Adevăratul scop al părintelui duhovnicesc nu este acela de a-și ține ucenicii într-o stare de dependență infantilă, ci dimpotrivă, de a-i ajuta să ajungă la o maturitate deplină.
Adevărata natură a pocăinței, pozitivă și dătătoare de lumină, se manifestă în mod vizibil în viața Bisericii mai ales prin trei expresii caracteristice: liturgică – în timpul Postului Mare, sacramentală – în Taina Spovedaniei și personală – în darul lacrimilor.
Din întâmplările pe care le-am analizat nu se deduc principii abstracte şi teoretice referitoare la starea mireanului căsătorit – într-adevăr, nu ne putem aştepta să găsim teorii într-un izvor cum este Patericul -, însă în exemplele vii pe care ni le înfăţişează, ele ne arată clar că este posibil ca un mirean să fie egal duhovniceşte sau superior unui mare pustnic sau ascet din pustiu. Valoarea proprie vocaţiei monahale nu este negată nicăieri, însă se subliniază că Dumnezeu priveşte la sufletul omului şi nu la starea lui exterioară. Aşa cum dovedeşte apoftegma celor doi călugări din Limonariu, curăţia lăuntrică este totdeauna posibilă, oricare ar fi împrejurările externe.
La o primă vedere, aflăm aici o concluzie care bucură inima cititorului modern. Plenitudinea Sfântului Duh (art. anterior. Dumnezeu dăruieşte Duhul Sfânt tuturor după nevoirea fiecăruia), aşa cum pare să afirme Macarie, este accesibilă tuturor, fie călugăr sau căsătorit, în pustiu sau în oraş.
Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, scria:
“Mulţi au fericit viaţa pustnicească, alţii pe cea în obşte sau în chinovie. Alţii doresc să stea în fruntea poporului, să îndemne, să înveţe şi să ridice biserici, hrănindu-se din acestea în chip felurit, trupeşte şi sufleteşte.
În cartea lui Tito Colliander, Calea asceţilor, este redată o scurtă conversaţie între un monah şi un mirean. Mireanul îl întreabă pe monah: „Ce faci aici, în mănăstire?”. Iar monahul răspunde: „Cad şi mă ridic, cad şi mă ridic, cad şi iarăşi mă ridic”. Nu numai în mănăstire facem însă aceasta. Într-o lume căzută şi păcătoasă, un aspect extrem de important al personalităţii noastre este nevoia noastră de a fi vindecaţi, de a ne ridica după ce am căzut, nevoia noastră de pocăinţă, de a ierta şi de a fi iertaţi.
“Nimeni în lumea aceasta nu trebuie dispreţuit, fie că este tâlhar sau actor, că lucrează pământul, că este negustor sau că este strict legat de lanţurile căsătoriei. Nu atât profesia noastră în viaţă, aparenţa exterioară sau îmbrăcămintea sunt plăcute lui Dumnezeu, cât sinceritatea, rugăciunea minţii noastre şi cinstea faptelor noastre”. Dar să nu uităm că toţi cei trei mireni sunt îndemnaţi să se călugărească. Aşadar, “profesia noastră în viaţă” nu este lipsită de importanță!
Să ne oprim însă şi asupra unor relatări unde este menţionat numele monahului. Ele se referă la Avva Pafnutie, Avva Antonie şi Avva Macarie Egipteanul. Povestirea despre Pafnutie se găseşte în Historia Monachorum în Aegypto. După mulţi ani de asceză, el cere lui Dumnezeu să-i arate căruia dintre sfinţi i se aseamănă cel mai mult în virtuţi. Un înger îi spune că este asemenea flautistului dintr-un oraş apropiat. Mergând să-l caute, găseşte un om care îşi recunoaşte deschis păcătoşenia.
Mai există o relatare în Pateric în care mireanul este numit, iar monahul nu, însă aici imaginea sfinţeniei laice este mai puţin pozitivă. Doi părinţi ai deşertului voiau să ştie la ce “măsură” au ajuns şi li s-a răspuns că încă nu ajunseseră la măsura unui mirean numit Euharist. Acesta era un păstor căsătorit. Fiind întrebat despre viaţa lui, el spuse părinţilor că întotdeauna îşi împarte câştigul în trei părţi: una pentru săraci, una pentru primirea de străini şi a treia parte pentru cele de trebuinţă casei lui.
În cele mai multe dintre acestea, mireanul rămâne anonim. Să începem totuşi cu o întâmplare – cu siguranţă una din cele mai remarcabile – în care mireanului i se spune numele, iar călugărului nu. Se spune că un călugăr trăia de patruzeci de ani în pustiul Iordanului. În tot acest timp el nu a întâlnit alt om, ci a trăit gol, alături de fiarele sălbatice, ca păstor. Într-o zi, întreabă pe Dumnezeu: “Arată-mi pe unul asemenea mie” şi mare îi este mirarea, căci i se răspunde: “Pe împăratul Teodosie”.
Ce putem înţelege din aceste patru cazuri? Ar fi arbitrar şi nedrept să scoatem câteva afirmaţii din context şi să le interpretăm ca pe o condamnare generală a căsătoriei. Este adevărat că unii dintre primii monahi priveau starea de căsătorie ca fiind păcătoasă şi, ipso facto, un obstacol în calea mântuirii. Dar Casian respinge intenţionat o asemenea opinie şi credem că Sfinţi ca Antonie şi Atanasie, Arsenie şi Pahomie l-ar fi aprobat cu siguranţă.
“Să nu te gândeşti vreodată să fericeşti pe mirean mai mult decât pe monah, ca pe unul care are femeie şi copii şi e bucuros că face bine altora, că dă din belşug milostenie… Şi chiar dacă, fiind călugăr, eşti foarte păcătos, necazul şi reaua pătimire a sufletului tău sunt mai de cinste la Dumnezeu decât virtutea covârşitoare a mireanului”, spunea Sf. Ioan Carpatiul (sec.VII).
„Dintre toate lucrurile, cel mai ostenitor este să conduci sufletele”, scrie Sfântul Nil. „Cei ce o primesc [sarcina povățuirii] trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare”. Îndrumătorul nu ar trebui să se aștepte să primească din partea ucenicilor săi o ascultare grabnică și de bunăvoie. Nu este deloc ușor să ții în frâu un cal sau un alt animal, dar oamenii, cu a lor personalitate infinit de variată și răutate deliberată, sunt cu mult mai nesupuși.
Maica Domnului ne poate sluji de icoană şi model. Într-adevăr ea răspunde Bunei Vestiri aduse de Arhanghel cu rugăciunea: „Măreşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 46-47). Este o atitudine de bucurie, euharistică, doxologică.
Dacă moartea este ceva ce ne aşteaptă pe toţi, nu este pentru aceasta mai puţin profund anormală. E monstruoasă şi tragică. În faţa morţii aproapelui sau a propriei noastre morţi, oricât de realişti am fi, sentimentele de dezolare, oroare şi chiar indignare sunt justificate: „Nu intraţi tăcuţi în această noapte, urlaţi, tunaţi şi fulgeraţi împotriva agoniei lumii”, spune poetul Dylan Thomas.