Pe lângă dispreţuirea şi respingerea gândurilor, este necesară alungarea lor, care nu se poate face decât prin rugăciune. Sfântul Grigorie Sinaitul a scris un capitol întreg, intitulat „Despre alungarea gândurilor”, în care citim: „Nici un începător nu poate alunga vreodată vreun gând, dacă nu-l alungă Dumnezeu.
Omul este făptura creată a lui Dumnezeu. Dumnezeu a pus înlăuntrul lui un avânt, o mişcare care-l îndreaptă către Dumnezeu. A pus în el această dragoste. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu este Dragoste şi îndrăgostit; ca Dragoste, se mişcă către om şi ca Cel ce Se face iubit, îl atrage pe om către El. Desigur, îi atrage spre El pe cei care sunt vrednici de această Dragoste.
În istoria Bisericii, scrisă de sfinţi, se expune calea vieţii duhovniceşti. În linii mari, se explică în felul următor: încercăm să ţinem, să împlinim poruncile lui Dumnezeu şi vedem cum patimile noastre ne omoară şi cum ne împiedică să le ţinem. Asta provoacă o durere foarte mare; durerea creşte când se leagă de părăsirea lui Dumnezeu.
In timp ce prezenţa virtuţilor este condiţia omului după fire, patimile reprezintă pervertirea energiilor sufletului şi abaterea lor de la calea firească la cea nefirească. Sfântul Ioan Scărarul face o demarcaţie clară între însuşirile fireşti ale sufletului şi patimi care sunt nefireşti omului: „Dumnezeu nu este nici creatorul şi nici pricinuitorul răului.
– Vino în chilie, să o binecuvântezi pentru mine!, m-a chemat gheronda.
Într-o zi, ne-am întâlnit în locul unde începuse să se zidească noua biserică, iar părintele a zis: „Este greu lucru să ridici o biserică astăzi, îţi stau împotrivă toţi demonii.” Şi mi-a zis o anecdotă pe care o auzise în Rusia:
Episcopii, preoţii şi diaconii nu sunt doar persoane liturgice hirotonite pentru a săvârşi Sfintele Taine, ci şi medici duhovniceşti care îi ajută pe credincioşi să se purifice, să se sfinţească şi să înainteze în comuniunea cu Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog scria că se poate încumeta să oficieze Sfânta Liturghie numai acela care o săvârşeşte „cu conştiinţa unei inimi curate, în cinstea Treimii Curate, Sfinte şi Neprihănite”, şi numai dacă L-a văzut pe Hristos, dacă a primit Duhul Sfânt, şi dacă „datorită Amândurora a fost condus la Tatăl”.
Diavolul nu se mulţumeşte doar să-i războiască pe oameni, ci întrebuinţează şi mijloacele potrivite pentru a-i birui. Foloseşte multe meşteşugiri. Din această perspectivă a războiului, este cel mai cercat general din toate veacurile. Sfântul Nicodim Aghioritul spune:
Raiul și iadul nu sunt două locuri diferite. Și nici preotul nu este cel ce dă bilete pentru Rai. Pentru că toți vom vedea slava lui Dumnezeu, independent de preoți și vlădici. Treaba preotului, și-a vlădicii, și a clerului, și-a duhovnicului este tămăduirea, astfel încât, atunci când vom vedea slava, să vedem Lumină, Lumină, Lumină, iar nu foc. Tămăduirea aceasta, asta-i treaba lor. Vasăzică, treaba preotului nu e să slujească Tainele iar tămăduirea s-o lase pe seama lui Dumnezeu pe lumea cealaltă.
De fiecare dată când săvârşim Dumnezeiasca Liturghie şi la fiecare sfânta slujbă, ne rugăm lui Dumnezeu, fie adresându-ne Dumnezeului Treimic – Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh – fie Dumnezeu-Omului Hristos, dar cerem şi rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu Maria, Preasfânta noastră. Facem asta, pentru că Maica Domnului a jucat un rol însemnat în întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu şi în mântuirea noastră. Dumnezeul „fără de sălăş” a dobândit „sălaş”, adică a intrat în lume prin Preasfânta noastră, Maica Domnului.
