea noastră? Nu ştie El de ce avem trebuinţă? Deci, ce nevoie (este) de cerere? Dumnezeu cunoaşte, într-adevăr, ceea ce ne trebuie şi ne procură din belşug toate bunurile materiale, spre a ne bucura de ele, şi, fiindcă este bun, plouă şi peste cei buni şi peste cei nedrepţi şi face să răsară soarele Său şi peste cei răi şi peste cei buni, şi înainte ca să le cerem noi; totuşi, credinţa şi faptele virtuţii şi împărăţia cerurilor nu le vei primi dacă nu le vei cere cu osteneală şi cu multă stăruinţă.
Fiule, agonisește-ți răbdarea fiindcă ea este cea mai mare virtute a sufletului și poate înălța cel mai iute la piscurile desăvârșirii. Dacă dorești să agonisești răbdarea, îndeamnă-te întâi pe tine ca astfel să-ți urnești mintea spre dumnezeieștile porunci.
„(…) Scriptura ne-a înfăţişat sufletul lui (al dregătorului n.n) oarecum amestecat: pe de o parte vrednic de laudă, iar pe de altă parte, nefericit şi foarte deznădăjduit. Este vrednic de laudă că a cunoscut pe adevăratul Învăţător, că, părăsind trufia fariseilor, mândria legiuitorilor şi îngâmfarea cărturarilor, a dat acest nume singurului Învăţător bun şi adevărat; era iarăşi vrednic de laudă şi că s-a interesat cum ar putea să moştenească viaţa veşnică. Dar ceea ce dovedeşte că în adâncul sufletului său nu urmărea adevăratul bine, ci caută ce place celor mulţi, este aceea că, deşi a aflat de la adevăratul Dascăl învăţături mântuitoare, nu le-a înscris în inima sa, nici n-a împlinit cu fapta sfaturile date, ci a plecat întristat, fiind întunecat de patima dragostei de avuţie. Aceasta vădeşte ciudăţenia purtării sale şi dezacordul cu sine însuşi.
Fereşte-te de aceia pe care-i vezi că neglijează poruncile lui Dumnezeu. Se constată că aceştia sunt morţi pentru virtuţi şi trăiesc pentru patimi; că se bucură de propriile lor voinţe, dar sunt goliţi de bucuria dumnezeiască.