I. Cu totul neobişnuită ne apare întâmplarea pe care ne-o pune înainte Sfânta Evanghelie de astăzi. Mântuitorul abia coborâse din munte, unde postise 40 de zile, fusese ispitit de diavolul şi se pregătea să-Şi înceapă lucrarea dumnezeiască.
Oare nu este un semn al vremii noastre această zbuciumare, frământare, istovire, căutare şi neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihnă şi linişte. S-au făcut „case de odihnă” şi „staţiuni de odihnă” pentru oamenii neurastenizaţi; s-au inventat metode de odihnire, de relaxare, încât, parafrazând cuvântul Avvei Dorotei „omul de azi, mai mult decât orice, are nevoie de odihnă”. De ce nu o găseşte? „Învăţaţi-o de la Mine, Cel smerit, ne îndeamnă Domnul, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre!”
Odată, pe când se ruga și avea privirea ațintită spre cer, a strălucit peste el lumina dumnezeiască. Atunci i-a apărut un înger îmbrăcat în alb, cu veșmânt de diacon. Ținea o cădelniță de aur cu care a tămâiat întâi spre cer și apoi pe Nifon. Deodată s-au deschis porțile cerului și îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau ca albinele, ducând sufletele oamenilor care mureau.
Fărădelegea s-a săvârșit, dar totodată Domnul și-a împlinit lucrarea răscumpărătoare: „Săvârșitu-s-a!” Dumnezeiescul trup atârnă pe Cruce, gol şi mort, fără suflare; Iosif şi Nicodim îl gătesc pentru îngropare, tânguindu-se cu plângere şi umilinţă: „Cum Te voi îngropa, Dumnezeul meu? Sau cum Te voi înfăşura cu giulgiuri? Cu ce mâini mă voi atinge de trupul Tău cel nestricat? Sau cu ce cântări voi cânta ducerii Tale de aici!”
Sfânta și Marea Marți ne pregătește pentru intrarea în cămara Mântuitorului cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare și parabola talanților.
Credincioșii își dau seama că, dacă doresc să aibă o viață deosebită și să treacă mai ușor prin încercările vieții, trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe care îl găsesc în Biserică.
Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al găririi în deşert nu mi-l da mie.
Cât de mult se oglindește lumea de azi în pilda Fiului risipitor! Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în țara cea străină a păcatului și își cheltuiește toată avuția părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrânări.
După ce tămăduise pe orbul de la drumul Ierihonului, Mântuitorul intra în oraş, înconjurat de mare mulţime de oameni. Vestea minunii ajunsese demult în Ierihon şi lumea de pretutindeni se înghesuia să-L vadă. Domnul ajunge în dreptul unui copac, se opreşte şi-Şi ridică ochii în sus. Ce s-a intamplat? Un om în copac nu era ceva neobişnuit. Oamenii erau destui pe case şi prin alţi copaci, curioşi să vadă alaiul. Iisus însă se opreşte, se uită în sus şi văzând un om în copac il cheamă pe nume zicând: „Zahee, grăbeşte de te coboară, ca astăzi mi se cade să rămân în casă la tine!”
Să ne uităm la Sfântul Ioan Botezătorul: n-a fost om născut din femeie mai mare decât el, cel mai mare decât toţi prorocii, prietenul lui Hristos şi cu toate acestea zice: „Nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua de la încălţămintea Lui”, iar la Iordan se opreşte cu sfială: „Doamne, Tu trebuie să mă botezi pe mine şi nu eu!” Vedeţi, aceasta este smerenia, duşmanul de moarte al mândriei: să fii plin de daruri, de vrednicii şi să te socoţi mai nevrednic decât toţi; aceasta este micşorarea sufletului.
De obicei, omul înţelept, la încheierea unui soroc de vreme, se uită în urmă şi-şi face socotelile timpului trecut: face bilanţul pierderilor şi câştigului şi ia învăţăminte pentru anul ce a început. Aşa trebuie să facă tot creştinul la acest început de an nou.
Adeseori vedem pe Sfântul Ioan Botezătorul zugrăvit pe icoane având aripi ca de înger şi în mâini ţinându-şi capul tăiat. Această înfăţişare vrea să ne aducă aminte de chipul îngeresc al vieţii sale şi de sfârşitul mucenicesc cu care şi-a încununat viaţa Sfântul Ioan.
Părintele Paisie de la Sihla pomenea de un lucru foarte simplu, în privinţa aceasta. Spunea: „Odată a venit la mine o babă dintr-acelea credincioase, care m-a întrebat: «Ce să fac, părinte, că eu nu ştiu carte şi nu am învăţat rugăciuni? Mă mântuiesc eu fără rugăciuni?»
Cu cât ne apropiem de sfârșitul Postului, sfintele slujbe ne vorbesc tot mai vădit de Patimile cele mântuitoare ale Domnului. Această săptămână ne aduce aminte de căderea lui Adam și a întregului neam omenesc și apoi de pilda samarineanului milostiv, în care se oglindește această cădere și izbăvire. Cel căzut între tâlhari este omul Vechiului Testament, pe care nici Preoția, nici Legea nu l-au putut tămădui.