Recunoștința pornește de la gesturile foarte elementare, pe care le învățăm de acasă. Generația mea a fost învățată să spună: „Sărut mâna mamă”, „Sărut mâna tată”…”Copii de astăzi nu mai sunt învățați de mamele lor, să spună la sfârșitul mesei ‘sarut mâna mamă’.”
Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut.
Iubiți credincioși, se apropie Domnul de o femeie văduvă căreia îi murise copilul și pe care îl ducea la groapă și îi spune: „Nu mai plânge!”. Iar noi citim aceste cuvinte în Sfânta Scriptură și ne întrebăm: cum să nu plângă biata femeie, de vreme ce, văduvă fiind și pierzându-și singurul copil, rămânea singură, fără niciun sprijin?! Acest „Nu mai plânge!”este cheia Evangheliei de astăzi și aș vrea să încercăm să înțelegem împreună dacă acest îndemn, dacă această poruncă „Nu mai plânge!” este sau nu îndreptățită.
„Iubiți credincioși, ni s-a istorisit astăzi una din marile minuni pe care le-a săvârșit Domnul nostru Iisus Hristos – înmulțirea minunată a pâinilor. Domnul predica într-un loc pustiu, iar mulțimile, mai de aproape și mai de departe, Îl urmaseră și-L ascultaseră fără întrerupere vreme de ceasuri și ceasuri întregi. Cuvântul Lui le era hrană pentru suflet și parcă nu se săturau; L-ar tot fi ascultat. Au uitat de foamea și de setea trupului. Dar, la un moment dat, ucenicii s-au apropiat de Domnul și I-au spus: „Învățătorule, iată, s-a făcut spre seară și oamenii aceștia n-au mâncat nimic toată ziua. Dă-le drumul să meargă prin satele din preajmă și să-și cumpere de-ale gurii.”
Este bine să ne izolăm de cei din jur nu numai în timpul rugăciunilor, ci şi în viaţa obişnuită?
V-am mai vorbit altădată despre un slăbănog din Ierusalim, un paralitic, un bărbat care ședea acolo de 38 de ani și care avea nevoie de sprijinul cuiva care să-l arunce într-o scăldătoare, într-o apă în care, din când în când, se cobora îngerul lui Dumnezeu ca s-o tulbure și, când se tulbura apa, cel dintâi dintre bolnavii, mulți, care așteptau în foișoarele din preajma acestui iezer, cel dintâi care se arunca în apă se făcea sănătos.
In timpul domniei sale, după ce a rânduit pace cu Matei Corvin, regele Ungariei, pe care de altfel îl învinsese în bătălia de la Baia, acesta, în semn de respect şi de prietenie, i-a dăruit lui Ştefan cel Mare o moşie în părţile Ciceului, o moşie mare cu 40 de sate, să o stăpânească. Iar Ştefan cel Mare n-a găsit că are ceva mai bun de făcut pe această moşie, pe acest pământ românesc aflat sub stăpânire străină, decât să zidescă două biserici şi să întemeieze o Eparhie. Aşa a luat fiinţă, sub domnia lui, Episcopia Vadului, pe care a aşezat-o sub jurisdicţia Mitropoliei de la Suceava.
Iubiții mei, Sfânta Evanghelie de astăzi este menită să-i descumpănească pe cei neștiutori. Mai întâi, pe cei care nu știu să citească cu adevărat textul Sfintei Scripturi – este vorba de deosebirea dintre verbele „a te îngriji” și „a te îngrijora”.
În repetate rânduri, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebi, adică în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage. Toate acestea pentru a intra într-o comuniune foarte apropiată cu Părintele Său ceresc.
Acest verset este una dintre cele mai frumoase alocuțiuni pe care le cunoaștem din Sfânta Evanghelie. Este vorba despre stăpânul unui serv, care vine la Iisus cu rugămintea de a-i vindeca sluga. Nu era iudeu. Mântuitorul îl întreabă: Crezi tu că pot să fac eu asta? Iar el spune: Cred, Doamne, ajută necredinței mele!
Noi credem în sfinți și pentru faptul că, prin viața lor, au devenit exemple pentru viața noastră, deci ni se constituie ca modele, dar și pentru faptul că pot să fie mijlocitori între noi și Dumnezeu, nu în sensul în care spun neoprotestanții, că Dumnezeu nu are nevoie de intermediari, pentru că Dumnezeu este atotputernic.
Iubiți credincioși, în parabola care s-a citit astăzi în biserică, Dumnezeu se aseamănă plugarului care a ieșit la câmp să-și semene sămânța. Și ni se spune că o parte din sămânță a căzut în drum, sau pe marginea drumului, și oamenii au călcat-o în picioare, păsările cerului au venit și au mâncat-o, așa încât nici măcar n-a apucat să răsară, pentru că a pierit. Iar altă parte a căzut pe pământ pietros.
Voi începe nu cu un citat dintr-o carte, ci cu o amintire personală. Eram tânăr, și mă aflam odată în redacția revistei Gândirea, care era condusă de marele profesor de teologie și scriitor, poet Nichifor Crainic.
De la bun început vreau să vă atrag atenţia că structura literară a Liturghiei este aceea a unei piese de teatru. Toată slujba este un dialog între doi parteneri: preotul, pe de o parte, şi credincioşii mireni, pe de alta, cu precizarea că ei, împreuna, alcătuiesc un singur tot.