Printre caracteristicile adevăratului monah este şi ascultarea. Dar ascultarea, pentru oamenii care au în inimă urme de egoism sau de răzvrătire, urme de voie proprie şi de împotrivire faţă de societate şi faţă de Dumnezeu, este un mare chin. Dimpotrivă, pentru cel care este un om cu adevărat liniştit, ascultarea este o plăcere, o mulţumire, o desfătare, o odihnă deplină. Ascultarea este cea mai bună pernă pe care poate să doarmă monahul.
Adoarme şi se trezeşte şi este în deplină siguranţă şi înscris în catastiful oamenilor lui Dumnezeu. Iar isihia, în această ascultare, îl face capabil neîncetat să treacă de la o uimire la altă uimire şi să se bucure de desfătările pe care i le dăruieşte Dumnezeu.
Aşadar, când vorbim despre bucurie în suferinţe, nu înţelegem suferinţele întâmplătoare, pe care omul le are din cauza împotrivirilor lumii sale lăuntrice, din cauza răzvrătirilor sufletului, inimii sau raţiunii lui. Acestea sunt simptome de natură psihică, nu sunt probleme ale vieţii duhovniceşti. Dar, cu siguranţă, când un monah are astfel de izbucniri, se va lupta şi împotriva lor şi va prefera să cadă mort, decât să înfrunte altfel problema sa. Când ascultarea sau obştea sau rugăciunea sau orice alt lucru îi produce suferinţe, atunci va prefera să fie un om care suferă, un pustnic care suferă. Iar această suferinţă cu şi fără de voie, adică suferinţa pe care nu o vrea, dar pe care şi-o declanşează el însuşi, îl va ridica şi va fi încă o cruce în viaţa lui. Dar în inimă va avea nădejdea că va întâlni iubirea şi tandreţea lui Dumnezeu.
Vorbim despre bucuria în suferinţe pe care monahul o întâlneşte în mănăstire. Adică monahul intră într-o obşte pe care nu o creează el însuşi. De altfel, nimeni nu poate să ajungă creatorul nici măcar al unui fir de păr din capul său (cf Mt. 5, 26) şi, cu atât mai puţin, al stării lucrurilor din preajma lui. Cine merge la mănăstire întâlneşte mereu situaţii diferite. Cele pe care le întâlneşte sunt adeseori cu totul diferite de cele pe care le doreşte. De, aceea monahul trebuie să fie pregătit, aranjat dinainte, exersat dinainte ca să poată răbda orice fel de climat în obşte. Vine cineva la mănăstire ca să găsească iubire şi găseşte duritate. Vine să găsească pace şi găseşte război. Vine să-L găsească pe Dumnezeu şi găseşte o mulţime de păcate. Vine să găsească linişte şi s-ar putea să găsească tâlhari, ca să folosim o întâmplare istorică petrecută în multe mănăstiri.
Va întâlni în lupta sa probleme pe care nu le-a mai întâlnit niciodată. De exemplu, se poate ca atunci când era în lume să se roage, iar ochii să-i verse lacrimi sau să trăiască anumite emoţii, iar după ce s-a dus la mănăstire să vadă că la rugăciune rămâne cu totul nemişcat. Se poate ca în lume să fi avut străpungere sau să fi mers la biserică şi să se bucure de slujbe, iar acum, după ce a mers la mănăstire, să vadă că se întâmplă ceva diferit. Se poate să facă toate jurămintele că va lucra o virtute sau alta, dar să vadă că dă cu piciorul în toate acestea. Se poate să cunoască ispite care în lume îi erau necunoscute. Desigur că o a treia privire, privirea Stareţului sau a unui frate, poate să le înţeleagă de îndată pe toate, să i le explice şi să-i spună: „Linişteşte-te!“ Dar el însuşi, care le trăieşte, nu le poate pune cap la cap, trebuie să se lepede de sine ca să le poată pricepe. Pentru el rămân o taină, o durere.
Monahul poate să întâlnească neîncetat astfel de dureri, astfel de suferinţe. Iar mai întâi de toate sunt ispitele. Nu numai monahul, dar nici oamenii în general nu ştiu ce fel de ispite vor da peste ei. Şi cel care se căsătoreşte, şi cel care navighează pe mare, şi cel care pleacă la studii sau începe o muncă nouă va avea mii de ispite.
Cu toate acestea, la mănăstire este ceva diferit. Când cineva se află în lume, toţi îi vor spune că aşa e viaţa, că tuturor li se întâmplă aşa. La mănăstire, monahul, trăind într-o însingurare relativă, nu vede că toţi suferă în acelaşi fel şi crede că numai el are această ispită, această problemă sau acea dificultate. Astfel, se însingurează şi crede că i se întâmplă ceva înfricoşător.
Această uimire în faţa ispitei este o altă ispită foarte mare, pe lângă ispita pe care o are. Această uimire îl poate duce la întristare. Întrebarea este o ispită în plus şi cel mai mare păcat înaintea lui Dumnezeu. Întristarea poate apoi să aducă dezamăgirea, în loc să aducă răbdarea, care ar pune capăt ispitei, în timp ce dezamăgirea duce la începutul unei noi drame. Înţelegi în ce furtună poate cădea monahul când nu înţelege că cine s-a făcut monah va cădea în neîncetate suferinţe, cum i s-ar fi întâmplat şi dacă ar fi mers oriunde altundeva.
Cu toate acestea, trebuie să ştim că suferinţele tuturor monahilor nu se pot compara cu suferinţele unui singur mirean. Suferinţele mireanului sunt întotdeauna mai multe, deoarece caracteristica vieţii în lume este suferinţa în trup, durerea zilnică: „Unii ca aceştia vor avea suferinţă în trup“ (1 Cor. 7, 28). Dar mireanul consideră viaţa lui de dureri ca fiind firească şi, de aceea, o rabdă.
Dar pentru că viaţa monahală este o viaţă de tihnă, o viaţă a odihnei – „Iar eu vă voi odihni pe voi“, zice Dumnezeu (Mt. 11, 28) -, când monahul nu este pregătit, nu înţelege că odihna lui „îşi sprijină picioarele“ pe suferinţe. Suferinţele sunt stâncile cele mai frumoase şi mai trainice care pot să susţină clădirea fericirii. Monahul trebuie să fie gata pentru primejdii neprevăzute, pentru primejdii de tot felul. Se poate, desigur, să nu fi ajuns niciodată în situaţii primejdioase, dar, dacă va ajunge, puteţi înţelege cât de mult îl pot clătina.
Monahul mai trebuie să fie gata şi pentru întâmplările neprevăzute. Se poate să mergi la mănăstire şi să te îmbolnăveşti. Se poate să mergi la mănăstire şi mănăstirea să se închidă, aşa cum, dacă te-ai fi căsătorit, se poate să-ţi moară soţul sau soţia. Se poate să mergi la mănăstire şi să ţi se producă în organism o schimbare care să-ţi genereze nenumărate probleme neprevăzute, care naşte o altă perspectivă în sufletul tău.
Trebuie, de asemenea, să fii gata pentru boli, eventual şi pentru propria ta moarte. Nu poţi să fii bucuros dacă nu eşti gata de moarte. Ceea ce făceau monahii din vechime – îşi pregăteau mormântul şi locuiau acolo, scaunul şi patul lor erau un mormânt, chilia şi biserica lor erau un mormânt, toate erau un mormânt – era o realitate. Mai ales pentru moarte trebuie să fie monahul atât de pregătit, încât să o aştepte ca un muribund. Atunci va avea cea mai mare siguranţă în ceea ce priveşte veşnicia sa.
Dar omul care trăieşte ca şi cum nu s-ar afla în pragul morţii este întotdeauna un om cu o simţire mincinoasă, întrucât moartea este cea mai mare realitate. In plus, trebuie să fie gata pentru moartea rudelor lui, a persoanelor dragi, a prietenilor, a oamenilor cu care avea legături şi care au, cu toţii, rădăcini în sufletul lui. De exemplu, merg la mănăstire şi sunt monahul cel mai supus, dar, de îndată ce aflu că mi-a murit mama, cad imediat în întristare.
Prin urmare, monahul trebuie să fie gata să îndure suferinţe. Dar mai ales trebuie să-şi provoace el însuşi suferinţe. De obicei, nu acceptăm ceea ce ni se întâmplă. Credem că viaţa este aşa cum am plăsmuit-o noi în visele noastre. Viaţa însă este ceea ce îngăduie Dumnezeu să se înfăţişeze înaintea noastră. De aceea, în viaţa fiecărui monah, se pune întotdeauna întrebarea pe care i-o puneau prietenii lui Iov, când, potrivit cu spiritul şi cu dreptatea sa, el aştepta ca Dumnezeu să i le dea numai pe cele bune: să-i dea sănătate, viaţă lungă, fericire. Dar Dumnezeu i le-a dat tocmai pe cele contrare. In cele din urmă, a simţit că problema consta în putinţa lui de a-L lăuda pe Dumnezeu în orice stare s-ar fi găsit (cf. Iov. 35, 14). Până în acel moment L-a judecat oarecum pe Dumnezeu, zicând: „De ce, Dumnezeul meu, mi le dai pe toate acestea? De ce-mi faci asta? De ce îmi fad asta?“
Dar problema este „dacă poţi să-L lauzi aşa cum este“. In loc să pui întrebări, în loc să cauţi informaţii, în loc să te interesezi, în loc să ceri explicaţii, în loc să scrii, să răspunzi, în loc să ai legături pentru a-ţi rezolva o problemă, cel mai bun lucru este „să-L lauzi pe Dumnezeu“ aşa cum ţi Se înfăţişează. Ţi Se înfăţişează Dumnezeu ca surd? Ţi Se înfăţişează ca fiind rău? Ţi Se înfăţişează ca pedepsitor? Ţi Se înfăţişează ca lipsit de milă? Ţi Se înfăţişează ca plin de iubire? Oricum ţi S-ar înfăţişa, este Dumnezeul tău. Dumnezeu este, desigur, întotdeauna acelaşi, dar noi II vedem astfel, prin prisma îngustă a inimii noastre strâmte, care II judecă potrivit cu propriile ei trăiri.
„Dacă poţi, laudă-L aşa cum este”. De exemplu, speram ca, în doi ani, să ajung la o astfel de rugăciune, încât să mă înalţe la cer, dar rugăciunea mea nu m-a ridicat nici măcar un milimetru de la pământ. Am vrut ca Dumnezeu să fie cu totul al meu, dar nu am înţeles nici măcar dacă există Dumnezeu. In lume aveam mai multă credinţă, iar acum am pierdut-o şi pe aceea şi nu mai am nici măcar o sămânţă sau un atom dintr-o sămânţă de credinţă. Am venit la mănăstire cu nădejdea că voi învinge această patimă, acea neputinţă, şi n-am învins nimic. L-am rugat pe Dumnezeu pentru aceasta şi pentru cealaltă, dar nu mi-a răspuns la nimic. Dumnezeu este surd. Dacă ar fi fost o statuie, ar fi auzit mai mult decât aude acum.
Şi totuşi, acest Dumnezeu este Dumnezeul meu, este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeu Căruia I se închină sfinţii. Este Dumnezeul cuvioşilor, al prorocilor şi, prin urmare, este şi Dumnezeul inimii mele. Pot oare să-L laud pe Dumnezeu aşa cum II întâlnesc, aşa cum II simt, aşa cum cred în El, aşa cum nu cred în El, aşa cum mă îndoiesc, aşa cum nu îmi place, aşa cum mă răzvrătesc înaintea Lui şi faţă de toate lucrurile aflate înaintea mea?
Atunci am o adevărată bucurie în suferinţe. Bucuria este liniştea care produce acceptarea tuturor stărilor din mănăstire, a tuturor oamenilor, a Stareţului meu şi a lui Dumnezeu. Aşadar, tot ceea ce găsesc pe calea mea, în viaţa mea, la fraţii mei, accept, sărut, îmbrăţişez, mă bucură. Nu vreau să se schimbe nimic, nici în sănătatea mea, nici în viaţa mea, nici în casa mea, nici în cer, nici pe pământ, nicăieri.
O speranţă, dorinţa unei schimbări – să vreau, de exemplu, să nu mă mai doară capul – ajunge ca să-mi risipească toată fericirea. Dimpotrivă, iubirea pentru durerea de cap îmi va da de îndată fericirea. Sau vreau să îmi dispară cicatricea de pe faţă sau mă tem că durerea de mână pe care o am va persista. Doar această teamă este o lipsă de armonie în legătura mea cu Dumnezeu. Dar oare sănătatea sau durerea mea de mână sau de cap sau de stomac sau de orice altceva are o asemenea importanţă în legăturile mele cu Dumnezeu? Toate acestea sunt ale clipei de faţă, ale momentului de faţă lipsit de existenţă şi nu au niciun fel de loc înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, nu pot să le dau greutate şi să pierd gustul lui Dumnezeu.
Sunt fericit când înfrunt lucrurile în acest fel, când ştiu că voi avea suferinţe de la ceilalţi, de la lucruri şi chiar de la Dumnezeu. Nu că Dumnezeu dă suferinţe, nu că ceilalţi sau lucrurile sunt dureroase cu adevărat, ci individualismul nostru, egoismul nostru ne face să le vedem aşa. Am venit la mănăstire ca să moară egoul nostru şi tot despre ego vorbim?
Egoul este cea mai dură realitate a omului. Este cel pentru care luptăm şi care va ieşi după ce va părăsi trupul şi, de aceea, trebuie să ştim că egoul este o moarte iminentă, care ne ameninţă neîncetat. Orice tulburare a legăturii noastre cu ceilalţi, orice strâmtorare sau întristare, orice insatisfacţie, orice se zdruncină înlăuntrul nostru, chiar şi orice gând sau ispită, orice dorinţă sau nelinişte, orice patimă – toate au legătură cu egoul, care am spus că I l-am dat lui Dumnezeu. Şi totuşi, în viaţa zilnică, vedem că îl avem si că este dumnezeul nostru.