Cel ce practică isihia noetică se numeşte „isihast”. Isihastul urmează calea liniştirii, care reprezintă esenţa tradiţiei ortodoxe; scopul ei este de a ne duce la Dumnezeu şi a ne uni cu El. Să ne amintim spusele Sfântului Ioan Scărarul în acest subiect: „Isihast este cel care se străduieşte a închide pe cel netrupesc (gândul, mintea) în casă trupească, fapt care e vrednic de admiraţie…
Sfântul Isihie Sinaitul vorbește despre îmbolnăvirea și moartea treptată a sufletului. Deși Dumnezeu a creat sufletul „simplu și bun, acesta „se desfată de momelile nălucirilor diavolului și amăgit, aleargă spre cel rău ca la cineva bun”. Astfel, el „își amestecă gândurile sale cu nălucirea momelii diavolești”. În cele din urmă, „căzând la consimțire, preschimbă prin mijlocirea trupului în faptă nelegiuirea din cugetare, spre osânda proprie”. (…)
Sfântul Evagrie Ponticul ne învaţă: Precum pâinea este hrană trupului şi virtutea hrană sufletului, aşa rugăciunea duhovnicească este hrana minţii. Rugăciunea hrăneşte mintea şi-i dă viaţă. Când mintea se mişcă către Dumnezeu şi se uneşte cu El, este sănătoasă şi plină de viaţă; în această stare, ea primeşte mângâierea lui Dumnezeu, deoarece aflându-se întru El, dobândeşte sănătate şi discernământ. Facultatea perceptivă a minţii – simţirea minţii – constă în „gustarea precisă a realităţilor distincte din lumea nevăzută” (Sfântul Diadoh al Foticeei).
Mergeți, vă rog, și găsiți icoana celei de-a Doua Veniri, și veți vedea că în jurul lui Hristos sunt cei din Rai, care se află într-o lumină aurie. Lumina care-i învăluie este aurie. Aceeași lumină aurie, pe măsură ce se îndepărtează de Hristos, începe și își schimbă culoarea și, treptat, din aurie, pe măsură ce se îndepărtează, se face roșie, și în lumina asta roșie se află cei osândiți.
Din fericire, au început totuşi să apară semne ale unor încercări de întoarcere la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi prin aceasta înţeleg încercări de a trăi viaţa Părinţilor – viaţa isihastă. Nemulţumiţi de „priorităţile” vieţii contemporane, dezamăgiţi de lupta, agitaţia şi neliniştea provocate de atingerea unor ţeluri lumeşti care nu duc nicăieri, din ce în ce mai mulţi tineri devin adepţi ai vieţii isihaste. Sunt mulţi şi cei care îmbrăţişează monahismul, continuând tradiţia Sfinţilor Părinţi şi sorbind din izvorul înţelepciunii Filocaliilor, pe care este temeluită Tradiţia Ortodoxă, în timp ce, în lumea mirenilor, se deschid mereu mai multe centre şi asociaţii de vieţuire isihastă.
„De vrei să te izbăvești de toate patimile, apucă-te de înfrânare, de dragoste și de rugăciune”, ne povățuiește Sfântul Talasie, în timp ce Sfântul Maxim Mărturisitorul vine cu detalii privitoare la legătura dintre patimi și virtuțile corespunzătoare acestora: „Sunt unele lucruri care opresc patimile din mișcarea lor și nu le lasă să sporească în creștere; și sunt altele care le împuținează și le duc spre micșorare.
Dintru început, este necesar să precizăm semnificaţia dreptei credinţe. Noi, ortodocşii, acordăm o importanţă deosebită păstrării adevăratei credinţe, bineştiind că dacă ea este superficială, la fel va fi şi vindecarea. Am subliniat deja faptul că teologia este şi o ştiinţă medicală. Preocupându-se de sănătatea pacienţilor, medicina încearcă să le-o redea bolnavilor, folosindu-se de diferite metode terapeutice.