Foarte interesantă este povestea acelor trei tineri care ardeau în cuptorul Babilonului, pedepsiți pe nedrept. Mai era încă o persoană acolo, iar persoana aceasta, a patra, era Duhul lui Dumnezeu care îi proteja de durere.
Trebuie să facem aşa, să respectăm nişte reguli ale convieţuirii, să ne spovedim, să învăţăm nişte rugăciuni, să venim la un Sfântul Maslu, să venim într-o duminică la biserică. Şi nu doar să facem o cruce, repede, să ieşim afară, s-o luăm apoi la discotecă, să aprindem ţigara, să intrăm în crâşmă repede.
Dacă vrei să începi o viață nouă, te duci într-o mănăstire pentru că acolo este adevărata trăire și începutul unei cunoașteri de adâncime a interiorului tău. Îl ai pe aproapele acolo, Îl ai pe Domnul acolo, ai sfinții. Voia tâlhărească este cea individualistă, care nu este voia lui Dumnezeu și nici după Sf. Părinți, așa cum au lăsat ei scris în rânduielile vieții mănăstirești.
Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup, dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare, dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei.
Vasile cel Mare zice: “Postul este cel mai bun strejer al sufletului, cel mai sigur tovarăş al corpului, arma vitejilor, întărirea atleţilor. El alungă spiritele, îndeamnă la pietate, face a iubi înfrînarea, inspiră modestie, dă curaj în război şi te învaţă a iubi pacea. Postul dă aripi rugăciunii, pentru a se înălţa şi a pătrunde în ceruri. Postul este sprijinul caselor, părintele sănătăţii, povăţuitorul tinerimii, podoaba bătrînilor, plăcutul tovarăş al călătorilor, amicul sigur al soţilor”.
După mine, închisorile au fost temeliile de regenerare a creştinăţii noastre. Adică, ceea ce trebuie să urmărim este străduinţa de bună voie: să te pui pe post, să te pui pe priveghere, să te pui pe rugăciune şi să trăieşti în numele Domnului. Să se simtă prezenţa ta oriunde eşti. Aşa, mâncare – de trei ori pe zi; ascultare – dacă poţi lasă-l pe fratele – şi aşa mai departe…
Părinte, în unele din interviurile cu sfinția voastră, cuprinse în cartea „Semnele vremii, 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu”, vi se adresează o întrebare despre posibila mântuire a neortodocşilor. Din răspunsul din acea carte, nu reiese o opinie limpede. Şi pentru a nu se crea tulburare şi sminteală în rândul celor ce vă citesc, vă rugăm să ne precizați părerea sfinției voastre.
Să știți că ispitele și încercările asupra Omului au fost în toate vremurile… Acuma, însă, este o amploare a răutăților, din cauza tehnicii pe care o avem noi la dispoziție și pe care nu știm să o folosim… Este lipsa noastră de rațiune și de stăpânire… Tehnica este bună, frumoasă si ademenitoare, dar, folosită așa cum fac mulți dintre noi, provoacă un mare rău. Uitați-vă voi la războaie, incendii sau accidente! Când vii tu cu toată dezgolirea aceasta și toată mizeria omului, atunci se ajunge la sminteală. Și e vai de cel la care vine sminteala, asta să știți.
O mare problemă a traiului trupesc pe care-l promovează civilizaţia de astăzi este desfrânarea. Această patimă este considerată o stare de normalitate, de către unii. În ce constă răutatea ei? Desfrânarea este patimă, este o deviere de la normal.
Desfrânatul este un om îndobitocit, redus doar la trup, un om văduvit de sănătatea sufletului, care ajunge să le judece pe toate după patima sa. Oamenii aceştia sunt o pacoste pentru societate.
Lumea de astăzi nici nu vrea să audă că desfrânarea este un păcat. Iar pentru a „intra în Europa” trebuie să ne aliniem la standardul lor de viaţă.
Nu intrarea în Europa este cauza pentru decadenţa aceasta morală, ci stricăciunea generală pe care o urmăresc ei cu popoarele.
Ei ştiu că, luând bunul moral al unui popor, îl poţi stăpâni, îl poţi manevra cum vrei. De aceea încearcă să înlăture morala creştină, fiindcă creştinismul biruie toate forţele, este singura forţă din popor care rezistă tuturor încercărilor diavoleşti.
După 1920 dictaturile acestea s-au manifestat la noi în trepte diferite. Şi acum s-a ajuns la această treaptă de lepădare totală. Comunismul, hitlerismul, fascismul, toate mişcările acestea puternice s-au ciocnit aici în ţara noastră de-a lungul a zeci de ani. Şi toate aceste lupte şi încercări grele, dictatoriale, au avut drept scop să se ajungă la faza actuală.
A avut ţara noastră linişte şi pace vreodată? Niciodată! Doar lupte.
Acuma sigur că şi tehnica, şi civilizaţia asta e dată de Dumnezeu să ne folosim de ea, dar să o folosim cu răspundere şi să o folosim astfel, încât să nu ne deranjeze viaţa noastră sufletească.
E bun, sigur, să înlocuieşti o lumânare cu un bec. Dar să fie spre rugăciune, spre o carte de predici, spre o carte folositoare.
Nu doresc a începe acest cuvânt fără a aminti de nevrednicia cu care stau înaintea celui despre care scriu, un om ce a lăsat chipurile deșarte ale vieții și s-a arătat mărturisitor al Domnului și mult pătimitor, răbdând chinuri, frig și foame ca un viteaz de altădată.
Văzând calea ce e de urmat, căci Părintele cu viața sa ne-a arătat calea, primesc gândul că din puținătatea faptelor mele nu au cum să se nască pașii mei pe această cale, iar aceasta mă întristează. Dar și bucuria este deplină!
Cum vă mai simţiţi, părinte?
Apăi, cum să mă mai simt? Ca mazărea lângă drum. Când eram copil, pe la noi, mazărea asta şi bobul se puneau în jurul porumbului. Se punea pe afară şi noi ştiam unde dăm lovitura. La bătrânul acela, la bătrânul cutare, la care ştiam că nu e acasă. Puneam în sân bobul şi mazărea crudă şi ieşeam la un pârâuaş şi mâncam şi noi. Aşa şi cu viaţa mea acum, ca mazărea lângă drum.
Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decât de cele duhovniceşti, Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere.
-Cum vedeţi reînvirea duhovnicească a monahismului?
Ce le transmiteţi românilor de praznicul acesta mare al Învierii?
Să dea Dumnezeu ca Patimile Domnului şi suferinţele şi persecuţiile neamului nostru să ne dea tăria să înfruntăm necazurile acestor vremuri, ca să putem rămâne aşa cum ne-am născut în Tradiţia noastră ortodoxă şi să nu ne rătăcească nimeni cu învăţături străine de duhul evanghelic.