Ce putem înţelege din aceste patru cazuri? Ar fi arbitrar şi nedrept să scoatem câteva afirmaţii din context şi să le interpretăm ca pe o condamnare generală a căsătoriei. Este adevărat că unii dintre primii monahi priveau starea de căsătorie ca fiind păcătoasă şi, ipso facto, un obstacol în calea mântuirii. Dar Casian respinge intenţionat o asemenea opinie şi credem că Sfinţi ca Antonie şi Atanasie, Arsenie şi Pahomie l-ar fi aprobat cu siguranţă. Ei ar fi fost gata să afirme după cuvintele Sf. Grigorie de Nazianz: “Pentru că fecioria este mai slăvită nu înseamnă că viaţa în căsătorie este ruşinoasă”.
Cu toate acestea, dificultăţile persistă. Lăsând deoparte extremele care condamnă căsătoria, să ne punem problema într-o manieră competentă. Ce înseamnă că fecioria este “mai slăvită”? Poate fi desăvârşirea în sensul ei deplin – rugăciune neîncetată, contemplaţie, vederea lui Dumnezeu – accesibilă în această viaţă şi creştinului căsătorit, care aduce pe lume copii şi urmăreşte o carieră lumească obişnuită? Aici autorităţile duhovniceşti par să se contrazică. Sf. Isaac Sirul şi Sf. Teodor Studitul se îndoiesc că harul contemplaţiei şi al vederii lui Dumnezeu sunt posibile pentru cei care trăiesc în lume. Pe de altă parte, Sf. Grigorie cel Mare consideră că lumen contemplationis era accesibilă tuturor, oricare ar fi opţiunea lor în viaţă. Sf. Maxim Mărturisitorul îşi rezuma câteva din cele mai adânci învăţături despre îndumnezeire (Theosis) şi unirea cu Dumnezeu în Epistola a 2-a adresată unui laic, slujitor imperial, iar Sf. Grigorie Palama considera că rugăciunea neîncetată este posibilă şi pentru laici la fel ca şi pentru călugări şi că deplina curăţie a inimii poate fi dobândită de creştinul căsătorit “chiar dacă numai prin cele mai mari încercări”. Toate cele cinci autorităţi eclesiastice au fost monahi. Care dintre ei reprezintă cel mai just punct de vedere?
Pentru a răspunde parţial acestei întrebări, să ne întoarcem la Pateric. Aici, ca şi în alte izvoare timpurii există un gen de pildă relevant, în care unui monah i se dezvăluie că un anume bărbat sau femeie care trăieşte în lume îi este egal în sfinţenie. Aprins de curiozitate, monahul merge de îndată să-l afle. Ce fel de relaţie între oraş şi pustiu presupun aceste texte?
În afara întâmplărilor specifice, sunt şi comparaţii generale în Pateric, cum ar fi cea care urmează: “Şezând odată Avva Siluan cu fraţii, a căzut, întru uimire şi a căzut cu faţa la pământ. Şi după puţin sculându-se, plângea. Şi silindu-l să le spună, a zis: eu la judecată am văzut pe mulţi din neamul nostru mergând la muncă şi pe mulţi dintre mireni că mergeau întru Împărăţie…”. Această temă a călugărului condamnat la chinurile veşnice în timp ce mireanul intra în rai este un standard în literatura monastică. Oricât de superioară ar fi starea monahală, în ziua Judecăţii călugărul nu va primi un tratament preferenţial şi nici o garanţie sigură a mântuirii. Dar relatarea despre Avva Siluan nu ne duce prea departe, pentru că nu ne dă nici un detaliu, nu ni se spune ce virtuţi particulare preda mireanul încât să fie preferat monahului. De aceea să ne întoarcem la întâmplările în care sunt comparate persoane concrete.
Călugărul şi mireanul cununat, câteva comparaţii după izvoare monastice timpurii, de P.S. Kallistos WARE