Episcop Kallistos Ware

Venirea la mărturisire este ca mersul la tribunal, sau ca mersul la spital?

În cartea lui Tito Colliander, Calea asceţilor, este redată o scurtă conversaţie între un monah şi un mirean. Mireanul îl întreabă pe monah: „Ce faci aici, în mănăstire?”. Iar monahul răspunde: „Cad şi mă ridic, cad şi mă ridic, cad şi iarăşi mă ridic”. Nu numai în mănăstire facem însă aceasta. Într-o lume căzută şi păcătoasă, un aspect extrem de important al personalităţii noastre este nevoia noastră de a fi vindecaţi, de a ne ridica după ce am căzut, nevoia noastră de pocăinţă, de a ierta şi de a fi iertaţi.

Continuare …

Dumnezeu dăruieşte Duhul Sfânt tuturor după nevoirea fiecăruia

Nimeni în lumea aceasta nu trebuie dispreţuit, fie că este tâlhar sau actor, că lucrează pământul, că este negustor sau că este strict legat de lanţurile căsătoriei. Nu atât profesia noastră în viaţă, aparenţa exterioară sau îmbrăcămintea sunt plăcute lui Dumnezeu, cât sinceritatea, rugăciunea minţii noastre şi cinstea faptelor noastre”. Dar să nu uităm că toţi cei trei mireni sunt îndemnaţi să se călugărească. Aşadar, “profesia noastră în viaţă” nu este lipsită de importanță!

Continuare …

Nimeni nu trebuie dispreţuit

Să ne oprim însă şi asupra unor relatări unde este menţionat numele monahului. Ele se referă la Avva Pafnutie, Avva Antonie şi Avva Macarie Egipteanul. Povestirea despre Pafnutie se găseşte în Historia Monachorum în Aegypto. După mulţi ani de asceză, el cere lui Dumnezeu să-i arate căruia dintre sfinţi i se aseamănă cel mai mult în virtuţi. Un înger îi spune că este asemenea flautistului dintr-un oraş apropiat. Mergând să-l caute, găseşte un om care îşi recunoaşte deschis păcătoşenia.

Continuare …

“Despre un mirean numit Euharist”

Mai există o relatare în Pateric în care mireanul este numit, iar monahul nu, însă aici imaginea sfinţeniei laice este mai puţin pozitivă. Doi părinţi ai deşertului voiau să ştie la ce “măsură” au ajuns şi li s-a răspuns că încă nu ajunseseră la măsura unui mirean numit Euharist. Acesta era un păstor căsătorit. Fiind întrebat despre viaţa lui, el spuse părinţilor că întotdeauna îşi împarte câştigul în trei părţi: una pentru săraci, una pentru primirea de străini şi a treia parte pentru cele de trebuinţă casei lui.

Continuare …

O întâmplare în care mireanului i se spune numele iar călugărului nu

În cele mai multe dintre acestea, mireanul rămâne anonim. Să începem totuşi cu o întâmplare – cu siguranţă una din cele mai remarcabile – în care mireanului i se spune numele, iar călugărului nu. Se spune că un călugăr trăia de patruzeci de ani în pustiul Iordanului. În tot acest timp el nu a întâlnit alt om, ci a trăit gol, alături de fiarele sălbatice, ca păstor. Într-o zi, întreabă pe Dumnezeu: “Arată-mi pe unul asemenea mie” şi mare îi este mirarea, căci i se răspunde: “Pe împăratul Teodosie”.

Continuare …

În ziua Judecăţii călugărul nu va primi un tratament preferenţial şi nici o garanţie sigură a mântuirii

Ce putem înţelege din aceste patru cazuri? Ar fi arbitrar şi nedrept să scoatem câteva afirmaţii din context şi să le interpretăm ca pe o condamnare generală a căsătoriei. Este adevărat că unii dintre primii monahi priveau starea de căsătorie ca fiind păcătoasă şi, ipso facto, un obstacol în calea mântuirii. Dar Casian respinge intenţionat o asemenea opinie şi credem că Sfinţi ca Antonie şi Atanasie, Arsenie şi Pahomie l-ar fi aprobat cu siguranţă.

Continuare …

“Modul de viaţă călugăresc este superior celui al omului din lume”

Să nu te gândeşti vreodată să fericeşti pe mirean mai mult decât pe monah, ca pe unul care are femeie şi copii şi e bucuros că face bine altora, că dă din belşug milostenie… Şi chiar dacă, fiind călugăr, eşti foarte păcătos, necazul şi reaua pătimire a sufletului tău sunt mai de cinste la Dumnezeu decât virtutea covârşitoare a mireanului”, spunea Sf. Ioan Carpatiul (sec.VII).

