“Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Si pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat val al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur!
Fiecare om, și popoarele, și Biserica, plutesc pe marea acestei vieți, prin puterile firești și suprafirești care sunt puse în ele, după rânduielile lăsate de Dumnezeu. Domnul se odihnește, chiar dacă Îl înconjoară întâmplări ce se perindă una după alta; dar nu începe să lucreze în chip vădit decât atunci când apare o amenințare de neînlăturat, care poate să abată cursul întâmplărilor împotriva planurilor Sale dumnezeiești.
Mâhniţi-vă cu măsură. Parcurgeţi cu inima făgăduinţele luminoasei noastre credinţe şi câte revelaţii veţi găsi în ele spre alinarea necazurilor voastre!
Câte griji nu pricinuiește fiecăruia, câteodată, gândul la necunoscutele viitorului! Scăparea de toate aceste griji nu este decât una singură: nădăjduirea în Domnul; iar însuflețirea și întărirea și le culege sufletul din cugetarea cu înțelegere la ceea ce s-a mai întâmplat și înainte cu noi și cu alții. Nu se va găsi nici măcar un singur om care să nu fi avut parte în viața sa de izbăviri neașteptate din necaz sau de întorsături neașteptate spre mai bine ale vieții sale.
Omul care face muncă de jos se înăspreşte ca urmare a muncii sale: şi inima se înăspreşte în omul care se dă pe sine la munca de jos în folosul păcatului şi patimilor, care adună roşcove şi se hrăneşte cu ele. Ca atare, ea nu se înmoaie lesne atunci când trebuie s-o aducem la pocăinţă. Iată încă o osteneală, şi o osteneală mai însemnată: fiindcă în lucrarea pocăinţei totul depinde de simţămintele inimii!
Ce faci acasă? Te lupţi cu toată puterea ta să păstrezi atenţia minţii şi a inimii către Domnul. Îndată după biserică, aleargă în cămara ta şi fă destule metanii, cerând cu evlavie de la Dumnezeu să te ajute, ca să valorifici timpul şederii acasă într-un chip folositor pentru sufletul tău. Apoi şezi şi te odihneşte puţin. Alungând orice gând, repetă cu mintea rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.
Vai de omul care în inima sa este sătul şi mulţumit! Când este flămând şi sărac, este cu mult mai bine. Cerşetorul, chiar de e ger cumplit, aleargă pe la ferestrele oamenilor şi cerşeşte. Oare s-ar mai duce el, dacă ar avea o bucată de pâine?
Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să înceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceală faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Acest lucru li se întâmplă tuturor din când în când. Despre el pomenesc toţi cei care scriu despre viaţa duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul pomeneşte trei mari vrăjmaşi: neştiinţa împreună cu uitarea, lenevia împreună cu nepăsarea şi nesimţirea împreună cu împietrirea.
Împotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun întotdeauna piedici şi greutăţi din afară. Voi nu sunteţi din lume – spune și Domnul – Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte. În lume veţi suferi. Şi, cu siguranţă, multe sunt suferinţele drepţilor.
Priviţi cu atenţie în interiorul vostru. Sub agitaţia de mişcări ale minţii şi ale voinţei, veţi distinge înlăuntrul vostru o neîncetată grijă de chivernisire a traiului, care ne roade sufletul necontenit, ca un vierme, şi care îl poartă pe nevoitor de la o lucrare la alta, împingându-l mereu înainte, din pricina nemulţumirii cu tot ce are; tot ea, atunci când nevoitorul produce un lucru, îi închipuie mereu sute de alte lucruri, în aparenţă foarte importante.
De praznicul Dumnezeiescului Botez este vremea potrivită pentru a-i întreba pe cei botezaţi: „Voi, cei botezaţi, vă ţineţi oare în felul cuvenit celor botezaţi? Slujiţi, oare, Acelui Dumnezeu Căruia aţi făgăduit la botez că îi veţi sluji? Privind la voi, va spune, oare, oricine: «Aceştia sunt botezaţi, sunt cei care s-au lepădat de satana, şi de toate lucrurile lui, şi de toată slujirea lui, şi de toată trufia lui»?”
Curățește-mă cu harul Tău, Milostive Părinte; șterge întinăciunile mele cu isopul Tău atotcurățitor și tămăduiește rănile mele, ca să dau mulțumită harului Tău!
Înfrânarea patimilor este mai bună decât orice medicament; şi prelungeşte durata vieţii… Aţi solicitat tratament. Iată tratamentul. Alergaţi la Maica Domnului şi ea totdeauna vă va ţine în stare de bucurie…
Sunt convins că, dacă în mijlocul nostru S-ar ivi acum Domnul, atunci toţi căutătorii binelui autentic, văzând cum duhul zilei de azi, învăţăturile şi rânduielile de acum se contrazic una cu alta, toţi aceştia L-ar întreba pe Domnul, într-un singur glas: „Doamne, ce să facem ca să moştenim viaţa de veci? Ce să facem ca să ne mântuim?” Ei, fraţilor, Domnul ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evr. 13, 8). Atunci i-a spus iudeului să caute răspunsul în Lege: „Ce este scris în Lege, cum citești?”
Înainte de Patimi, Domnul grăieşte către ucenicii Săi: „Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea”. Patimile şi moartea Domnului i-au izbit până într-atât pe Sfinţii Apostoli, că ochii minţii lor s-au întunecat, şi ei au început să nu-L mai vadă pe Domnul ca atare; lumina lor s-a ascuns, şi ei stăteau într-un întuneric amar şi chinuitor.
Cel ce însetezi după linişte, pace şi fericire, vino la Domnul! El şi numai El este viaţa, pacea şi liniştea. El îţi va risipi din inimă toate neliniştile, renăscând în ea alte griji şi alte căutări, nepământeşti; El îţi va stinge arsura necazurilor pământeşti şi va topi orice chemare a mângâierilor lumii.
A nu te încrede întru tine, iubite frate al meu, este atât de necesar în războiul duhovnicesc, încât, fără aceasta, să fii încredințat că nu numai nu vei putea dobândi biruința pe care o dorești, ci nici măcar nu te vei putea împotrivi la cea mai mică năvălire a vrăjmașului. Întipărește-ți aceasta cât mai adânc în mintea și în inima ta.