Următoarea întâmplare a pricinuit primul meu contact cu bogăţia duhovnicească a părintelui Arsenie, care era simplu, dar sfinţit.
Furtună înfricoşătoare s-a ridicat pe Marea Tiberiadei. Vântul ameninţă să scufunde corabia mică în care Se află Iisus cu Ucenicii Lui. Ucenicii sunt înfricoşaţi foarte. Nimeni nu doarme, fără numai Domnul vieţii si al morţii.
Stareţul Efrem: Vedeţi această fotografie a stareţului Iosif isihastul? Am avut un mare stareţ. Era foc-foc, era un fenomen. Numai la cele cereşti se gândea. Cu acestea trăia. Două cuvinte ne spunea mereu: „răbdare, răbdare şi rugăciune”. Chiar şi aici ne ajută atât cât îi îngăduie Pronia lui Dumnezeu. Fiind sub ascultarea lui, niciodată nu ne certam între noi. Din exterior, unii ne creau probleme. Îl calomniau pe stareţ, îl învinuiau, dar stareţul Iosif zicea: „lăsați-i să zică ce vor! Noi să nu spunem nimic!”
Va veni vremea, ziua, clipa când se vor închide acești ochi și se vor deschide cei ai sufletului. Atunci vom vedea o lume nouă, o nouă existență, o creație nouă, o viață nouă ce nu are sfârșit. Numele ei este „nemurire fără de sfârșit”. Marea noastră Patrie este acolo sus, nestricăcioasă, veșnică, Ierusalimul cel de sus, maica celor întâi-născuți, acolo se vor sălășlui sufletele celor mântuiți, care au fost curățite de întinăciune de Sângele Mielului Cel fără de răutate.
Moartea este ceva străin. De aceia omul nu vrea să moară. Ce spunem la slujba de înmormântare? „Vai! Câtă luptă îndură sufletul!„ Vai, vai! Câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai cât lăcrimează atunci și nu este cine să-l mângâie pe dânsul. Sufletul plânge atunci și nu se găsește nimeni care să-l miluiască… „Către îngeri, ridicându-și ochii în zădar se roagă.„ „Către oameni mâinile tinzându-și nu are cine să-l ajute…„
Cel care se linişteşte cu adevărat pentru Hristos are întotdeauna lacrimi, îşi plânge păcatele sale şi se îngrijeşte de toată virtutea. Apoi, cu credinţă fierbinte se dăruieşte nevoinţelor până la moarte. Şi coborând mintea în inimă, se sileşte ca, prin inspiraţie, să spună rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” şi să-şi adune mintea după îndrumările Sfinţilor Părinţi niptici.
De ce te îngrijorezi şi te întristezi mai mult decât este nevoie pentru felurite incidente? Noi nu ne aflăm în afara Providenţei dumnezeieşti, în aşa fel încât să fim călăuziţi doar de simpla întâmplare. Prin urmare, tot ceea ce ni se întâmplă, se întâmplă cu ştirea lui Dumnezeu şi în acest fel nimic nu ni se va întâmpla dincolo de puterile noastre!
Ca şi altădată, vă voi vorbi astăzi despre anumite lucruri din viaţa părintelui meu fericit şi, în principal, despre practica şi metoda rugăciunii, aşa cum a experiat-o el şi ne-a învăţat şi pe noi.
Dintre adevărurile nezdruncinate ale experienţei, durerea şi suferinţa sunt medicamentul esenţial al sufletului bolnav de păcat, şi, în acelaşi timp, cel mai bun pedagog pentru înălţarea duhovnicească a sufletului căruia păcatul şi întunericul moral i-au urâţit frumuseţea prin deprinderile rele. Durerea este pomicultorul experimentat, care din măslinul sălbatic, din sufletul păcătos, altoieşte măslinul cel bun.
„O, iubite şi Preadulce lisuse Hristoase, cine Te-a rugat pentru mine ca să mă aduci în această lume şi să mă nasc din părinţi buni şi credincioşi (…)? Cu cât trebuie, dar, să Te iubesc mai mult şi să-Ţi mulţumesc pentru acest dar atât de mare şi pentru binefacerea pe care mi-ai dat-o? Chiar şi sângele meu de l-aş vărsa, tot nu aş putea să-Ţi mulţumesc”.
Fără smerenie, nicio faptă nu este „binemirositoare”. Este ca și cum am zice: nicio mâncare nu este gustoasă dacă nu-i pui sare! Dacă nu pui smerenie, nicio lucrare de a ta, mică sau mare, nu are har.
