Nu e acelaşi lucru păcatul cu fapta şi păcatul cu gândul. Spune Scriptura: „Cine a gândit la femeie a şi păcătuit!” (Mt. 5, 28). Da, dar cu mintea. S-a considerat căzut şi cine a fost numai cu mintea la gândurile acestea.
Postul înseamnă foarte mult și este deosebit de important pentru toată lumea, chiar și neortodoxă, chiar și pentru animale. Postul îl vindecă pe om de duhurile rele, care l-au atacat. Postul nu este numai o reținere de la mâncare, ci este și o rugăciune. Știe toată lumea, mai ales lumea medicală, că postul de mâncare este indicat la anumite intervale de timp, dar aceasta nu înseamnă să mori de foame.
Concepția altor religii diferă față de creștinism prin aceea că vor să scape de suferință. În Ortodoxie, numai prin suferință scapi de suferință. Deci nu se poate salva lumea decât cu jertfă. (…)
Părinţilor, am fost – iertaţi-mă că vă spun – mi-e frică să spun în pustie, că eram destul de slab. „Doamne, zic, sunt aici din ascultare! Nu sunt dintr-o mare vitejie!” Şi rezistam cu asta. Că nu era de glumă cu dracul! Şi a venit o ispită mare pe capul meu. O ispită pe care nu puteam să o accept cu nici un chip.
Să vă explic ce este rugăciunea? Este un contact personal, pornit din inimă, din conştiinţa noastră creştină, cu Dumnezeu. Normal că sunt rugăciuni de tipic, dar sunt şi rugăciuni personale.
Un om duhovnicesc nu poate spune niciodată că nu este păcătos. Se vede mai păcătos decât toți, dar face și fapte de pocăință, se duce la mănăstire. Disprețul acesta față de tine s-ar putea, de fapt, să fie o autentică smerenie.
În orice vreme, orice ar fi, să știți că există un sens anume. Ne guvernează Dumnezeu cu o mare precizie. Repet, Dumnezeu întărește clipele istoriei. Nu lasă creația Lui să fie stăpânită de diavol. Omul este ființă aleasă, este chip și asemănare cu Dumnezeu. El depășește puterea heruvimilor și a serafimilor prin puterea dată de Dumnezeu prin preoție și prin harurile pe care le primește. Omul este singura verigă de legătură între Dumnezeu și creație.
Ne dați un cuvânt de folos?
-Vin oamenii să-şi mărturisească păcatele, dar nu-şi schimbă viaţa, nu se transformă.
Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Poruncă: “să iubeşti” este şi pentru ei. Ce să facem, pentru că răspunsul este ăsta: există şi rai şi iad. S-a dat putinţă fiecăruia să nu se ducă în iad şi totuşi s-au dus şi în iad. Ce să facem? Noi ne facem datoria să iubim, că şi pe cei din iad îi iubeşte Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu îi ţine acolo. Iadul este marea durere a lui Dumnezeu. Ei îşi dau seama că îi iubeşte Dumnezeu, şi tocmai aceasta îi chinuie. “Uite, ne iubeşte şi acum, deci, ce ar fi fost să-L fi urmat pe Hristos?” Ce n-a făcut Hristos să-i scape pe oameni de iad?
Să nu faci greșeala de a te compara cu marii trăitori. Că nu prin nevoința și trăirea lor s-au îndumnezeit numaidecât. Ci prin Harul lui Dumnezeu, pentru prezența lor. Și tu, dacă ai această prezență, ai străbătut sorocul pentru împărtășit și nu ești altfel decât marii trăitori.
Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne împărtășim? Nu timpul decide. Asta-i o greșeală.
Am văzut monahi vârstnici care se tem de moarte mai mult decât cei tineri. Cum se poate acest lucru? Cum trebuie să cugetăm și să așteptăm ceasul morții după Sfânta Evanghelie?