Continuare …

„Dintre toate lucrurile, cel mai ostenitor este să conduci sufletele”

„Dintre toate lucrurile, cel mai ostenitor este să conduci sufletele”, scrie Sfântul Nil. „Cei ce o primesc [sarcina povățuirii] trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare”. Îndrumătorul nu ar trebui să se aștepte să primească din partea ucenicilor săi o ascultare grabnică și de bunăvoie. Nu este deloc ușor să ții în frâu un cal sau un alt animal, dar oamenii, cu a lor personalitate infinit de variată și răutate deliberată, sunt cu mult mai nesupuși.

Continuare …

Față către față

Trăim într-o societate tot mai rece și mai marcată de singurătate. De aceea, în calitatea noastră de creștini, suntem chemați să reafirmăm sensul comuniunii personale. Trebuie să ne opunem stăpânirii mașiniste.
Într-o zi, cineva s-a dus la psihiatru. Acesta i-a zis: „Mă concentrez mai bine dacă nu vă privesc în față. Întindeți-vă pe canapea, iar eu voi sta în spatele acestei draperii”.

Continuare …

Adevărata credință este un permanent dialog cu îndoiala

O formă de moarte pe care o înfruntăm cu toții, într-o bună zi, este experiența părăsirii. De exemplu, atunci când solicităm un loc de muncă și suntem respinși – atâția tineri absolvenți trec astăzi prin această „moarte”! Sau când suntem respinși în dragoste. Cu adevărat moare ceva în noi, când descoperim că iubirea noastră rămâne fără răspuns și că altcineva este alesul sau aleasa. Și totuși, chiar și acest fel de moarte poate fi izvorul unei noi vieți. Pentru mulți tineri, deziluzia în dragoste este începutul maturizării, inițierea în viața adultă.

Continuare …

Adevărata pustie este în adâncul inimii

Dacă isihastul este într-adevăr un solitar trăitor în pustie, singurătatea nu este un loc geografic, ci o stare sufletească. Adevărata pustie este în adâncul inimii.
Sfântul Vasile cel Mare a descris foarte bine această „revenire în sine”: „Când mintea nu se risipește în lucrurile din afară și nu se împrăștie în lume prin simțuri, se întoarce în sine și se înalță cu gândul la Dumnezeu”.

Continuare …

Ordinea fundamentală în care trebuie să ne rugăm este: rugăciunea de mulţumire, de pocăinţă şi de cerere

Maica Domnului ne poate sluji de icoană şi model. Într-adevăr ea răspunde Bunei Vestiri aduse de Arhanghel cu rugăciunea: „Măreşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 46-47). Este o atitudine de bucurie, euharistică, doxologică.

Continuare …

Deşi tragică, moartea este şi o binecuvântare…

Dacă moartea este ceva ce ne aşteaptă pe toţi, nu este pentru aceasta mai puţin profund anormală. E monstruoasă şi tragică. În faţa morţii aproapelui sau a propriei noastre morţi, oricât de realişti am fi, sentimentele de dezolare, oroare şi chiar indignare sunt justificate: „Nu intraţi tăcuţi în această noapte, urlaţi, tunaţi şi fulgeraţi împotriva agoniei lumii”, spune poetul Dylan Thomas.

Continuare …

Când adormim şi ne trezim, gustăm din moarte şi înviere

Sfântul Isaac Sirul (secolul al VII-lea) exprimă foarte bine atitudinea realistă şi cumpătată pe care trebuie s-o păstrăm în faţa morţii: „Pune în inima ta, o, omule, gândul că trebuie să pleci şi nu conteni să-ţi spui: «Iată, îngerul a venit să mă ia, e la uşă. De ce sunt aici şi nu fac nimic?

Continuare …

Dacă nu sunt receptiv, părintele duhovnicesc nu va avea un cuvânt de vindecare pentru mine

De ce, totuşi, să mergem la spovedanie? Dacă, după ce am păcătuit, mă întorc spre Dumnezeu în rugăciune şi, cu toată sinceritatea inimii, îl rog să mă ierte, spunându-mi rugăciunile de seară în ziua respectivă, nu iartă, oare, Dumnezeu pe loc păcatul meu? Atunci, de ce am nevoie să merg la spovedanie?

Continuare …