La Botezul lui Hristos S-a arătat Sfânta Treime. De altfel, unul dintre scopurile întrupării şi ale Botezului lui Hristos a fost descoperirea Dumnezeului Treimic, adică a faptului că Dumnezeu, chiar dacă are o singură fiinţă şi o singură fire, este în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Astfel, se aude vocea Tatălui, Care mărturiseşte şi întăreşte faptul că Cel aflat în Iordan este Fiul Său, iar în acelaşi timp, Duhul Sfânt Se arată “în chip de porumbel“.
Într-a opta zi de la Naşterea Sa, Hristos a primit tăierea împrejur, aşa cum prevedea Legea Vechiului Testament. Şi, de vreme ce S-a născut şi a trăit într-un mediu anume, a ţinut toate rânduielile şi obişnuinţele acestuia. Tăierea împrejur se cuvine neapărat să o tâlcuim din perspectiva teologiei chenozei – a deşertării de Sine – pe care a primit-o pentru mântuirea neamului omenesc.
Celor care nu cunosc nepătimirea, ci trăiesc la nivelul patimilor, slobozirea minţii de toate impulsurile trupeşti şi de toate înţelesurile lucrurilor li se pare de neconceput..
Părinții știu că, prin cădere, omul s-a îmbolnăvit, de vreme ce boala este întunecarea minții. De aceea se vorbește despre diagnostic și terapie.
Păcatul nu este căderea din lumea ideilor, pierderea arhetipurilor, ci întunecarea minții, prin care omul pierde comuniunea și unitatea cu Dumnezeu.
Sfântul Simeon Noul Teolog accentuează faptul că păcatul este, în realitate, cădere din slava lui Dumnezeu și pierdere a demnității cerești.
Trebuie să înțelegem ce este Rugăciunea. Este starea celui ce-și simte păcătoșenia, greșelile, și cere milă de la Dumnezeu. Este starea sufletească a celui care Îl iubește mult pe Dumnezeu și vrea să-L poarte în minte, așa cum poartă cineva în minte pe iubita lui, așa cum mama își poartă în minte copiii.
Nu trebuie să ne fie rușine, sau mai bine zis, trebuie să ne învingem rușinea păcatului și să-l vădim. Atunci când ne dezvăluim rănile lăuntrice părintelui și îndrumătorului nostru duhovnicesc, să privim, să gândim și să ne comportăm exact ca un răufăcător. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă: „Când te mărturisești, consideră-te ca un criminal și poartă-te ca atare în gesturi, în înfățișare și în felul tău de a gândi. Ține-ți ochii plecați spre pământ și, dacă se poate, udă cu lacrimile tale picioarele judecătorului și medicului, ca și pe ale lui Hristos”.
Pentru că Sfinţii Părinţi duc o viaţă sfântă şi au devenit unelte ale Sfântului Duh, înalţă „trâmbiţe mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului şi ale Înţelepciunii, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belşug. Şi atunci când sunt întrebaţi, ei rostesc aceste „cuvinte”.
Emoția este amestecată cu patimile iubirii de desfătare. Nu se identifică în întregime cu ele, dar este pătrunsă de ele în mare măsură. Un om sănătos duhovnicește este un om echilibrat în toate manifestările.
După cădere, mintea s-a întunecat şi s-a îmbolnăvit, încetând de a mai fi desăvârşită. Acest lucru se repetă ori de câte ori omul cade în păcat.
„Lucrând cu răbdare, prin înfrânare cuprinzătoare şi prin cerere stăruitoare şi păzind prin dispreţuire de sine şi prin smerenie desăvârşită cele înfăptuite, aşteaptă după acestea, la vreme bine rânduită, harul nepătimirii, ca pe un liman de odihnă, după multă furtună şi tulburare.” (Sfântul Teognost)
„Pe când neîmpătimirea (apatheia) trupului, care se dobândeşte prin retragerea în singurătate, este deseori tulburată prin apropierea de lume, cea născută din ascultare rămâne pretutindenea fermă şi neclătinată.” (Sfântul Ioan Scărarul)
Atât timp cât suntem în viaţa aceasta, supuşi stricăciunii şi morţii, nu trebuie să contenim lupta cu patimile.
Prin urmare, chiar cel care a biruit „aproape toate patimile” va mai fi războit totuşi de doi draci: „Dintre aceştia, unul supără sufletul, ducându-l de la multă iubire de Dumnezeu la o râvnă nelalocul ei, încât acesta nu mai vrea să placă şi altul lui Dumnezeu, afară de el”.
Se pare că omul se predă gândurilor pătimaşe nu numai în momentul când este ispitit de gândurile rele, şoptite de amăgitorul diavol, ci chiar înainte de aceasta, atunci când consimţim să ni se întunece „ochii şi urechile” sufletului.
Pe lângă dispreţuirea şi respingerea gândurilor, este necesară alungarea lor, care nu se poate face decât prin rugăciune. Sfântul Grigorie Sinaitul a scris un capitol întreg, intitulat „Despre alungarea gândurilor”, în care citim: „Nici un începător nu poate alunga vreodată vreun gând, dacă nu-l alungă Dumnezeu.
Omul este făptura creată a lui Dumnezeu. Dumnezeu a pus înlăuntrul lui un avânt, o mişcare care-l îndreaptă către Dumnezeu. A pus în el această dragoste. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu este Dragoste şi îndrăgostit; ca Dragoste, se mişcă către om şi ca Cel ce Se face iubit, îl atrage pe om către El. Desigur, îi atrage spre El pe cei care sunt vrednici de această Dragoste.
În istoria Bisericii, scrisă de sfinţi, se expune calea vieţii duhovniceşti. În linii mari, se explică în felul următor: încercăm să ţinem, să împlinim poruncile lui Dumnezeu şi vedem cum patimile noastre ne omoară şi cum ne împiedică să le ţinem. Asta provoacă o durere foarte mare; durerea creşte când se leagă de părăsirea lui Dumnezeu.
In timp ce prezenţa virtuţilor este condiţia omului după fire, patimile reprezintă pervertirea energiilor sufletului şi abaterea lor de la calea firească la cea nefirească. Sfântul Ioan Scărarul face o demarcaţie clară între însuşirile fireşti ale sufletului şi patimi care sunt nefireşti omului: „Dumnezeu nu este nici creatorul şi nici pricinuitorul răului.