Pr. Sofronie Saharov

Părintele Sofronie Saharov

Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci

Rugăciunea oferită lui Dumnezeu în adevăr e nepieritoare. Acum şi atunci putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci. În Ziua Judecăţii, tot binele pe care l-am făcut în timpul vieţilor noastre va fi de partea noastră, spre slava noastră. Şi invers: răul pentru care nu ne-am căit, ne va osândi şi ne va azvârli în întunericul cel din afară.

Continuare …

Hristos gândeşte altfel și noi ne străduim să urmăm lui Hristos

Marele părinte al Bisericii, Sfinţitul Athanasie al Alexandriei, spune că este neapărat nevoie să repetăm tot ce este în strânsă legătură cu mântuirea noastră. A pierde din vedere momentele esenţiale poate deveni o piedică mântuirii noastre. Mântuirea – nicicum nu este lucru mic. Mântuirea înseamnă: Dintr-o ivire vremelnică, dintr-un “fenomen,” a ne preschimba într-o fiinţă asemănătoare lui Dumnezeu şi vecinica. Şi dacă aşa, atunci care este sarcina ce se află înaintea noastră în viaţa de zi cu zi?

Monahismul este o cultură care nu are egal în lumea aceasta

Monahismul este o cultură care, după părerea mea, nu are egal în lumea aceasta. Dacă monahul vede Slava cea negrăită a lui Dumnezeu, el se vede înconjurat de patimi josnice, neînsemnate – o viață întunecată, departe de lumina dumnezeiască. Cel ce a văzut slava negrăită, când vede cele fără de slavă, cele de moarte ale noastre, plânge și se tânguiește.

Continuare …

Cum să petrecem o zi fără de păcat?

Cum să petrecem o zi fără de păcat, adică în sfinţenie? Iată problema noastră de zi cu zi. Cum să preschimbăm întreaga noastră fiinţă, gândurile, simţirile, până şi reacţiile noastre trupeşti, spre a nu greşi împotriva Părintelui nostru ceresc, împotriva lui Hristos, împotriva Sfântului Duh, împotriva persoanei omeneşti, împotriva fratelui şi a tot lucrul din această viată?

Continuare …

Între Dumnezeu şi om lucrurile nu sunt întotdeauna uşoare

Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de suportat pentru om. In răstimpurile, în general extrem de îndelungate, în care harul îl părăseşte pe om, Dumnezeu poate să-i apară ca un tiran neînduplecat. Omul care, în ciuda eforturilor şi ostenelilor sale împinse până la extrem, se simte părăsit de milostivirea dumnezeiască, îndură astfel de suferinţe încât ar renunţa, dacă ar fi cu putinţă, la orice formă de existenţă.

Continuare …

Mântuirea omului se săvârşeşte de către harul lui Dumnezeu cu condiţia neapărată a participării voii noastre libere

Drept să spun, abătându-ne către convorbiri cu caracter theologic ne îndepărtăm de la a merge neabătut către îndatoririle noastre şi pe calea noastră (monahală). Dar într’o oarecare măsură ne este de neocolit deocamdată, având în vedere particularitatea poziţiei noastre. Mai târziu va trebui să ne reţinem mintea de la năzuinţa ei în această direcţie, pentru a o atrage spre a-şi încorda lăuntric luarea-aminte. Fericitul Diadoh scrie:

Continuare …

Cu cât mai deplină și mai puternică este credința omului în Dumnezeu, cu atât mai mare este și măsura încercărilor

Calea creștinului este în felul următor. La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Este pusă la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu, care este pusă la o probă „dură”.

Continuare …

Țelul nostru este viața cu Hristos

Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin. Dar cu cât țelul este mai înalt, cu atât mai anevoioasă atingerea lui.
Suntem făuriți după chipul lui Hristos, al Absolutului. Problema, taina vieții noastre este trecerea de la relativ la Absolut. Dacă ființa a fost zidită de Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a făcut viața, nu moartea. Țelul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea, vecinicia.

Continuare …

A-ți simți păcatul este un mare dar al Cerului, mai mare decât cel de a vedea îngeri

Părinții spuneau că a-și simți păcatul este un mare dar al Cerului, mai mare decât cel de a vedea îngeri. Și eu nu puțină vreme am fost orb duhovnicește: nu vedeam păcat în îndepărtarea mea de la Dumnezeul copilăriei mele. Eu „necunoscând am făcut” (cf. 1 Tim., 1-13).

Continuare …

Dumnezeu ne tratează ca pe egalii Săi…

Nu trebuie să uităm că îndumnezeirea firii ome­neşti prin actul întrupării Cuvântului nicicum nu exclu­de prezenţa „momentului” energetic în îndumnezeirea firii omeneşti a lui Hristos. Acest al doilea „moment” este deosebit de important, pentru că el ne arată că pilda lui Hristos (Io. 13:15) este cu putinţă de înfăptuit şi, ca atare, se arată ca o îndatorire de neocolit tuturor. Dacă în înţelegerea noastră despre Hristos-omul punem accentul pe „deosebirea radicală” între El şi noi, prin aceasta introducem o schimbare în întreaga noastră antropologie.

Continuare …

Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare

În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viaţa cosmică. Puţin câte puţin, în mod natural, începem să trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanităţii întregi. Începem să ne trăim viaţa într-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăinţa noastră nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înşine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor.

Continuare …

Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică

Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.

Continuare …

Lumea ce ne înconjoară a făcut un progres colosal în ce priveşte tehnica, dar nu și în cultura inimii…

Binecuvântat este Numele Dumnezeului nostru, Dumnezeu în Treime: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. În ultima vreme, precum ştiţi, adeseori mă simt fără nici o putere şi lipsit de contact cu voi. Acum, că îmi termin viaţa, şi îmi aştept ieşirea în fiecare zi şi în fiecare ceas, în chip curios (sau poate chiar în chip firesc) îmi amintesc de zilele cele din început ale călugăriei mele. În 1925 am ajuns la Athos pentru a rămâne acolo ca monah. Aceasta s-a petrecut acum şase zeci şi şapte de ani.

Continuare …