Stareţul spunea adeseori: „Când mintea e întreagă în Dumnezeu, uită lumea”; şi scria: „Omul duhovnicesc zboară ca un vultur în înălţimi, sufletul său îl simte pe Dumnezeu şi, deşi se roagă în întunericul nopţii, vede întreaga lume”.
Ne-am putea întreba dacă nu e aici o contradicţie. Pe de altă parte, această vedere a lumii nu este oare imaginară?
“Vrăjmaşul a căzut din mândrie. Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceală, cruzimea, indiferență faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilelor şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demența completă. Acestea sunt semnele distinctive ale spiritualităţii demonice. Dar, câtă vreme nu se manifestă cu claritate, pentru mulţi oameni ele trec adeseori neobservate.
Este tot atât de greşit şi de înşelător să aştepţi desăvârşirea unui grup, ca şi cea a unei persoane. Mai întâi, pentru că noi înşine nu avem gând drept în ce priveşte desăvârşirea. Apoi pentru că desăvârşirea este starea de deplină asemănare cu Hristos.
Viaţa veşnică ni s-a arătat – viaţa veşnică „ce era de la-nceput, pe care am auzit-o, pe care cu ochii noştri am văzut-o şi mâinile noastre au pipăit-o” (I In. 1, 1). Şi cu toate acestea, în cel de-al doilea secol al istoriei descrise de Noul Testament, lumea continuă să trăiască în masă ca şi cum am fi încă în Vechiul Testament, fără nici cea mai vagă aşteptare a lui Mesia ce urmează să vină. Mai mult, nu ne ridicăm nici măcar la nivelul Legii lui Moise.
Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.
– Ţelul căsătoriei este împreună-lucrarea soților cu Dumnezeu pentru a naşte fii şi fiice lui Dumnezeu. În vremea alegerii este trebuință de rugăciune, de multă rugăciune, pentru a se face o alegere bună, pentru a se găsi persoana potrivită acestui țel.
Despre rânduiala vieţii în Hristos se poate vorbi în următoarea ordine: credinciosul se pune neîncetat sub judecata poruncilor lui Hristos, după învăţătura Lui:
La Muntele Athos, când eram încă începător, un monah bătrân mi-a spus într-o zi ceva minunat în legătură cu treburile cele mai smerite: „Nici o muncă nu înjoseşte valoarea omului. Singur păcatul năruie viaţa dumnezeiască în noi”.
Străduiţi-vă să nu acuzaţi niciodată pe altul, ci rugaţi-vă pentru el. A judeca pe cineva pentru lipsurile pe care le are, înseamnă să nu-ţi vezi propriile tale defecte.
Eu tot mereu nutresc nădejdea că omenirea va „obosi” de duhul vrăjmășiei și va dori adevărata pace. Atunci nouă tuturor ne va fi mai ușor de trăit și va deveni cu putință să ne scriem sau chiar să ne întâlnim „în carne și oase”. Deocamdată însă oamenii „iubesc mai mult întunericul” vrăjmășiei „decât lumina” iubirii și a păcii (Io. 3:19).
Infricoşător să ne gândim că oamenii preferă orice lucru din această lume, slavei veşnice pe care Fiul Cel împreună veşnic cu Tatăl ne-o oferă El Însuşi.
Astăzi este imposibil să impunem în totalitate rânduielile Bisericii. Pentru că sunteţi atât de diferiţi unii de alţii; fixaţi-vă fiecare o măsură a postului.
Dezavantajul rânduielilor canonice este acela că liniştesc conştiinţa acelora care pot să le păzească şi le dau sentimentul că sunt mântuiţi.
Numai când ne eliberăm de propriile noastre gânduri, idei, dorinţe, putem trăi, în toată curăţia, în „prezenţa” lui Dumnezeu.
Pentru a avea mintea şi inima în pace înaintea judecăţii lui Dumnezeu trebuie să nu facem nimic care ar putea stingheri pe altul. Trebuie să ne câştigăm viaţa singuri, prin munca noastră.
Tot ceea ce dobândiţi în războaiele voastre lăuntrice se răsfrânge în viaţa voastră în Dumnezeu. Luptaţi împotriva a toată patima ce naşte în voi gânduri de judecată faţă de altcineva. Nu primiţi ceea ce vrăjmaşul vă insuflă împotriva celui ce se poartă nedrept cu voi.
Acedia, în sens etimologic, înseamnă „lipsa de grijă pentru mântuire”. Întreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte în starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi fata de mântuirea lor. Ei nu căuta viaţă în Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viaţă trupească, la nevoile zilnice, la plăcerile lumii şi la faptele de rutină.
A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine, a vieţui după poruncile lui Hristos ne va duce în grădina Ghetsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă.