Dacă vom ști să discernem, să alegem, vom găsi cuvinte și lucruri bune și frumoase peste tot. Dar pentru aceasta e nevoie, mai întâi de toate, de echilibru lăuntric, e nevoie să fugim de judecată și să vedem în aproapele ceea ce este bun, pentru că de răul lui, de părțile sale negative – și el este sătul.
Un scriitor păgân, vestit în vremea sa, profesorul Libarius, uimit de mamele creștinilor și în mod special de mama Sfântului Ioan Gură de Aur, a exclamat: O, ce mame au creștinii! Ce mame deosebite sunt în Biserica creștinilor! Așadar, cum trebuie să fie mama și femeia creștină? Prin cumințenie și prin toate darurile cu care a fost împodobită de Dumnezeu, ea să știe să apropie și să atragă la viețuirea cea frumoasă, la viețuirea cea înaltă în Hristos.
Pentru a putea înțelege care este misiunea mănăstirii în lume și cum se lucrează ea, avem nevoie să vedem ce înseamnă monahii și mănăstirile în Biserică, ce înțelegem prin lume și care este relația dintre monahi și poporul lui Dumnezeu din lume.
În limba română folosim pentru viețuitorii mănăstirilor trei termeni: monahi, respectiv monahii, călugări, respectiv călugărițe, și părinți, respectiv maici.
Monahul este „rugător pentru întreaga lume”, spune Sfântul Siluan Atonitul despre mijlocirea prin care monahii slujesc întreaga umanitate. Dar rugăciunea, curățitoare a sufletelor, este și maica tuturor faptelor bune.
Așa cum am spus, istoria arată cu prisosință calitatea mănăstirilor de a fi izvor de sfințenie, de bine, adevăr și frumos. Tezaurul liturgic și iconografic al Bisericii își are punctul de plecare în ostenelile călugărești.
În rugăciunea a patra din rânduiala Sfintei Împărtășiri, a Sfântului Simeon Metafrastul, se spune: „miluiește-mă, Doamne, că nu sunt numai neputincios, ci și zidirea Ta sunt”. Suntem zidirea lui Dumnezeu, suntem lucrul mâinilor Lui.
Suntem creați de El și suntem dorul lui Dumnezeu. El pe noi ne-a dorit și ne dorește, pe noi ne vrea lângă El și nu în altă parte. De ce? Pentru că ne-a iubit și ne iubește. De aceea, nimeni să nu fie trist, ci fiecare să îndrăznească să vină la Stăpânul. Te-a asuprit păcatul? Păcatul ți-a îngropat cumva mintea? Vino, frate, la Hristos!
Sunt pentru cel de lângă mine pace, bucurie și lumină?
Să facem permanent ce ne stă în putere, căci dacă ne vom sili mereu spre aceasta, rugăciunea, prezența noastră în biserică – ne va aduna. Ne vom ruga unul pentru celălalt mai mult. Căci, în cele din urmă, societatea noastră suferă de lipsa de rugăciune, trăiește într-o închipuire și o iubire de bani și de plăcere și uită să se mai smerească. Societatea noastră a uitat cu totul să se mai roage.
Cuvinte duhovnicești – Părintele Melchisedec (Velnic), starețul mănăstirii Putna, sursa: alfasiomega.tv
Părintele Melchisedec: Păcatul îngustează și mărginește. Păcatul îl mărginește pe om. Omul care nu-și recunoaște păcatul, care nu se vede pe sine, care nu se cunoaște pe sine ajunge să fie mărginit și nu are o viziune largă.