Postul care este ţinut cu slavă deşartă, mândrie şi egoism, este diavolesc. Sfântul Grigorie spune că postul care nu este ţinut într-o atmosferă duhovnicească, care include căinţa, frângerea inimii şi aşa mai departe, „îşi are mai degrabă înrâurirea cu îngerii căzuţi”. Ştim că şi demonii postesc, adică, ei nu mănâncă absolut nimic, ei postesc permanent, dar, întrucât îi urăsc pe oameni şi sunt plini de slavă deşartă, care este o stare necurată, aceasta nu le aduce nimic bun.
Creștinul trebuie să fie un om care are insuflare, să trăiască botezul Duhului, să fie îndrăgostit de Hristos. Aceasta este cea mai buna dragoste, să fie insuflat de dragostea lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt.
In timp ce prezenţa virtuţilor este condiţia omului după fire, patimile reprezintă pervertirea energiilor sufletului şi abaterea lor de la calea firească la cea nefirească. Sfântul Ioan Scărarul face o demarcaţie clară între însuşirile fireşti ale sufletului şi patimi care sunt nefireşti omului: „Dumnezeu nu este nici creatorul şi nici pricinuitorul răului.
După cădere, mintea s-a întunecat şi s-a îmbolnăvit, încetând de a mai fi desăvârşită. Acest lucru se repetă ori de câte ori omul cade în păcat.
Vindecarea patimilor nu este în exclusivitate lucrare omenească, și nici în exclusivitate dumnezeiască: omul trebuie să lucreze împreună cu Dumnezeu. Sinergia dintre Dumnezeu și om scoate în evidență lucrarea teandrică a Bisericii noastre. Mai întâi, este nevoie de harul lui Hristos; purificarea omului de patimi, vindecarea lui, are loc prin energiile Mântuitorului care ni se împărtășesc nouă, oamenilor, prin întreaga viață duhovnicească pe care o trăim în Biserica Ortodoxă.
Părerea lui fundamentală [a Părintelui Sofronie de la Essex] era că Taina Spovedaniei diferă de o simplă discuţie. Cel ce se spovedeşte spune elementul central al gândului sau al păcatului sau al patimii care îl necăjeşte, fără să intre în amănunte, iar duhovnicul lasă liber – să fie exprimat către cel ce se spovedeşte –primul gând care vine după rugăciune.
Celor care nu cunosc nepătimirea, ci trăiesc la nivelul patimilor, slobozirea minţii de toate impulsurile trupeşti şi de toate înţelesurile lucrurilor li se pare de neconceput..
Nu tăgăduiesc nici eu că lucrarea preotului este liturgică şi sacramentală. Însă nu o mărginesc la atât. Ea este în acelaşi timp şi ascetică. Mai întâi, trebuie să amendez părerea dumneavoastră: Cam aşa îmi imaginez eu lucrarea preotului.
„Lucrând cu răbdare, prin înfrânare cuprinzătoare şi prin cerere stăruitoare şi păzind prin dispreţuire de sine şi prin smerenie desăvârşită cele înfăptuite, aşteaptă după acestea, la vreme bine rânduită, harul nepătimirii, ca pe un liman de odihnă, după multă furtună şi tulburare.” (Sfântul Teognost)
Urmările pe care le aduce cu sine invidia sunt cutremurătoare. Aceasta schilodeşte cu totul sufletul omului. Este poate o patimă a cărei prezenţă nu o simţim imediat. Nu se face pricina vreunei mari dureri, aşa cum se întâmplă cu alte patimi, și, cu toate siluește întregul organism duhovnicesc al omului. Am putea enumera câteva consecințe ale acestei cumplite patimi.
Faptul că toți creștinii, inclusiv cei ce trăiesc în lume, ar trebui să se roage neîncetat pe cât este cu putință, ne este arătat prin intermediul unui incident pe care Sfântul Filotei Kokkinos îl povestește în biografia Sfântului Grigorie.
Odată vindecată, mintea dobândeşte vederea lui Dumnezeu. Bineînţeles, ea nu va vedea esenţa Lui, ci doar energiile Lui. Când sfinţii văd lumina dumnezeiască, ei o văd pentru că s-au învrednicit de îndumnezeitoarea împărtăşire cu Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, uniţi cu Dumnezeu, ceea ce văd ei este veşmântul propriei lor îndumnezeiri – mintea fiindu-le umplută de harul Cuvântului, atotfrumos în strălucirea Sa, dincolo de orice măsură omenească (Sfântul Grigorie Palama). În acest fel se îndumnezeieşte mintea.
Desigur, pe lângă gânduri rele, există în noi şi gânduri bune, care ne vin de la Dumnezeu. Cum le putem deosebi pe unele de celelalte? Începătorii vieţii duhovniceşti trebuie să-i întrebe pe părinţii duhovniceşti cu experienţă, îndeosebi pe cei care au dobândit darul deosebirii gândurilor.
Din fericire, au început totuşi să apară semne ale unor încercări de întoarcere la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi prin aceasta înţeleg încercări de a trăi viaţa Părinţilor – viaţa isihastă. Nemulţumiţi de „priorităţile” vieţii contemporane, dezamăgiţi de lupta, agitaţia şi neliniştea provocate de atingerea unor ţeluri lumeşti care nu duc nicăieri, din ce în ce mai mulţi tineri devin adepţi ai vieţii isihaste. Sunt mulţi şi cei care îmbrăţişează monahismul, continuând tradiţia Sfinţilor Părinţi şi sorbind din izvorul înţelepciunii Filocaliilor, pe care este temeluită Tradiţia Ortodoxă, în timp ce, în lumea mirenilor, se deschid mereu mai multe centre şi asociaţii de vieţuire isihastă.
Această stare nu este, însă, una care să dureze mult. Răstimpul rămânerii Harului după cea dintâi cercetare a sa diferă de la om la om, depinzând de diferiţi factori: râvna omului, modul său de viaţă, iconomia lui Dumnezeu etc. In orice caz, după o anumită perioadă de timp, Harul se împuţinează.
Cum să facem să scăpăm de efectele psihologice ale traumelor din viețile noastre, chiar dacă îi iertăm pe cei care ni le-au pricinuit?