Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al găririi în deşert nu mi-l da mie.
Cât de mult se oglindește lumea de azi în pilda Fiului risipitor! Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în țara cea străină a păcatului și își cheltuiește toată avuția părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrânări.
După ce tămăduise pe orbul de la drumul Ierihonului, Mântuitorul intra în oraş, înconjurat de mare mulţime de oameni. Vestea minunii ajunsese demult în Ierihon şi lumea de pretutindeni se înghesuia să-L vadă. Domnul ajunge în dreptul unui copac, se opreşte şi-Şi ridică ochii în sus. Ce s-a intamplat? Un om în copac nu era ceva neobişnuit. Oamenii erau destui pe case şi prin alţi copaci, curioşi să vadă alaiul. Iisus însă se opreşte, se uită în sus şi văzând un om în copac il cheamă pe nume zicând: „Zahee, grăbeşte de te coboară, ca astăzi mi se cade să rămân în casă la tine!”
Să ne uităm la Sfântul Ioan Botezătorul: n-a fost om născut din femeie mai mare decât el, cel mai mare decât toţi prorocii, prietenul lui Hristos şi cu toate acestea zice: „Nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua de la încălţămintea Lui”, iar la Iordan se opreşte cu sfială: „Doamne, Tu trebuie să mă botezi pe mine şi nu eu!” Vedeţi, aceasta este smerenia, duşmanul de moarte al mândriei: să fii plin de daruri, de vrednicii şi să te socoţi mai nevrednic decât toţi; aceasta este micşorarea sufletului.
De obicei, omul înţelept, la încheierea unui soroc de vreme, se uită în urmă şi-şi face socotelile timpului trecut: face bilanţul pierderilor şi câştigului şi ia învăţăminte pentru anul ce a început. Aşa trebuie să facă tot creştinul la acest început de an nou.
Adeseori vedem pe Sfântul Ioan Botezătorul zugrăvit pe icoane având aripi ca de înger şi în mâini ţinându-şi capul tăiat. Această înfăţişare vrea să ne aducă aminte de chipul îngeresc al vieţii sale şi de sfârşitul mucenicesc cu care şi-a încununat viaţa Sfântul Ioan.
Părintele Paisie de la Sihla pomenea de un lucru foarte simplu, în privinţa aceasta. Spunea: „Odată a venit la mine o babă dintr-acelea credincioase, care m-a întrebat: «Ce să fac, părinte, că eu nu ştiu carte şi nu am învăţat rugăciuni? Mă mântuiesc eu fără rugăciuni?»
I. Cu totul neobişnuită ne apare întâmplarea pe care ne-o pune înainte Sfânta Evanghelie de astăzi. Mântuitorul abia coborâse din munte, unde postise 40 de zile, fusese ispitit de diavolul şi se pregătea să-Şi înceapă lucrarea dumnezeiască.
Sfânta și Marea Marți ne pregătește pentru intrarea în cămara Mântuitorului cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare și parabola talanților.
Cu cât ne apropiem de sfârșitul Postului, sfintele slujbe ne vorbesc tot mai vădit de Patimile cele mântuitoare ale Domnului. Această săptămână ne aduce aminte de căderea lui Adam și a întregului neam omenesc și apoi de pilda samarineanului milostiv, în care se oglindește această cădere și izbăvire. Cel căzut între tâlhari este omul Vechiului Testament, pe care nici Preoția, nici Legea nu l-au putut tămădui.
– Preacuvioase părinte, vă rugăm să ne spuneţi cum ne putem da seama de ce patimă suntem stăpâniţi cel mai mult, pentru a lucra împotriva ei şi pentru mântuirea noastră.
Fiindcă mintea nu poate sta prea multă vreme încordată, rânduiala de rugăciune este presărată cu citiri din Sfintele Scripturi: din Proroci, de la Facere și înțelepciunea lui Solomon, precum și din cuvintele marilor nevoitori, luptători și povățuitori duhovnicești: Efrem Sirul, Ioan Scărarul și Teodor Studitul.
Cea dintâi Duminică, a Vameșului și Fariseului, Sfinții Părinți au mai numit-o „vestitoare” a luptelor celor duhovnicești, pentru că prin ea, ca o trâmbiță, ni se vestește pregătirea de război împotriva dracilor, în postul care vine.
