Este bine să ne izolăm de cei din jur nu numai în timpul rugăciunilor, ci şi în viaţa obişnuită?
Nu. În timpul rugăciunii e permis, pentru a avea un mediu propice pentru concentrare. Rugăciunea presupune neapărat concentrare, iar concentrarea nu este o treabă simplă. Vă spun din experienţa personală: chiar după ani îndelungaţi mintea omului este foarte lucrătoare şi, în timpul rugăciunii, vin deseori gânduri care sunt străine de rugăciune.
Într-o rugăciune au importanţă formulele fixe (acatiste, paraclise)?
Desigur că fiecare rugăciune are o formulă. Chiar şi rugăciunea cea mai scurtă, Rugăciunea lui Iisus, numită şi rugăciunea inimii, sau a minţii, sau rugăciunea minţii în inimă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” are această formă.
Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut.
Dragii mei, păstrați-vă sănătatea sufletului, așa cum țineți cel puțin la sănătatea trupului vostru. Învățați-vă înainte de toate să aveți spirit de discernământ, a deosebi între bine și rău, între sănătos și nesănătos, între folositor și nefolositor. Este începutul înțelepciunii voastre de tineri.
Vrednicul de pomenire Bartolomeu Valeriu Anania – arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.
Predică rostită de către ÎPS Mitropolit Bartolomeu (Anania) la vârsta de 84 de ani în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca (Duminica VIII-a după Rusalii – Înmulțirea pâinilor)
De două mii de ani ne purtăm prin lume cu Toma de mână şi nu ştim prea bine de ce i se spunea Geamănul şi prea târziu ne dăm seama că i suntem de o potrivă. Frate de necredinţă şi îndoială, de înfrigurări şi aşteptare, de cutremur şi îngenunchere, el rămâne obsesia noastră perpetuă şi întruparea neputinţei noastre de a accepta Bucuria dintr-odată şi fără echivoc.
Există nu numai o dramă a Patimilor, ci şi una – mai puternică – a Învierii, şi ea se consumă, totodată, în sufletul lui Toma.
În trei trepte se consumă, toate ale lui Toma: el află şi nu i vine să creadă; vede şi încă se îndoieşte; se înfrânge şi biruie.
Vinerea Paştelui, Vinerea Pătimirilor, Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă – aşa au numit părinţii Bisericii şi aşa au trăit bunicii noştri ziua de vineri, dinaintea marelui praznic al Învierii Domnului Iisus Hristos. Marcată şi ţinută de mulţi dintre creştini cu ajunare totală, până la apusul soarelui, acestă zi marchează, în cultul liturgic, Sfintele Pătimiri ale Mântuitorului Hristos.
Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna-Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.
Începuturile artei iconografice bizantine
Potrivit Sfintei Tradiţii, icoanele fac parte din învăţătura şi practica Bisericii Creştine, iar potrivit documentelor ele se aflau pe pereţii catacombelor când creştinii, persecutaţi de stăpânirea lumească păgână şi neputând să se roage la lumina zilei, o făceau în adăposturi subterane. O dată cu edictul din anul 313, când împăratul Constantin cel Mare – devenit apoi sfânt împreună cu maica sa, Elena – le-a dat creştinilor libertatea de a-şi manifesta credinţa şi cultul, aceştia au ridicat sute şi mii de biserici, pe care le-au împodobit cu picturi murale, dintre care unele se păstrează până astăzi.
Predica rostită de către ÎPS Mitropolit Bartolomeu (Anania) la vârsta de 80 de ani în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.
„Iair era mai-marele sinagogii. Era un dregător, un om important, un om de vază, un nobil al cetății. Nu era preot, era laic, era mirean, dar un demnitar al lui Dumnezeu – evreu, bineînțeles. Și, la un moment dat, când Iisus se găsea pe ulițe, cu mulțimile după El, învățând, predicând, vindecând bolnavi, acest Iair, care avea o fiică de 12 ani și era bolnavă pe moarte, a venit la El și I-a spus: „Învățătorule, vino, Te rog, în casa mea, pentru că fiica mea e pe moarte.” Nu I-a spus ce anume să facă, pentru că se subînțelegea. Era ultima sa speranță, după ce epuizase toți doctorii, că Iisus, în calitatea Sa de taumaturg, o va vindeca.
Legile biologiei, universul și creația lui Dumnezeu
Predică rostită de ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania în catedrala arhiepiscopală din Cluj-Napoca în anul 2009.
Una din cele mai frumoase pagini ale Noului Testament este ceea ce se numeşte „Predica de pe Munte”, adică o suită de învăţături pe care Mântuitorul Hristos le-a rostit în auzul ucenicilor Săi, dar şi în acela al mulţimilor care veniseră să-L asculte, undeva, pe o înălţime de unde putea fi mai bine văzut şi ascultat. Şi pentru că în fruntea acestor învăţături se află Cele Nouă Fericiri – pe care le cunoaşteţi din fiecare Liturghie -, înălţimea aceea mai poartă şi numele de „Muntele Fericirilor”.
În repetate rânduri, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebi, adică în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage. Toate acestea pentru a intra într-o comuniune foarte apropiată cu Părintele Său ceresc.
Acest verset este una dintre cele mai frumoase alocuțiuni pe care le cunoaștem din Sfânta Evanghelie. Este vorba despre stăpânul unui serv, care vine la Iisus cu rugămintea de a-i vindeca sluga. Nu era iudeu. Mântuitorul îl întreabă: Crezi tu că pot să fac eu asta? Iar el spune: Cred, Doamne, ajută necredinței mele!
Aceasta înseamnă că era conștient de ce spunea, deoarece el credea. Dacă nu ar fi crezut, nu s-ar fi dus la Iisus. Trebuie, însă, să înțelegem că, în sine, credința omului nu este niciodată suficientă în fața lui Dumnezeu. Eu v-am vorbit de rugăciune, de puterea credinței, dar să știți un lucru: omenește, noi suntem limitați. Întotdeauna între ceea ce putem noi să realizăm și deplinătate rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple această diferență, pentru că trebuie neapărat să ajungi la plinire, se numește har.
Când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să ameţeşti când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiţi de ea.
Cea de a doua parte, „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, solicită o explicaţie ceva mai largă. Întreaga propoziţie se sprijină pe un singur verb, a da. Cuvântul original însă nu înseamnă, simplu, a da cuiva ceva sau pe cineva (de voie sau de nevoie), ci mai degrabă a oferi sau a arunca ceva sau pe cineva în braţele cuiva. În unele medii religioase de la noi este folosit verbul „a preda” sau „a se preda” lui Hristos, ceea ce nu mi se pare foarte potrivit.