Iubiți credincioși, de curând vi s-a vorbit despre minunea înmulțirii pâinilor în pustie. De îndată ce oamenii au mâncat și s-au săturat și au adunat coșurile cu fărâmituri ca probă materială a minuni care se săvârșise, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: Voi intrați în corabie și mergeți în partea cealaltă a mării, până ce Eu mai rămân cu mulțimile și le voi da drumul să plece acasă.
„Iubiți credincioși, ni s-a istorisit astăzi una din marile minuni pe care le-a săvârșit Domnul nostru Iisus Hristos – înmulțirea minunată a pâinilor. Domnul predica într-un loc pustiu, iar mulțimile, mai de aproape și mai de departe, Îl urmaseră și-L ascultaseră fără întrerupere vreme de ceasuri și ceasuri întregi. Cuvântul Lui le era hrană pentru suflet și parcă nu se săturau; L-ar tot fi ascultat. Au uitat de foamea și de setea trupului. Dar, la un moment dat, ucenicii s-au apropiat de Domnul și I-au spus: „Învățătorule, iată, s-a făcut spre seară și oamenii aceștia n-au mâncat nimic toată ziua. Dă-le drumul să meargă prin satele din preajmă și să-și cumpere de-ale gurii.”
V-am mai vorbit altădată despre un slăbănog din Ierusalim, un paralitic, un bărbat care ședea acolo de 38 de ani și care avea nevoie de sprijinul cuiva care să-l arunce într-o scăldătoare, într-o apă în care, din când în când, se cobora îngerul lui Dumnezeu ca s-o tulbure și, când se tulbura apa, cel dintâi dintre bolnavii, mulți, care așteptau în foișoarele din preajma acestui iezer, cel dintâi care se arunca în apă se făcea sănătos.
In timpul domniei sale, după ce a rânduit pace cu Matei Corvin, regele Ungariei, pe care de altfel îl învinsese în bătălia de la Baia, acesta, în semn de respect şi de prietenie, i-a dăruit lui Ştefan cel Mare o moşie în părţile Ciceului, o moşie mare cu 40 de sate, să o stăpânească. Iar Ştefan cel Mare n-a găsit că are ceva mai bun de făcut pe această moşie, pe acest pământ românesc aflat sub stăpânire străină, decât să zidescă două biserici şi să întemeieze o Eparhie. Aşa a luat fiinţă, sub domnia lui, Episcopia Vadului, pe care a aşezat-o sub jurisdicţia Mitropoliei de la Suceava.
Iubiții mei, Sfânta Evanghelie de astăzi este menită să-i descumpănească pe cei neștiutori. Mai întâi, pe cei care nu știu să citească cu adevărat textul Sfintei Scripturi – este vorba de deosebirea dintre verbele „a te îngriji” și „a te îngrijora”.
Noi credem în sfinți și pentru faptul că, prin viața lor, au devenit exemple pentru viața noastră, deci ni se constituie ca modele, dar și pentru faptul că pot să fie mijlocitori între noi și Dumnezeu, nu în sensul în care spun neoprotestanții, că Dumnezeu nu are nevoie de intermediari, pentru că Dumnezeu este atotputernic.
Voi începe nu cu un citat dintr-o carte, ci cu o amintire personală. Eram tânăr, și mă aflam odată în redacția revistei Gândirea, care era condusă de marele profesor de teologie și scriitor, poet Nichifor Crainic.
În repetate rânduri, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebi, adică în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage. Toate acestea pentru a intra într-o comuniune foarte apropiată cu Părintele Său ceresc.
Într-o rugăciune au importanţă formulele fixe (acatiste, paraclise)?
Am stat multă vreme la Jilava, care este o închisoare subterană, şi am trăit acest fenomen. Celulele comunică cu şanţul care face legătura cu partea de deasupra şi, vara, ferestrele sunt deschise. De ani de zile vin rândunelele şi-şi fac cuib în celule. Există un bec care arde ziua şi noaptea, pentru că acolo nu ai voie să stai pe întuneric, unul dintre dorurile mari fiind să ajungi odată să dormi cu lumina stinsă, pentru că trebuie să fii tot timpul sub supraveghere.
Când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să ameţeşti când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiţi de ea.
Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! (Mt. 14, 27)
De aceea, nici nu li s-a arătat de-ndată, scris fiind că la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus. Astfel, îi învăța să nu caute imediat orice scăpare din necazurile ce-i apasă, ci să rabde toate încercările cu curaj. În orice caz, chiar atunci când păreau să fie scăpați, frica a fost din nou înmulțită în ei. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut.
Este bine să ne izolăm de cei din jur nu numai în timpul rugăciunilor, ci şi în viaţa obişnuită?
Nu. În timpul rugăciunii e permis, pentru a avea un mediu propice pentru concentrare. Rugăciunea presupune neapărat concentrare, iar concentrarea nu este o treabă simplă. Vă spun din experienţa personală: chiar după ani îndelungaţi mintea omului este foarte lucrătoare şi, în timpul rugăciunii, vin deseori gânduri care sunt străine de rugăciune.
Dragii mei, păstrați-vă sănătatea sufletului, așa cum țineți cel puțin la sănătatea trupului vostru. Învățați-vă înainte de toate să aveți spirit de discernământ, a deosebi între bine și rău, între sănătos și nesănătos, între folositor și nefolositor. Este începutul înțelepciunii voastre de tineri.