Orice patimă care apare şi ne supără este un medicament benefic. Alungă imaginea oricărei persoane sau problemă care te tulbură şi care te duce în ispită. Scapă de imaginea oricărei persoane din imaginaţia ta, iar gura să spună rugăciunea neîncetat şi de îndată vei vedea beneficiul acestei metode. Luptă ca nu cumva să-ţi câştige inima şi mintea imaginea acelei persoane.
Dacă-l osândim pe fratele nostru, nu ne va folosi postirea. A posti şi a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre. Postirea este de folos când merge împreună cu iubirea faţă de fraţi.
Postirea nu este doar pentru mâncăruri, ci în principal pentru simţuri. Simţurile, hrănite de lucrurile din afară, canalizează otrava respectivă în minte şi în inimă, prin care sufletul nenorocit moare pentru Dumnezeu.
Cel care se linişteşte cu adevărat pentru Hristos are întotdeauna lacrimi, îşi plânge păcatele sale şi se îngrijeşte de toată virtutea. Apoi, cu credinţă fierbinte se dăruieşte nevoinţelor până la moarte. Şi coborând mintea în inimă, se sileşte ca, prin inspiraţie, să spună rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” şi să-şi adune mintea după îndrumările Sfinţilor Părinţi niptici.
De ce ești întristat și mâhnit în timp ce mergi pe calea lui Dumnezeu? Să se întristeze cei care L-au uitat pe Dumnezeu, care nu au nici o nădejde în izvorul cel pururea-curgător și viu al lui Dumnezeu. Noi cei care credem în Dumnezeu cel viu și nădejdea noastră în El o avem trebuie să ne bucurăm că avem un astfel de Părinte în Ceruri Care ne iubește mai mult decât orice tată și mamă și are o nesfârșită purtare de grijă, ca să ne facă vrednici de El.
Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Adevărul imbatabil este că sufletul omului este nemuritor, şi că noi, oamenii, nu murim după plecarea din această viaţă. Rămâne doar ca sufletul să fie pregătit după moarte. Deci să ne punem în ordine sufletul nostru şi să-l avem cât se poate de curat.
De ce te îngrijorezi şi te întristezi mai mult decât este nevoie pentru felurite incidente? Noi nu ne aflăm în afara Providenţei dumnezeieşti, în aşa fel încât să fim călăuziţi doar de simpla întâmplare. Prin urmare, tot ceea ce ni se întâmplă, se întâmplă cu ştirea lui Dumnezeu şi în acest fel nimic nu ni se va întâmpla dincolo de puterile noastre!
Diavolul ne împiedică să spunem rugăciunea, ca să ne poată înrobi mai uşor. Ne aduce nepăsarea, grijile lumeşti, mii de piedici, cu unicul scop ca să ne împiedice să facem rugăciunea. Aşa cum s-a arătat din multe evenimente întâmplate, demonii se înfricoşează de Numele lui Hristos. Ei înşişi au mărturisit, prin gura oamenilor, că sunt arşi, când aceştia se roagă.
Să nu căutaţi altceva decât mila Domnului slavei, cu o inimă smerită şi vrednică de milă. Strigaţi de dimineaţa până seara şi, dacă e posibil, toată noaptea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Şi forţează-ţi mintea să împlinească această lucrare până la moarte.
Ca şi altădată, vă voi vorbi astăzi despre anumite lucruri din viaţa părintelui meu fericit şi, în principal, despre practica şi metoda rugăciunii, aşa cum a experiat-o el şi ne-a învăţat şi pe noi.
Rânduiala noastră de atunci, din pustie, era să ne sculăm la apusul soarelui şi să începem rugăciunea, după ce mai înainte beam o cafea, numai ca să ne ajute la priveghere. După aceea, mergeam fiecare la chilia lui şi, acolo, după metoda şi sfatul bătrânului, începeam rugăciunea şi privegherea.
Doar în Dumnezeu vei afla adevărata fericire şi bucurie, căci statornicul şi adevăratul Dumnezeu este izvorul lor. Pentru a te bucura de cele pământeşti e nevoie de multă străduinţă şi muncă grea, iar mai apoi toate acestea se dovedesc a fi vătămătoare, vrednice de osândă.
Conversația următoare a fost înregistrată de către ucenicii din Grecia ai Părintelui Efrem din Arizona (Filotheitul, așa cum era numit anterior), care l-au vizitat pe bătrânul îmbunătățit în luna mai 2014, la mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare din Arizona.
Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul ca un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).
Dar, prea iubiţii mei copii, cu adevărat ne lipseşte această întru-tot sfântă virtute, smerenia. Egoismul, acest mare rău, a provocat toate suferinţele omului. Într-adevăr, smerenia înseamnă sfinţenie!
Să nu vorbești mult. Să nu accepți controversele, cearta, vorbăria și tot ceea ce iese dintr-o limbă fără atenție. Alungă gândurile rele și nălucirile murdare din minte de îndată ce apar.
Când rugăciunea noastră este smerită, când este însoţită de faptele iubirii şi ale milosteniei, Dumnezeu ne răspunde pe măsură.
Înaintea fiecărei mângâieri dumnezeieşti, Stareţul Iosif trecea printr-o întristare de moarte, printr-o nesuferită apăsare sufletească şi întunecare. Despre aceasta spunea: „Mai întâi beam întristarea cu butoiul, şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa”.