Cele pământeşti pot fi cunoscute prin mintea omenească, dar Domnul şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt şi nu pot fi cunoscute numai cu mintea simplă.
Aşa cum în fiecare zi mâncăm pâine şi bem apă, dar mâine trupul viu vrea să mănânce şi să bea iarăşi, aşa şi aducerea aminte de binefacerile lui Dumnezeu nu oboseşte niciodată sufletul, ci îl face să se gândească încă mai mult la Dumnezeu. Sau încă: cu cât pui mai multe lemne pe foc, cu atât mai multă dogoare dă; aşa şi cu Dumnezeu: cu cât te gândeşti mai mult la El, cu atât mai mare se face flacăra iubirii şi râvnei pentru El.
In viaţa duhovnicească omul este pândit de felurite şi înfricoşătoare amăgiri. Una dintre ele este să creadă că el gândeşte, vorbeşte şi acţionează insuflat de Duhul Sfânt, atunci când lucrul acesta nu este adevărat. In Pateric şi în Vieţile sfinţilor se pomeneşte de mulţi monahi înşelaţi în acest chip, care, socotind că au pe Duhul Sfânt în ei, de fapt căzuseră pradă vicleniei diavoleşti. Se pune aşadar problema de a şti cum poate omul deosebi adevărata prezenţă şi lucrare a Duhului Sfânt în el de o prezenţă şi lucrare străină şi pe care I le atribuie Duhului Sfânt sub efectul unei amăgiri.
La început, când omul vine spre a lucra Domnului, Domnul, cu harul Său, dă sufletului puterea de a râvni binele și totul îi este ușor și prielnic; iar când sufletul vede în sine acestea, necercat fiind, gândește: „Toată viața mea voi râvni așa”.
Mintea noastră trebuie să fie mereu cu luare aminte la ce se petrece în inima noastră şi să vadă dacă în ea este pace sau nu. Dacă nu este, atunci cercetează în ce anume ai păcătuit. Ca să ai pace în suflet trebuie să fi cumpătat şi înfrânat, căci pacea se pierde şi din pricina trupului.
Mulţi oameni nu cunosc calea mântuirii, rătăcesc în întuneric şi nu văd Lumina Adevărului. Dar El a fost, este şi va fi, şi pe toţi îi cheamă cu milostivire la Sine: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, cunoaşteţi-Mă şi Eu vă voi da odihnă şi libertatea”. Iată adevărata libertate: când suntem în Dumnezeu.
În Postul Mare, în timpul vecerniei, la Vechiul Russikon, Domnul i-a dat unui monah să vadă pe ieromonahul Avraamie în chipul lui Hristos. Bătrânul duhovnic luase epitrahilul şi se pregătea să-l mărturisească. Când monahul acela a venit în locul unde se fac mărturisirile, s-a uitat la duhovnic, un bătrân cu părul alb, şi a văzut că faţa lui era tânără ca a unui băiat şi strălucea cu totul şi era asemenea lui Hristos. Atunci monahul a înţeles că duhovnicul stă în Duhul Sfânt şi că prin Duhul Sfânt îi sunt iertate păcatele celui ce se pocăieşte.
După izgonirea din rai Adam s-a îmbolnăvit cu sufletul şi de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot aşa orice suflet care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El şi spune:
Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor, şi când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau.
Pentru ce însă ne iubeşte atât de mult Domnul? Toţi suntem păcătoşi, iar „lumea întreagă în rău zace”, cum spune Ioan Teologul. Domnul Însuşi este numai iubire. Aşa cum soarele încălzeşte tot pământul, aşa şi harul Duhului Sfânt încălzeşte sufletul să iubească pe Domnul, iar el tânjeşte după El şi-L caută cu lacrimi.
Când vede că sufletul nu s-a întărit încă în smerenie, Domnul îi retrage harul. Dar tu nu-ţi pierde curajul pentru aceasta: harul este în tine, dar ascuns. Obişnuieşte-te să tai gândurile de îndată ce se ivesc. Dacă însă uiţi şi nu le depărtezi de îndată, atunci adu pocăinţă. Sileşte-te ca aceasta să ajungă o obişnuinţă. Sufletul are obişnuinţe: cum s-a obişnuit, aşa va lucra apoi toată viaţa.
Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.
Sufletul păcătos, robit patimilor, nu poate avea pace, nici să se bucure de Domnul, chiar dacă ar avea toate bogăţiile pământului şi chiar dacă ar împărăţi peste lumea întreagă. Dacă un împărat, veselindu-se împreună cu prinţii lui şi şezând pe tronul său în toată slava sa, ar primi dintr-o dată vestea: „Împărate, într-un ceas vei muri”, sufletul lui s-ar tulbura şi ar tremura de frică, şi şi-ar vedea toată neputinţa sa.
Când harul se împuţinează în suflet, atunci el cere iarăşi de la Domnul mila pe care i-a arătat-o. Atunci sufletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele, şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă să-i dea duh umilit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc.
Intotdeauna să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume trebuie să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să ne rătăcim. Adam n-a avut înţelepciunea să-L întrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, şi pentru aceasta a pierdut Raiul.
Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte, sau vă smulge ceea ce vă aparţine, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicând: „Doamne, toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!”