În Hristos, natura umană creată e îndumnezeită până la ultima ei desăvârșire, căci „întru El locuiește trupește toată deplinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).
Viaţa în lume se întemeiază pe forţă, pe silnicie. Ţelul creştinului este dimpotrivă. Silnicia nu ţine de viaţa vecinică. Nici un act impus prin forţă nu ne poate mântui.
Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de suportat pentru om. In răstimpurile, în general extrem de îndelungate, în care harul îl părăseşte pe om, Dumnezeu poate să-i apară ca un tiran neînduplecat. Omul care, în ciuda eforturilor şi ostenelilor sale împinse până la extrem, se simte părăsit de milostivirea dumnezeiască, îndură astfel de suferinţe încât ar renunţa, dacă ar fi cu putinţă, la orice formă de existenţă.
Cu cât ne smerim mai mult întru pocăință, cu atât mai repede rugăciunea noastră Îl dobândește pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne pot ajuta. Acțiunea în noi a mândriei, judecarea fraților, vrăjmașia față de aproapele, ne aruncă departe de Dumnezeu.
Сând aveam de făcut ceva important, doream să am binecuvântarea Părintelui, ca să nu greşesc. De aceea în astfel de situaţii de multe ori îi telefonam adesea.
Când ne cercetează gânduri rele despre oricine ar fi, luptați-vă cu acel gând urât față de fratele sau sora voastră!
Acedia, în sens etimologic, înseamnă „lipsa de grijă pentru mântuire”. Întreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte în starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi fata de mântuirea lor. Ei nu căuta viaţă în Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viaţă trupească, la nevoile zilnice, la plăcerile lumii şi la faptele de rutină.
A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine, a vieţui după poruncile lui Hristos ne va duce în grădina Ghetsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu, Te rugăm şi Te implorăm nu ne lepăda de la faţa Ta şi nu Te mânia de fărădelegile noastre.
Drept să spun, abătându-ne către convorbiri cu caracter theologic ne îndepărtăm de la a merge neabătut către îndatoririle noastre şi pe calea noastră (monahală). Dar într’o oarecare măsură ne este de neocolit deocamdată, având în vedere particularitatea poziţiei noastre. Mai târziu va trebui să ne reţinem mintea de la năzuinţa ei în această direcţie, pentru a o atrage spre a-şi încorda lăuntric luarea-aminte. Fericitul Diadoh scrie:
În acest an iarna este înfricoșătoare. În acest secol se prea poate să nu mai fi fost una asemănătoare. Aici, desigur, nu este nici măcar umbră acelor geruri din ținuturile noastre, „toamna” care s-a prelungit, zlotoasă și cețoasă, nu îmi este prielnică sănătății și nu mă inspiră în muncă fizică.
Nu putem ajunge la rugăciunea curată decât prin pocăinţă. Pocăindu-ne, curăţindu-ne adică de toată patima păcătoasă, devenim puţin câte puţin în stare a intra în dumnezeiasca lumină.
[Scrisoarea este răspunsul la Scrisoarea nr. 1 a lui D. Balfour, din 7 Aprilie, 1936, scrisă din Athena, unde Balfour trecuse după ce fusese izgonit din Athos. Cf. Anexa II, 1: „Duhovnicul nu este un oracol”]: