Doar în Dumnezeu vei afla adevărata fericire şi bucurie, căci statornicul şi adevăratul Dumnezeu este izvorul lor. Pentru a te bucura de cele pământeşti e nevoie de multă străduinţă şi muncă grea, iar mai apoi toate acestea se dovedesc a fi vătămătoare, vrednice de osândă.
Conversația următoare a fost înregistrată de către ucenicii din Grecia ai Părintelui Efrem din Arizona (Filotheitul, așa cum era numit anterior), care l-au vizitat pe bătrânul îmbunătățit în luna mai 2014, la mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare din Arizona.
Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul ca un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).
Dar, prea iubiţii mei copii, cu adevărat ne lipseşte această întru-tot sfântă virtute, smerenia. Egoismul, acest mare rău, a provocat toate suferinţele omului. Într-adevăr, smerenia înseamnă sfinţenie!
Diavolul ne împiedică să spunem rugăciunea, ca să ne poată înrobi mai uşor. Ne aduce nepăsarea, grijile lumeşti, mii de piedici, cu unicul scop ca să ne împiedice să facem rugăciunea. Aşa cum s-a arătat din multe evenimente întâmplate, demonii se înfricoşează de Numele lui Hristos. Ei înşişi au mărturisit, prin gura oamenilor, că sunt arşi, când aceştia se roagă.
Să nu vorbești mult. Să nu accepți controversele, cearta, vorbăria și tot ceea ce iese dintr-o limbă fără atenție. Alungă gândurile rele și nălucirile murdare din minte de îndată ce apar.
Când rugăciunea noastră este smerită, când este însoţită de faptele iubirii şi ale milosteniei, Dumnezeu ne răspunde pe măsură.
Înaintea fiecărei mângâieri dumnezeieşti, Stareţul Iosif trecea printr-o întristare de moarte, printr-o nesuferită apăsare sufletească şi întunecare. Despre aceasta spunea: „Mai întâi beam întristarea cu butoiul, şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa”.
Adevărul imbatabil este că sufletul omului este nemuritor, şi că noi, oamenii, nu murim după plecarea din această viaţă. Rămâne doar ca sufletul să fie pregătit după moarte. Deci să ne punem în ordine sufletul nostru şi să-l avem cât se poate de curat.
Fiecare om din această lume, mai mult sau mai puţin, este nemulţumit.
Din clipa în care Dulcele nostru Iisus a ridicat pe preacuraţii Săi umeri Crucea cea de viaţă făcătoare şi a fost ridicat pe ea, de atunci se continuă de către Ucenicii Săi ridicarea Crucii, suferind diferite necazuri şi încercări, prin care creştinul biruieşte iubirea de sine cea cu multe chipuri şi pierzătoare.
Lucrarea trezviei îl conduce pe trezvitor la vederea duhovnicească, de aici la înţelepciune, apoi la dragoste şi din dragoste izvorăşte erosul divin. Curăţia a fost o consecinţă firească a acestei lucrări a trezviei. Atât curăţia sufletească cât şi cea trupească au venit ca rod al trezviei. În timp ce asceza trupească Părinţii se străduiau până la moarte şi sufereau enorm, lucrarea trezviei a înlăturat aproape toată truda şi nevoinţa.
Copilul meu, trebuie să fim tot timpul atenți, atât când ești fericit, cât și când ești trist. Când ești fericit, nu ar trebui să-ți pierzi controlul prin vivacitate și râs, și nici atunci când ești trist, să nu fii atât de sumbru încât să se vadă.
Numai prin smerenie putem spori. Postul, dragostea, milostenia sunt bune. Însă ce este deasupra tuturor? Trebuie să ne smerim. Şi deasupra smereniei ce este? Discernământul. Dacă lipseşte discernământul în lucrarea virtuţilor, greşim. Şi virtuţile au nevoie de cârmuire.
Cel care ne dispreţuieşte, ne nedreptăţeşte şi ne osândeşte ţine locul focului care vindecă rana egoismului nostru, ca să ne facem sănătoşi. Dumnezeu îl îngăduie ca să ne redobândim sănătatea, pentru că atâta vreme cât avem egoism, suferim. Când va veni vremea, când vom avea smerenie, nu vom mai suferi şi atunci vor veni înlăuntrul nostru pacea şi liniştea.
Mintea este un spaţiu, un loc. Dacă Dumnezeu nu îl ocupă, atunci îl ocupă vrăjmaşul. Acest loc nu poate rămâne gol, fără să-L aibă nici pe Dumnezeu, nici răul, păcatul, ispita sau activitatea satanei.
De ce ești întristat și mâhnit în timp ce mergi pe calea lui Dumnezeu? Să se întristeze cei care L-au uitat pe Dumnezeu, care nu au nici o nădejde în izvorul cel pururea-curgător și viu al lui Dumnezeu. Noi cei care credem în Dumnezeu cel viu și nădejdea noastră în El o avem trebuie să ne bucurăm că avem un astfel de Părinte în Ceruri Care ne iubește mai mult decât orice tată și mamă și are o nesfârșită purtare de grijă, ca să ne facă vrednici de El.
„Învăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Vezi, copilul meu? Umilinţa este rodul smereniei şi amândouă ne conferă binecuvântata odihnă şi pace a lui Dumnezeu. Iarba nu încolţeşte în pământ bătătorit; la fel, patimile şi viclenia nu încolţesc într-un suflet smerit. Atâta timp cât ne lipseşte smerenia, Dumnezeu nu va înceta să ne smerească prin încercări, până când învăţăm această lecţie serioasă şi mântuitoare.