Sfântul Isihie Sinaitul vorbește despre îmbolnăvirea și moartea treptată a sufletului. Deși Dumnezeu a creat sufletul „simplu și bun, acesta „se desfată de momelile nălucirilor diavolului și amăgit, aleargă spre cel rău ca la cineva bun”. Astfel, el „își amestecă gândurile sale cu nălucirea momelii diavolești”. În cele din urmă, „căzând la consimțire, preschimbă prin mijlocirea trupului în faptă nelegiuirea din cugetare, spre osânda proprie”. (…)
Sfântul Evagrie Ponticul ne învaţă: Precum pâinea este hrană trupului şi virtutea hrană sufletului, aşa rugăciunea duhovnicească este hrana minţii. Rugăciunea hrăneşte mintea şi-i dă viaţă. Când mintea se mişcă către Dumnezeu şi se uneşte cu El, este sănătoasă şi plină de viaţă; în această stare, ea primeşte mângâierea lui Dumnezeu, deoarece aflându-se întru El, dobândeşte sănătate şi discernământ. Facultatea perceptivă a minţii – simţirea minţii – constă în „gustarea precisă a realităţilor distincte din lumea nevăzută” (Sfântul Diadoh al Foticeei).
Mergeți, vă rog, și găsiți icoana celei de-a Doua Veniri, și veți vedea că în jurul lui Hristos sunt cei din Rai, care se află într-o lumină aurie. Lumina care-i învăluie este aurie. Aceeași lumină aurie, pe măsură ce se îndepărtează de Hristos, începe și își schimbă culoarea și, treptat, din aurie, pe măsură ce se îndepărtează, se face roșie, și în lumina asta roșie se află cei osândiți.
Din fericire, au început totuşi să apară semne ale unor încercări de întoarcere la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi prin aceasta înţeleg încercări de a trăi viaţa Părinţilor – viaţa isihastă. Nemulţumiţi de „priorităţile” vieţii contemporane, dezamăgiţi de lupta, agitaţia şi neliniştea provocate de atingerea unor ţeluri lumeşti care nu duc nicăieri, din ce în ce mai mulţi tineri devin adepţi ai vieţii isihaste. Sunt mulţi şi cei care îmbrăţişează monahismul, continuând tradiţia Sfinţilor Părinţi şi sorbind din izvorul înţelepciunii Filocaliilor, pe care este temeluită Tradiţia Ortodoxă, în timp ce, în lumea mirenilor, se deschid mereu mai multe centre şi asociaţii de vieţuire isihastă.
„De vrei să te izbăvești de toate patimile, apucă-te de înfrânare, de dragoste și de rugăciune”, ne povățuiește Sfântul Talasie, în timp ce Sfântul Maxim Mărturisitorul vine cu detalii privitoare la legătura dintre patimi și virtuțile corespunzătoare acestora: „Sunt unele lucruri care opresc patimile din mișcarea lor și nu le lasă să sporească în creștere; și sunt altele care le împuținează și le duc spre micșorare.
Dintru început, este necesar să precizăm semnificaţia dreptei credinţe. Noi, ortodocşii, acordăm o importanţă deosebită păstrării adevăratei credinţe, bineştiind că dacă ea este superficială, la fel va fi şi vindecarea. Am subliniat deja faptul că teologia este şi o ştiinţă medicală. Preocupându-se de sănătatea pacienţilor, medicina încearcă să le-o redea bolnavilor, folosindu-se de diferite metode terapeutice.
Este foarte riscant „să lăsăm să intre în inima noastră gândurile”, îndeosebi pentru începătorii luptei duhovniceşti – cei a căror minte nu a fost încă „mult cercată în război” – ci trebuie numai „să le înţelegem şi îndată să le tăiem de cum răsar şi ne atacă (ne momesc)” (Sfântul Isihie Sinaitul).
