Iată un om – singurul om! Este Domnul – mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă. El nu S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci pentru acest om în suferinţă. El a venit astfel ca, prin fapte, iar nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simţăminte sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru om. (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Prin sfinții Săi, Dumnezeu ne arată că biruința adevărată nu este a celor care câștigă lumea aceasta, ci a celor ce își curățesc inima și se silesc să moștenească Împărăția Cerurilor. Sfinții sunt cei care, cu râvnă și bărbăție duhovnicească, se ridică mai presus de valurile lumii și îndrăznesc să meargă spre Hristos, chiar și pe marea învolburată a ispitelor și suferințelor. Ei ne arată calea curajului, a dragostei jertfelnice și a statorniciei în credință.
„Să cerem să-L vedem pe Hristos ca și Toma, chiar să și-L pipăim, ca să ne convingem cum trebuie. El este Singurul care nu ne va deznădăjdui, nu ne va descuraja niciodată…” (Monahul Moise Aghioritul)
Cei mai mulți oameni cred în Învierea lui Hristos, dar foarte puțini sunt cei ce o au și o văd în chip curat; cei ce n-au văzut-o, însă, nici nu se pot închina lui Iisus Hristos ca unui Sfânt și Domn, căci „nimeni, zice, nu poate să spună că Iisus este Domn decât numai în Duhul Sfânt” (I Cor. 12, 3), și altundeva: „Duh este Dumnezeu și cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în Duh și Adevăr” (Ioan 4, 24). Căci nici preasfântul cuvânt, pe care-l avem acum în fiecare zi în gură, nu spune: „Învierea lui Hristos crezând”, ci: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Domnului Iisus, Celui sigur fără de păcat”. (Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog)
Toată istoria creștinismului nu este altceva decât istoria unei singure și veșnice minuni, a minunii Învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creștinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a Doua Venire. (Sfântul Iustin Popovici)
„Sub pământ apui,
Cel ce ai făcut pe om cu mâna,
Ca pe oameni să-i înalţi din căderea lor,
Cu puterea Ta, Atotputernice.
Hristos a venit către oameni așa cum vine mirele la nuntă, adică plin de dragoste și de smerenie, nu ca un stăpânitor. De altfel, dragostea nu poate fi legată de stăpânire și de tiranie. Hristos este Împaratul noului Israel al harului lui Dumnezeu. Însă Împărăția Sa nu are legătură cu gândirea și cu slava lumească, pentru că este o împărăție a iubirii și a smereniei. (IPS Hierotheos Vlachos)
Datorită adâncii ei smerenii, Maica Domnului a atras asupra sa cercetarea plină de har a lui Dumnezeu şi s-a învrednicit de cea mai înaltă chemare. Mândria, plină de ticăloşia îndumnezeirii de sine, i-a aruncat în iad chiar şi pe îngerii din cer. Acum, prin smerenia ei, Maica Domnului se deşertează pe sine de toată zidirea, pentru a-I da lui Dumnezeu tot locul şi toată libertatea să Se sălăşluiască într-însa şi s-o înalţe la cer. Dacă dragostea, cea mai înaltă dintre virtuţi, „îndelung rabdă… nu pizmuieşte… nu se laudă… nu cade niciodată“, după cuvântul Apostolului (1 Cor. 13, 4-8), aceasta este cu putinţă pentru că este întărită şi ajutată de smerenie. Smerenia este calea pe care Dumnezeu Mântuitorul S-a pogorât pe pământ, iar noi suntem chemaţi să ucenicim la şcoala smereniei Sale, ca să devenim pe veci ai Lui. (Arhim. Zaharia Zaharou)
Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci mântuirea lui. A crede că milostivirea lui Dumnezeu este neîndestulătoare pentru iertarea păcatelor grele este totuna cu a spune că dacă arunci în mare un pumn de nisip murdar, ea se va murdări. Nu, ci marea va spăla acel nisip murdar, şi el va pieri în adâncul ei fără fund. (Sfântul Luca al Crimeii)
„Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). Cei ce ştiu să se silească, să exerseze, să insiste, să se străduiască, ei răpesc Împărăţia lui Dumnezeu. Cei ce sunt trândăvi, sunt leneşi, care nu pot, care se predau în felul acesta sinelui lor relaxat, ei rămân fără gusturi, fără roade. Pe scurt, acest lucru înseamnă că fără luptă, fără asceză, lucrurile nu vor putea să urmeze calea cea bună pentru sufletul nostru. (Mitropolitul Nicolae din Messogia si Lavreotiki)
„Pe Cruce Hristos a suferit pentru noi, a fost defăimat pentru noi, S-a făcut neînsemnat, rob, dispreţuit, ca să ne îmbogăţească, să ne slobozească şi să ne dăruiască nouă viaţă. Pe Cruce se recapitulează şi se face văzută toată iubirea negrăită a lui Hristos pentru omenirea păcătoasă. Jertfa Dumnezeului-Om pe cruce a fost, pentru întreaga omenire şi pentru fiecare om în parte, expresia dragostei Sale neasemănate şi pline de măreţie. Ne-a arătat pe faţă cât de mult ne iubeşte, nu prin simple vorbe frumoase, ci îmbrăţişându-ne cu mâinile Sale însângerate. ” (Cuviosul Moise Aghioritul)
„Sfinții, datorită viețuirii lor în Hristos, sunt ca o epifanie a lui Dumnezeu pe pământ. Viața lor este o irumpere a dumnezeiescului asupra pământescului. Sunt oglinda deplină a stării de îndumnezeire, rezultate din metabolizarea autentică a harului Duhului Sfânt în viața lor. Existența lor este o fulminantă pledoarie pentru autenticitate, plenitudine și, mai ales, trăire a vieții lui Hristos, prin Taine și asceză purificatoare de patimi și de tot ceea ce denaturează, degradează omul în configurația sa duhovnicească, de făptură creată după chipul și asemănarea Lui. Sfinții sunt manifestul fulgerător și persuasiv al adevărului că viața merită să fie trăită la altitudinea existenței în har și cu intenția precisă de a coborî Treimea în sălașul de lut al ființei noastre.” (PS Ignatie, Episcopul Hușilor)
Pentru noi, oamenii, nu există o tragedie mai mare decât a ne vedea înstrăinaţi de Duhul lui Hristos, căci fără legătura dragostei cu Dumnezeul şi Mântuitorul nostru totul este zadarnic şi lipsit de noimă. (Arhim. Zaharia Zaharou)
„Când omul îşi dă seama de harul care vine prin postire, dorirea lui creşte ca să postească tot mai mult şi harurile care vin prin postire sunt fără de număr. Prin postire, omul îşi uşurează atât trupul, cât şi sufletul de povara întunecimii şi a învârtoşării. Trupul său se face uşor şi puternic şi sufletul său se face strălucitor şi curat. Prin postire, omul îşi înalţă sufletul deasupra temniţei pământeşti şi pătrunde prin întunecimea vieţii trupeşti către Lumina Împărăţiei lui Dumnezeu, către adevăratul său sălaş.” (Sf. Nicolae Velimirovici)
„Căci vine ceasul când toate acestea din jurul nostru care par a fi esențiale se vor sfârși, când cele efemere ale lumii vor pieri, când măștile vor cădea și adevărul va ieși la iveală. Acela este „momentul adevărului”, în care se hotărăște veșnicia noastră. Dacă am fi conștienți de importanța acestui „moment al adevărului” oare am mai alerga după atâta zădărnicii cu care ne umflăm mintea și ne irosim sufletul? Oare am mai asculta atâtea voci înșelătoare? Oare ne-am mai bate joc de sufletul nostru făcând lucruri de rușine?” PS Macarie al Europei de Nord.
„Pilda Fiului Risipitor tocmai acest rost are: să ne îndemne să alergăm degrabă la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădăjduire. Şi, pentru ca să alunge de la noi îndoiala, teama, ruşinea, ne pune înainte cea mai desăvârşită icoană a milostivirii şi bunătăţii dumnezeieşti. Oricât de multe păcate am fi făcut, să nu ne îndoim de iertare; niciodată nu este biruită milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, „Care aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa” (Ioan 3, 16). (Pr. Petroniu Tănase)
«În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?» (Ps. 41, 1-2)