Între virtuţile sau darurile cele mai rar întâlnite la creştini este acela al înţelepciunii (iscusinţei, inteligenţei, priceperii, măsurii, pedagogiei şi cunoaşterii). Apăsam cu multă insistenţă asupra necesităţii înţelepciunii creştine. Ea îşi are rădăcinile în toată Scriptura şi în Tradiţie. Mântuitorul însuşi ne cere: ”Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii!” (Matei 10,16). Alăturarea acestor două noţiuni – înţelepciune şi nevinovăţie – elimină viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-credinţă, forma goală şi intenţia rea.
Toţi membri societăţii sunt datori să slujească lui Dumnezeu. Sfinţii, eroii, conducătorii de oameni, creatorii de frumos, gânditorii şi oamenii de ştiinţă, educatorii şi iconomii, toţi, pe tărâmul lor, prin mijloacele lor de lucru, fără a face neapărat teologie, au datoria să-şi dedice munca lui Dumnezeu, Cel ce i-a dăruit cu talantul pe care-l au, ca să-l întoarcă înapoi înmulţit.
Deşi nu li se cere un militantism creştin, ei sunt angajaţi prin însăşi condiţia umană în a sluji fie lui Dumnezeu, fie satanei, fără echivoc, fără posibilitate de neutralitate.
Simplificaţi-vă viaţa cât mai mult. Întotdeauna învaţă-te să te mulţumeşti cu puţin, învaţă-te a te jertfi pe tine însuţi pentru binele aproapelui… Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te rogi cu adevărat, ai realizat pacea, fericirea… am ajuns să văd la fiecare pas făcându-se o minune… am avut momente în viaţa mea de închisoare când am plâns cu lacrimi nestăvilite, dându-mi seama de nimicnicia firii mele omeneşti, de slava lui Dumnezeu, de iubire. În aceste lacrimi am găsit cea mai mare fericire trăită de mine vreodată.
„Deşi pare abstractă, credinţa e concretă. Deşi pare imposibilă, credinţa e reală. Deşi pare grea, credinţa e uşoară. Deşi pare oarbă, credinţa e lumină. Deşi are origini divine, credinţa se plineşte prin oameni. Deşi are o eshatologie transcendentă, credinţa se plineşte pe pământ, în prezentul istoric.”
Nimic nu trebuie făcut în exces. De pildă, nu avem dreptul să mâncăm decât atât cât e bine să mâncăm, nici mai mult, nici mai puţin, răul fiind şi-n ispitele de-a dreapta, şi-n cele de-a stânga. Dar simţurile nu au limită, ci limita trebuie să o pună conştiinţa. Patimile şi păcatele trebuie frânate. La început se vor înfrâna patimile săvârşite cu fapta, apoi cele săvârşite cu limba, iar în cele din urmă trebuie smulsă însăşi rădăcina patimilor din gând, până la curăţirea minţii şi a imaginaţiei. Bătălia trebuie dată zilnic, prin cercetarea atentă a conştiinţei şi prin hotărârea fermă de înfrânare.
Duhul umple omul şi viaţa lui, pe când gândul, intenţia, sentimentul, ideea, cuvântul şi fapta sunt purtătoare ale acelui duh cu care eşti încărcat în cele mai dinăuntru ale tale.
Duhul se arată rar în lumina sa. Mai mult se deduce din lucrările sale, deci, din tot ce se întâmplă cu oamenii. Totuşi, aşa-zisa spiritualitate ori atmosferă în care trăieşte omul este opera duhului şi numai indirect a lucrărilor. Ea e subtilă, insensibilă, misterioasă, este oricum vreţi să-i ziceţi, dar este adevărul adevărat despre om şi despre lumea lui, aşa cum l-am experimentat personal într-o amarnică viaţă de om.
În măsura în care un om are responsabilităţi mai mari în omenire, i se va cere mai mult şi în faţa Judecăţii.
Este considerabilă răspunderea conducătorului ce orientează un popor, îi face o anumită educaţie, îi proclamă o anumită învăţătură, îl angajează în anumite bătălii, îi dă anumite legi şi orânduiri, îi dă o justiţie dreaptă ori nedreaptă, îi păzeşte sănătatea trupească şi sufletească, creează o societate dreaptă ori abuzivă, respectă libertatea şi demnitatea oamenilor ori îi tiranizează, încurajează valorile morale ori recurge la ce e negativ în lume şi, în cele din urmă, conduce lumea spre mântuire ori spre neant.
Tot ce facem trece prin conştiinţă, deci ne face responsabili. Dacă simţurile sunt lăsate la întâmplare ajung la exces, dacă li se adaugă fantezia devin patimă, iar patima degradează şi distruge însăşi viaţa.
Concepţia materialistă, care pune la baza ei nesaţiul după plăceri, nu numai că nu oferă saţiul senzorial, dar în final îi distruge şi spiritual pe oameni, până când aceştia, epuizaţi în cele materiale, obosiţi în plăceri nestăpânite, nemulţumiţi, goi şi decăzuţi ajung a fi mai răi decât animalele, dezlănţuindu-se în dezmăţ şi denaturări ori în ură, mişelie şi bestialitate[1].
Adesea calitatea de preot se confundă cu aceea de duhovnic, dar nu toţi preoţii sunt duhovnici. Duhovnicia este o atribuţie specială a preoţimii şi nu toţi o pot săvârşi.
Duhovnicia e o lucrare harică. Duhovnicul este instrumentul iubirii dumnezeieşti, care se contopeşte cu intimitatea sufletească a omului prin lucrarea Duhului Sfânt. Prin urmare nu poate fi lucrare duhovnicească în afara Bisericii, în afara Duhului Sfânt.
Prin natura sa, omul trăieşte angajat de griji, preocupat lăuntric, implicat fiind în întregime, dovedindu-se responsabil de sine şi de lume.
Grija poate fi năzuinţă, dar şi degradare.
Grija poate izvorî din bucuria de a trăi ori din frica de a trăi.
Trăim într-o vreme de cumpănă. Experienţa unei societăţi robotizate a îngrozit lumea. Omul fără Dumnezeu este monstruos, iar societatea care nu ţine cont de suflet este mecanism nimicitor. Natura şi viaţa însăşi suferă.
Nu suntem mulţumiţi cu lumea, dar în răzvrătirea noastră nu am creat decât o lume a dezastrului. ”Progresul”[1] civilizaţiei a adus o dată cu el şi forţele autodistrugerii. Sunt bariere ale naturii şi vieţii care nu trebuie atinse, or oamenii le-au depăşit şi le-au folosit spre rău, iar natura se răzbună.
Dacă unii neagă sfinţenia, alţii îi exagerează caracterul. Sfinţenia este reală, vie, naturală, accesibilă. Putinţa sfinţeniei este un dat al condiţiei umane. Sfinţenia nu este o exagerare, ci dimpotrivă, este starea de echilibru şi armonie care aduce o viaţă plină de bucurie. Sfinţii sunt oameni adevăraţi şi nimic din ce e omenesc nu le lipseşte, doar că în ei binele a învins răul.Adesea trăim lângă sfinţi şi nu-i recunoaştem.
Trăim apogeul erei tehnologice. Ea a fost pregătită din secolul trecut prin aşa zisul progresism şi materialism. Acum toate ţările pământului, de la cele mai înapoiate până la cele mai înaintate, sunt obsedate de tehnică, ca formulă magică a societăţii de consum.
Căci visul lumii moderne din toate regimurile politice de azi este satisfacţia materială nelimitată, ca cheie a fericirii oamenilor. Lumea albilor a lansat în omenire această concepţie şi mentalitate, iar acum este generalizată.