De obicei, dracii ne momesc prin patimile care există deja în sufletul nostru, războindu-ne prin ele şi silindu-ne „la consimţirea cu păcatul”: „Dracii iau prilejurile de a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet”. Cunoscând patimile încuibate acolo, ei ne îndeamnă mintea la „păcatul cu cugetul; iar acest păcat săvârşindu-se, o duc în sfârşit, ca pe o roabă, la faptă” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Lamentabila stare lăuntrică în care se află mulţi dintre noi provine din înstrăinarea faţă de plâns. Noi, cei de azi, nu mai plângem. De aceea, de câte ori suntem împovăraţi de neajunsuri şi suferinţe, de câte ori nervii ni se încordează la maximum sau aşezarea lăuntrică ni se tulbură peste măsură, să nu-i învinovăţim pe alții, ci să încercăm să ne cercetăm pe noi înşine – imputându-ne cele ce am greşit – şi să încercăm să plângem. Dumnezeu, care vede sforţările noastre, ne va trimite harul Său binefăcător, iar lacrimile ne vor deveni un mod de viaţă, curăţindu-ne inima de patimi.
Recunoaşterea şi respingerea cauzelor care ne îndeamnă spre păcat sunt preocupări majore ale Sfinţilor Părinţi. Spre pildă, Sfântul Ioan Casian ne sfătuieşte să nu ne îndepărtăm de oameni sub pretextul că însoţirea cu ei ne pricinuieşte căderea în păcat, deoarece „niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor.
Când un gând rău stăruie înlăuntrul nostru, riscăm să devenim robii lui: „Un gând care zăboveşte arată împătimirea omului” (Sfântul Marcu Ascetul).
Terapia omului este o întreagă ştiinţă şi de aceea şi moduri de terapie (vindecare) pe care le va folosi cineva sunt multe. Iar în acest punct voi menţiona învăţătura Sfântului Grigorie Teologul întrucât dacă nu avem o experiere personală a lui Dumnezeu, să urmăm măcar experienţa Sfinţilor Bisericii noastre. Aceştia sunt conducători îndumnezeiţi şi neînşelaţi ai poporului lui Dumnezeu. Dacă este un lucru important ca preotul să-şi cunoască patimile lui şi să le vindece, cu atât mai important este „cu atat mai important este să poată vindeca patimile celorlalți și să-i restaureze cu înțelepciune”, încât terapia să aducă folos atât pentru cei care au nevoie de ea, cât şi pentru cei ce exercită această lucrare.
Sfântul Talasie observă că trei sunt căile prin care primim gândurile: „simţirea (lucrarea simţurilor), amintirea şi starea mustului (amestecarea) din trup [provocată de temperamentul omului]. Dar cele mai stăruitoare sunt cele [gândurile] din amintire”.
– Minte vrea să însemne raţiune? – întrebă Athanasie. Dacă mintea este tot una cu raţiunea, atunci cum se îmbolnăveşte? Dacă mintea este ceva deosebit de raţiune, ce înseamnă boala minţii?
– Aşa cum am spus mai devreme, sufletul omul este alcătuit din minte, raţiune (cuvânt) şi duh, corespunzând modului existenţei Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschinul spune că Dumnezeu a creat sufletul omului raţional şi mintal; el este înzestrat şi cu duh, care, aşa cum spun Părinţii, este „dragostea mintală a sufletului“.
Sănătatea duhovnicească are legătură cu starea minții (nous), care, atunci când este luminată, se află în rugăciune – cu alte cuvinte, mintea este strâns legată de rugăciune –, în timp ce, dacă nu se află în rugăciune, este bolnavă.
Sfântul Grigorie Palama, într-una din omiliile sale, vorbeşte despre întunecarea minţii, care este urmarea îndepărtării ei de Dumnezeu. El pomeneşte un pasaj clasic pe care, desigur, îl găsim şi la alţi Părinţi, precum Sfântul Maxim: „Mintea despărţită de Dumnezeu se face dobitocească sau drăcească”.
După Înviere, Hristos S-a arătat femeilor mironosiţe şi ucenicilor Săi. Unii îşi pun întrebarea de ce anume Hristos nu S-a arătat tuturor oamenilor, dar mai ales celor care L-au răstignit sau celor care l-au negat învierea, pentru a-i face şi pe aceştia să creadă în El.