O altă metodă psihoterapeutică este aceea de a cultiva gânduri bune. Am afirmat necesitatea de a tăia orice gând atunci când ne rugăm – fie el chiar un gând bun, însă începătorii vieții duhovnicești trebuie să cultive gânduri bune și să se păzească de închipuiri pătimașe, deoarece, acestea din urmă pot îmbia minții o spiritualitate de tip demonic.
Atletul vieții duhovnicești se luptă să alunge gândurile pe care cel rău i le presară pe cale cu scopul de a-i zdruncina unitatea lăuntrică a puterilor sufletului și de a-l îmbolnăvi. Țelul Ortodoxiei, care este o știință psihoterapeutică, este acela de a vindeca sufletul bolnav, iar dintre alternativele de tratament, pe primul loc se află paza minții, respingerea gândurilor rele și neliniștitoare, precum și străduința de a le „ucide” înainte de a intra pe „poarta inimii”.
Sfântul Grigorie Palama, într-una din omiliile sale, vorbeşte despre întunecarea minţii, care este urmarea îndepărtării ei de Dumnezeu. El pomeneşte un pasaj clasic pe care, desigur, îl găsim şi la alţi Părinţi, precum Sfântul Maxim: „Mintea despărţită de Dumnezeu se face dobitocească sau drăcească”.
Stihul de faţă, binecunoscut celor care cercetează regulat biserica şi îl aud îndeosebi la slujba Vecerniei, este din Psalmul 129 al Prorocului David. Stihul întreg este următorul: „Din straja [phylaki] dimineţii până în noapte. Din straja dimineţii să nădăjduiască Israel spre Domnul” (Psalmi 129:6).
Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmașul care se străduiește din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, și ostașul lui Hristos, creștinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, și el, foarte abil. Inteligența unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le folosește pentru a-l înșela pe diavol și a-i zădărnici uneltirile și ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenția asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creștinului vindecat.
Părintele Sofronie spunea: „Ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești”. Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic.
Postul care este ţinut cu slavă deşartă, mândrie şi egoism, este diavolesc. Sfântul Grigorie spune că postul care nu este ţinut într-o atmosferă duhovnicească, care include căinţa, frângerea inimii şi aşa mai departe, „îşi are mai degrabă înrâurirea cu îngerii căzuţi”. Ştim că şi demonii postesc, adică, ei nu mănâncă absolut nimic, ei postesc permanent, dar, întrucât îi urăsc pe oameni şi sunt plini de slavă deşartă, care este o stare necurată, aceasta nu le aduce nimic bun.
Trebuie, aşadar, ca omul să se izbăvească de această cumplită patimă, de „atotreaua iubire de sine”. Dacă s-ar învrednici să îndepărteze vălul iubirii de sine şi să vadă în chip lămurit patimile pe care acesta le-a acoperit şi le-a hrănit înlăuntrul său, atunci omul s-ar tângui mult şi nu i-ar ajunge întreg răstimpul vieţii pentru a se pocăi, măcar de ar trăi o sută de ani şi ochii săi ar vărsa lacrimi cât râul Iordanului: „N-ar mai purta grijă de nimic din cele ale vieţii. Ar socoti că nu-i ajunge timpul nici măcar pentru a se plânge pe sine, chiar dacă ar trăi o sută de ani, chiar dacă ar vedea râul Iordanului plin întreg de lacrimile pornite din ochii săi” (Sfântul Ioan Sinaitul, Scara).
Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. (…) Să strigăm ca acela care a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă.
Nimic nu se face fără anumite condiții prealabile. Absolut nimic! Dacă cineva vrea să învețe o știință, nu o va face fără niște condiții prealabile. Trebuie să-și găsească mai întâi un profesor potrivit. Trebuie să citească, să studieze, să se ostenească, să sufere, să plângă, să dea greș. Și iarăși să aibă dorință și dragoste pentru cunoaștere. Dacă nu are dragoste pentru cunoaștere, în ce fel o va dobândi?
Emoția este amestecată cu patimile iubirii de desfătare. Nu se identifică în întregime cu ele, dar este pătrunsă de ele în mare măsură. Un om sănătos duhovnicește este un om echilibrat în toate manifestările.
Odată zidit de Dumnezeu, omul se afla în starea de luminare, ceea ce înseamnă că avea rugăciunea minţii. Inainte de cădere, mintea omului se îndeletnicea cu pomenirea lui Dumnezeu şi astfel umbrea cu Har raţiunea şi puterile pătimitoare ale sufletului, adică mişcările sale după fire. După cădere însă, mintea s-a cufundat într-un întuneric adânc, s-a robit raţiunii, patimilor şi condiţiilor lumii din afară. In aceasta constă, de fapt, adevărata cădere a omului, dimpreună cu toate urmările ei cumplite.
La Botezul lui Hristos S-a arătat Sfânta Treime. De altfel, unul dintre scopurile întrupării şi ale Botezului lui Hristos a fost descoperirea Dumnezeului Treimic, adică a faptului că Dumnezeu, chiar dacă are o singură fiinţă şi o singură fire, este în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Astfel, se aude vocea Tatălui, Care mărturiseşte şi întăreşte faptul că Cel aflat în Iordan este Fiul Său, iar în acelaşi timp, Duhul Sfânt Se arată “în chip de porumbel“.
Într-a opta zi de la Naşterea Sa, Hristos a primit tăierea împrejur, aşa cum prevedea Legea Vechiului Testament. Şi, de vreme ce S-a născut şi a trăit într-un mediu anume, a ţinut toate rânduielile şi obişnuinţele acestuia. Tăierea împrejur se cuvine neapărat să o tâlcuim din perspectiva teologiei chenozei – a deşertării de Sine – pe care a primit-o pentru mântuirea neamului omenesc.