Acceptând toate acestea şi având această cunoştinţă, putem să trăim cu fericirea adevăratei bucurii. Această bucurie este bucuria mea, bucuria pe care eu, să zicem, am făurit-o prin lepădarea sinelui meu. La aceasta se adaugă plinătatea bucuriei lui Hristos, şi dobândesc, astfel, bucuria lui Dumnezeu. Dobândesc adevărata pace la care ne-am referit mai înainte. Dobândesc pacea personală în mijlocul suferinţelor. In plus, în această bucurie a lui Hristos simţim siguranţă, pentru că ea vine de la Dumnezeu, iar Dumnezeu, după cum ştim, „nu îşi ia darurile înapoi“ (Rom. 11, 29). Prin urmare, putem întotdeauna să avem bucuria Lui pentru că ne-a făgăduit că e cu neputinţă să-Şi calce cuvântul.
Prin urmare, bucuria pe care o am, bucuria lui Hristos, este pe deplin semnată, pecetluită, rânduită şi tezaurizată pentru mine. Pot să o am în fiecare clipă. Dar această bucurie a mea, umplută de plinătatea bucuriei lui Hristos, pentru a deveni merindea unei vieţi duhovniceşti şi mai înalte, poate să ia înfăţişarea suferinţei de bunăvoie. Această suferinţă de bunăvoie poate avea foarte multe înfăţişări, dincolo de suferinţele pe care le întâlnim sau le producem noi, şi provine din suferinţa lăuntrică, anume că-L întristăm pe Duhul Sfânt în fiecare clipă. Un exemplu de această suferinţă este Părintele Filotei Zervakos, care nu cerea să moară pentru alt motiv – pentru că avea 95 de ani şi obosise ci pentru că, cu fiecare clipă care trecea, păcătuia tot mai mult înaintea lui Dumnezeu şi II întrista pe Dumnezeu.
Prin urmare, suferinţa de bunăvoie provine din simţământul că II întristăm pe Dumnezeu, pe Duhul Sfânt, deşi porunca spune: „Nu întristaţi pe Duhul Sfânt“ (Ef. 4, 30). Această suferinţă provine din faptul că II jignim pe Dumnezeu, din faptul că, în loc să devenim instrumente ale slavei lui Dumnezeu, II necinstim pe Dumnezeu cu ţărâna trupului nostru şi cu emanaţiile care ies din sufletul nostru, care se curăţă sau este deja curat. Pentru că, oricât ne-am sfinţi, ne aflăm încă în această lume murdară.
Sfinţenia noastră nu este lucrarea şi adevărul nostru, ci este o împărtăşire de sfinţenia lui Dumnezeu. Noi suntem păcătoşii, cei care suntem făcuţi să strălucim, suntem curăţiţi şi înveşmântaţi de către sfinţenia lui Dumnezeu. Prin urmare, sfinţenia monahului este prin împărtăşire străină, nu este a lui, nu o are, ci a primit-o, o primeşte de la Dumnezeu şi se înveşmântează cu ea. Noi Ii dăm păcatul nostru în toată clipa, pentru că până şi cea mai mare dreptate a noastră este un păcat murdar înaintea lui Dumnezeu (cf. Is. 64, 6).
Cu acest înţeles Ii oferim suferinţa noastră de bunăvoie, care sporeşte iubirea lăuntrică şi reprezintă lacrimile noastre cu care ne spălăm patul în fiecare noapte (cf. Ps. 6, 7), masa şi pământul pe care îngenunchem. Astfel, cu aceste lacrimi semănăm sămânţa veşnică în Cer, semănăm cel mai bun grâu al vieţii duhovniceşti.
Prin urmare, în viaţă avem, pe de o parte, suferinţa, lacrimile vieţii noastre duhovniceşti, pentru că II întristăm pe Dumnezeu, iar pe de altă parte, avem băutura plăcută pe care o bem în fiecare zi. Astfel, băutura desfătării lui Dumnezeu se amestecă cu lacrimile. Această băutură se amestecă şi este atât de plăcută, iar lacrimile din băutura pe care mi-a dat-o Dumnezeu, din pocalul meu, sunt jertfa sării şi focului meu care se înalţă către Dumnezeu {cf. Lev. 2, 13), întorcându-I darurile.
Lacrimile mele, dar lacrimile mele duhovniceşti – pentru că nu există vieţuire monahală fără lacrimi – sunt însă un preludiu. Noul Testament nu spune: „Fericiţi cei ce se bucură!“ Deşi spune că trebuie să ne bucurăm pururea”, totuşi spune: „Fericiţi cei ce plâng“ (Mt. 5,4; Lc. 6, 21), fericiţi cei ce varsă lacrimi! Adevăratul monah călătoreşte în siguranţă în viaţa duhovnicească, cu lacrimi si cu băutura dumnezeiască.
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Casa lui Dumnezeu. Poarta cerului. Despre monahism, stareţ si ucenic, Editura Sfântul Nectarie