Atletul vieții duhovnicești se luptă să alunge gândurile pe care cel rău i le presară pe cale cu scopul de a-i zdruncina unitatea lăuntrică a puterilor sufletului și de a-l îmbolnăvi. Țelul Ortodoxiei, care este o știință psihoterapeutică, este acela de a vindeca sufletul bolnav, iar dintre alternativele de tratament, pe primul loc se află paza minții, respingerea gândurilor rele și neliniștitoare, precum și străduința de a le „ucide” înainte de a intra pe „poarta inimii”.
De vreme ce viața monahicească este viața evanghelică, iar Evanghelia este un dar făcut tuturor oamenilor, înseamnă că și mirenii, mădularele Bisericii care au ales să se căsătorească și viețuiesc în lume, au, de asemenea, putința de a păzi poruncile lui Hristos și de a trăi în duhul Evangheliei. Firește, altele sunt măsura și chipul lepădării de sine și urmării lui Hristos, potrivit cu pilda talanților, întrucât fiecare primește de la Dumnezeu diferiți talanți, felurite harisme.
„De vrei să te izbăvești de toate patimile, apucă-te de înfrânare, de dragoste și de rugăciune”, ne povățuiește Sfântul Talasie, în timp ce Sfântul Maxim Mărturisitorul vine cu detalii privitoare la legătura dintre patimi și virtuțile corespunzătoare acestora: „Sunt unele lucruri care opresc patimile din mișcarea lor și nu le lasă să sporească în creștere; și sunt altele care le împuținează și le duc spre micșorare.
Este foarte riscant „să lăsăm să intre în inima noastră gândurile”, îndeosebi pentru începătorii luptei duhovniceşti – cei a căror minte nu a fost încă „mult cercată în război” – ci trebuie numai „să le înţelegem şi îndată să le tăiem de cum răsar şi ne atacă (ne momesc)” (Sfântul Isihie Sinaitul).
Sfântul Talasie observă că trei sunt căile prin care primim gândurile: „simţirea (lucrarea simţurilor), amintirea şi starea mustului (amestecarea) din trup [provocată de temperamentul omului]. Dar cele mai stăruitoare sunt cele [gândurile] din amintire”.
Sufletul, afirmă Sfântul Grigorie Palama, este cu adevărat tămăduit atunci când se desface de cele inferioare lui şi se alipeşte „prin dragoste” de cele superioare lui. Interpretând întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe, Sfântul subliniază că, după căderea în păcat şi în fărădelegi, „am lepădat asemănarea dumnezeiască, dar chipul nu l-am pierdut”. Acesta este motivul pentru care sufletul poate fi restaurat:
In învăţătura niptică a Bisericii se vorbeşte mult despre vederea Luminii nezidite, dat fiind faptul că, urmând un mod de vieţuire isihast, omul poate ajunge la vederea lui Dumnezeu în Lumina nezidită.
Hristos Domnul vorbea deseori despre necesitatea de a urî această viaţă pentru a-L urma pe El întru dobândirea Împărăţiei: „Cel ce îşi iubeşte viaţa o va pierde; iar cel ce îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 25). Sau: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, şi pe mamă, şi pe femeie, şi pe copil, şi pe fraţi, şi pe surori, chiar şi viaţa sa însăşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26).
„Nu înceta să te pocăieşti, străduindu-te din toate puterile, şi nu te înfricoşa de suferinţa care însoţeşte pocăinţa, pentru a nu fi osândit de sterpăciune şi pentru a nu auzi cuvintele: «Luaţi deci de la el talantul» (Matei 25, 28). Fără suferinţă şi fără nevoinţă stârnitoare, nu va putea rodi nici o luptă de îndreptare a sufletului – fie ea fizică sau psihică: «Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea» (Matei 11, 12). Mulţi au lucrat şi continuă să lucreze fără zdrobirea inimii şi astfel, fugind de aceasta, au rămas străini de curăţie şi de comuniunea cu Duhul Sfânt.
Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. (…) Să strigăm ca acela care a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă.
„Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui întru ascuns” (Mat. 6, 6).
Sfântul Evagrie Ponticul ne învaţă: Precum pâinea este hrană trupului şi virtutea hrană sufletului, aşa rugăciunea duhovnicească este hrana minţii. Rugăciunea hrăneşte mintea şi-i dă viaţă. Când mintea se mişcă către Dumnezeu şi se uneşte cu El, este sănătoasă şi plină de viaţă; în această stare, ea primeşte mângâierea lui Dumnezeu, deoarece aflându-se întru El, dobândeşte sănătate şi discernământ. Facultatea perceptivă a minţii – simţirea minţii – constă în „gustarea precisă a realităţilor distincte din lumea nevăzută” (Sfântul Diadoh al Foticeei).
La început, curăţirea are o orientare morală.
Este nevoie de mult curaj pentru a tămădui o minte împătimită. Sfinţii Părinţi scot în evidenţă importanţa curajului în viaţa duhovnicească: „Sufletul viteaz îşi învie mintea ucisă”, spune Sfântul Ioan Scărarul. Un atlet curajos nu renunţă şi nu-şi pierde cumpătul, chiar dacă a fost biruit de demoni, ci nădăjduieşte în Dumnezeu: „Calul iscusit, cu cât fuge mai mult, cu atât se încălzeşte şi aleargă mai repede; prin fugă, eu înţeleg cântarea de psalmi, iar prin cal, mintea cea vitează”.
Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmașul care se străduiește din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, și ostașul lui Hristos, creștinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, și el, foarte abil. Inteligența unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le folosește pentru a-l înșela pe diavol și a-i zădărnici uneltirile și ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenția asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creștinului vindecat.
Grija pastorală nu este independentă de Biserică și teologie. Grija pastorală este lucrarea Bisericii care are drept scop primirea omului în Trupul ei, transformarea lui într-un membru al ei. Grija pastorală este metoda prin care Biserica îl călăuzește pe om către îndumnezeire.[…]
Toți cei părtași, pe diferite trepte, energiei sfințitoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu poartă numele de Sfinți. În categoria Sfinţilor se numără Prorocii, Apostolii, Părinţii şi toţi prietenii lui Hristos de-a lungul veacurilor, toți câţi se împărtășesc de energia luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, între care se numără mucenici, nevoitori cuvioşi, clerici şi mireni, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Aceştia toți poartă numele de Sfinţi.