Dumnezeu adesea nu răspunde rugăciunilor noastre. Tace. Tăcerea Lui multora le este dovadă că „Dumnezeu nu există”, că „a murit”. Dar dacă noi am gândi în ce stare Îl punem pe Dumnezeu cu patimile noastre, am vedea că nu are altă cale decât a tăcea.
Începutul vieții duhovnicești este simțirea păcatului propriu. Omul simte că este mai jos și mai rău decât animalele și netrebnic de dragostea lui Dumnezeu. Aceasta este o stare fiziologică (normală, firească) și este însuflețită de harul lui Dumnezeu.
Când spui rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe miluieşte-mă pe mine, păcătosul!, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei.
“Vrăjmaşul a căzut din mândrie. Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceală, cruzimea, indiferență faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilelor şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demența completă. Acestea sunt semnele distinctive ale spiritualităţii demonice. Dar, câtă vreme nu se manifestă cu claritate, pentru mulţi oameni ele trec adeseori neobservate.
Este tot atât de greşit şi de înşelător să aştepţi desăvârşirea unui grup, ca şi cea a unei persoane. Mai întâi, pentru că noi înşine nu avem gând drept în ce priveşte desăvârşirea. Apoi pentru că desăvârşirea este starea de deplină asemănare cu Hristos.
Pentru a avea mintea şi inima în pace înaintea judecăţii lui Dumnezeu trebuie să nu facem nimic care ar putea stingheri pe altul. Trebuie să ne câştigăm viaţa singuri, prin munca noastră.
În pustie, Hristos pune împotriva ispitelor diavolului o lepădare imediată, dând chiar şi temeiurile teologice ale răspunsului Său. Este o dăscălie pentru noi. Ori de câte ori ne vine vreun gând rău, trebuie să-l lepădăm îndată, să nu ne îngăduim a intra în dialog cu el. Aceasta însă nu se poate însuşi decât printr-o îndelungată nevoinţă şi prin lucrarea harului în noi.
Într-o zi, ne-am întâlnit în locul unde începuse să se zidească noua biserică, iar părintele a zis: „Este greu lucru să ridici o biserică astăzi, îţi stau împotrivă toţi demonii.” Şi mi-a zis o anecdotă pe care o auzise în Rusia:
Arhimandritul Sofronie (Saharov), cunoscut şi ca Stareţul Sofronie de la Essex, a fost ucenicul şi biograful Sf. Siluan Athonitul, precum şi cel ce a compilat şi îngrijit scrierile Sf. Siluan; a întemeiat Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia.
Înainte de a i se arăta Domnul, Sfântul Siluan a petrecut un ceas întreg despărțit de Dumnezeu: Dumnezeu îl părăsise. Mai târziu, când Domnul i-a spus: ,,Ţine-ţi mintea în iad”, cuvântul Lui se referea la acel ceas cumplit ce a premers vederii lui Hristos. Sfântul Siluan a primit răspuns trăirii vecinicului său iad, sub forma descoperirii de la Dumnezeu a vecinicei mântuiri.
Cel ce practică isihia noetică se numeşte „isihast”. Isihastul urmează calea liniştirii, care reprezintă esenţa tradiţiei ortodoxe; scopul ei este de a ne duce la Dumnezeu şi a ne uni cu El. Să ne amintim spusele Sfântului Ioan Scărarul în acest subiect: „Isihast este cel care se străduieşte a închide pe cel netrupesc (gândul, mintea) în casă trupească, fapt care e vrednic de admiraţie…
Hristos este minunea care ne uimește. El este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile până la sfârșitul veacurilor, căci în Persoana Sa fiecare impas și-a aflat ieșire. În timpul vieții Sale pământești „El trăia tragedia întregii omeniri, dar nu în El Însuși se afla aceasta”[1]. Dimpotrivă, înaintea negrăitei Sale Patimi, El le-a dăruit pace ucenicilor Săi.
În rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor.
Este firesc să fim atraşi către Binele suprem, dar sporirea noastră începe printr-o pogorâre în adâncurile iadului. După ce s-a pocăit de trecutul său, Apostolul Pavel spune despre Hristos: S-a suit – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului?
Mândria este întunecatul hău cel fără de fund în care s-a afundat omul în căderea lui. Înclinând spre ea de bunăvoie, el a orbit duhovnicește și s-a făcut neputincios a-i recunoaște prezența în mișcările inimii și minții.
În pustie, Hristos pune împotriva ispitelor diavolului o lepădare imediată, dând chiar şi temeiurile teologice ale răspunsului Său. Este o dăscălie pentru noi. Ori de câte ori ne vine vreun gând rău, trebuie să-l lepădăm îndată, să nu ne îngăduim a intra în dialog cu el. Aceasta însă nu se poate însuşi decât printr-o îndelungată nevoinţă şi prin lucrarea harului în noi.
Părintele Sofronie socotea că blestemul cel mai mare este a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Bănuiesc că mulţi din contemporanii noştri sunt “bine mersi” fără Dumnezeu. Poate ne e un pic dor de El, poate mai avem şi nişte greutăţi şi ne amintim că mai este şi Dumnezeu şi poate… să ne ajute El când alţii nu pot, însă nu ne dăm seama…; a murit ceva în sufletul nostru şi nu ne dăm seama – tocmai fiindcă suntem morţi – ce moarte înseamnă faptul de a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.