Deoarece avem mândrie – fie evidentă, fie ascunsă, fără măcar să ne dăm seama de ea – Dumnezeu voind să ne cureţe de acest păcat urât, stârneşte o furtună pentru a elimina toată “drojdia” care s-a acumulat mai ales la vreme de nepăsare duhovnicească. Tot felul de gunoaie sunt aruncate în mare, mai ales în port, şi dacă n-ar fi fost furtuni, marea ar fi devenit extrem de poluată. Dar faptul că marea este curată şi limpede se datorează furtunilor ocazionale.
Odată, pe când inima lui se primejduia să plesnească de durere, a mers din nou în bisericuţa sa şi a început să se roage cu multe lacrimi la Maica Domnului şi să sărute icoana ei din catapeteasmă. Căuta scăpare la ea, de vreme ce ea însăşi îi spusese să-şi aibă nădejdea în ea.
Stareţul Iosif nu a cedat nici măcar o singură dată la aţâţările patimii mâniei, ci cu osândire de sine şi cu rugăciune le înăbuşea pe toate înlăuntrul său. Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns la desăvârşita omorâre a acestei patimi.
Luptă, copilul meu, pe cât poţi să capeţi tărie duhovnicească – nevoieşte-te în toate şi mai ales în tăcere şi lacrimi de pocăinţă. Atunci când tăcerea e practicată cu înţelegere şi păstrată cu lacrimi, este pusă piatra de temelie a monahismului, pe care se poate construi o casă trainică în care sufletul să-şi afle căldura şi mângâierea duhovnicească.
Într-o zi, la Katunakia, un monah din vecinătate, de origine din insula Creta, a început să strige şi să-l ocărască pe nedrept pe bătrânul Efrem pentru un hotar aflat în apropierea chiliei.
Înaintea fiecărei mângâieri dumnezeieşti, Stareţul Iosif trecea printr-o întristare de moarte, printr-o nesuferită apăsare sufletească şi întunecare. Despre aceasta spunea: „Mai întâi beam întristarea cu butoiul, şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa”.
Ispitele sale erau atât de crâncene, încât adeseori ne spunea: „Dacă vă voi descrie lupta mea cu ispitele, nu veţi suferi să ascultaţi, fiindcă toată viaţa mea a fost o mucenicie.
Dacă noi ne smerim cugetul înaintea lui Dumnezeu și înțelegem cine este sinele nostru, cu patimile, cu neputințele, cu necurățiile ce le avem și plecându-ne capul, cerem iertare de la Dumnezeu și de la frații noștri și iubim și ne jertfim pentru toți oamenii, fără să socotim pe niciunul necurat, când iertăm orice ne-ar fi făcut aproapele, atunci ne asemănăm cu Dumnezeu.
Ca şi altădată, vă voi vorbi astăzi despre anumite lucruri din viaţa părintelui meu fericit şi, în principal, despre practica şi metoda rugăciunii, aşa cum a experiat-o el şi ne-a învăţat şi pe noi.
Dumnezeu îngăduie ispitele aşa încât să ne poată deştepta spre a ne aminti de El. Atunci când Îl chemăm, El acţionează ca şi cum nu ne-ar auzi, în aşa fel încât să ne înmulţim rugăciunile şi să chemăm mereu sfântul Său nume, de teama feluritelor patimi. Atunci, prin durerea stăruinţelor noastre fierbinţi, inima ne este sfinţită, iar din experienţă învăţăm slăbiciunea firii noastre pătimaşe. Şi astfel înţelegem în practică faptul că fără ajutorul lui Dumnezeu nu suntem în stare să facem nimic. Această experienţă adâncă este dobândită cu sângele inimii şi rămâne de neşters; ea devine o temelie pentru tot restul vieţii acelui om.
Cu cât te apropii de Dumnezeu, cu atât te luminezi și strălucești, și cu cât Îl iubești pe Dumnezeu, cu atât mai mult îl iubești pe om.
Va veni vremea, ziua, clipa când se vor închide aceşti ochi şi se vor deschide cei ai sufletului. Atunci vom vedea o lume nouă, o nouă existenţă, o creaţie nouă, o viaţă nouă ce nu are sfârşit. Numele ei este „nemurire fără de sfârşit”. Marea noastră Patrie este acolo sus, nestricăcioasă, veşnică, Ierusalimul cel de sus, maica celor întâi-născuţi, acolo se vor sălăşlui sufletele celor mântuiţi, care au fost curăţite de întinăciune de Sângele Mielului Cel fără de răutate.
Omul a cărui gură Îi mulţumeşte mereu lui Dumnezeu nu se va lipsi niciodată de binecuvântările lui Dumnezeu, dar cel ce cârteşte şi-L supără pe marele său Binefăcător va fi cu siguranţă pedepsit de Dumnezeu.
Vedeți cum lăcrimează omul sau chiar plange, și ochii îi sunt neliniștiți în ceasul morții? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Și sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai ușoară adiere de vânt. Căci îngerii zic: „După faptele tale, Aliluia! Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuți și tu cu faptele tale”.