La o primă vedere, aflăm aici o concluzie care bucură inima cititorului modern. Plenitudinea Sfântului Duh (art. anterior. Dumnezeu dăruieşte Duhul Sfânt tuturor după nevoirea fiecăruia), aşa cum pare să afirme Macarie, este accesibilă tuturor, fie călugăr sau căsătorit, în pustiu sau în oraş.
Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, scria:
“Mulţi au fericit viaţa pustnicească, alţii pe cea în obşte sau în chinovie. Alţii doresc să stea în fruntea poporului, să îndemne, să înveţe şi să ridice biserici, hrănindu-se din acestea în chip felurit, trupeşte şi sufleteşte. Eu nu aş socoti pe nici una din acestea mai bună decât alta. Nici n-aş spune că una e vrednică de laudă, iar alta de ocară. Ci în toată privinţa şi în toate lucrurile şi faptele, cu totul fericită este viaţa cea pentru Dumnezeu şi după Dumnezeu”.
După o scriere apuseană din secolul XIV, Cartea celor săraci cu duhul, “binele este al fiecăruia şi Dumnezeu ţi-l dăruieşte în orice stare te-ai afla – numai să îl primeşti”. Important este ca fiecare să se deschidă Duhului, să ducă la bun sfârşit propria vocaţie pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu. Nici o vocaţie nu este mai bună în sine decât alta; pentru fiecare om cea mai potrivită este aceea la care îl cheamă Dumnezeu în mod personal.
Dar să ne ferim să exagerăm interpretarea ultimelor cuvinte ale lui Macarie. Şi mai exactă este o altă versiune latină, în care Sf. Macarie spune: “Cu adevărat nu este nimeni cast sau căsătorit, monah sau mirean, căci Dumnezeu caută numai scopul fiecăruia (Deus tantum propositum quaerit) şi dăruieşte Duhul vieţii tuturor”. În acest caz, remarca lui Macarie se referă la faptul că cele două femei doreau să devină călugăriţe; dorinţa lor nu s-a realizat datorită împrejurărilor independente de voinţa lor, însă Dumnezeu le-a primit intenţia ca pe un fapt împlinit. Povestirea lui Macarie şi a celor două femei nu înseamnă mai mult decât cele despre Euharist şi Pafnutie: pentru a fi plăcut lui Dumnezeu, mireanul trebuie să fie în inima lui un călugăr.
În ultimul dintre cele trei texte care menţionează numele călugărului, apare Sfântul Antonie cel Mare şi un tăbăcar. Istorisirea începe la fel. Lui Antonie i se spune că încă nu a ajuns la măsura unui tăbăcar din Alexandria, după care el se grăbeşte să-l găsească şi să-l cerceteze. “Nu ştiu să fi fost vreodată ceva bun”, îi răspunde tăbăcarul. “Când mă scol dimineaţa din patul meu, înainte de a mă aşeza la lucru, spun: «Tot acest oraş, de la mic la mare, va merge în Împărăţia lui Dumnezeu pentru faptele cele bune, iar eu din cauza păcatelor mele voi merge la osânda veşnică»”. Seară îşi repetă aceleaşi cuvinte. Impresionat, Antonie a recunoscut că după atâţia ani de sihăstrie încă nu ajunsese la această “măsură”. Aşa se sfârşeşte întâmplarea în versiunea latină. Însă într-o versiune greacă apare o continuare interesantă. Aici monahul nu este numit, iar mireanul este un zarzavagiu, care îi spune celui dintâi cuvintele cuvintele pe care le spune în fiecare dimineaţă şi seara, la fel ca în versiunea latină. Călugărul le apreciază dar adăugă că nu este nimic în acestea care să egaleze nevoinţele lui de atâţia ani. Seara, pe când cei doi stăteau în coliba zarzavagiului, ei aud nişte trecători cântând. “Frate”, zise călugărul, “dacă doreşti să trăieşti o viaţă sfântă, cum poţi rămâne în acest loc? Nu te tulburi când îi auzi cântând astfel?” Omul îi răspunse: “Avva, adevărul este că niciodată nu m-am tulburat, nici nu am fost indignat”. “Dar ce gândeşti în inima ta”, întrebă călugărul, “când auzi acestea?” Zarzavagiul răspunse: “Îmi spun că ei vor merge cu siguranţă în Împărăţia lui Dumnezeu”. Atunci călugărul a recunoscut uimit: “Încă nu am atins această măsură”.
Este acelaşi punct de vedere că în prima dintre povestirile noastre, cea despre împăratul Teodosie. Tăbăcarul/ zarzavagiul nu este îndemnat să se călugărească şi nu se spune nimic despre milostenie sau despre castitate în căsătorie. Asemenea împăratului din loja hipodromului, mireanul din Alexandria este lăudat pentru nepătimirea lui lăuntrică, pentru simplitatea şi curăţenia inimii lui. Omul care trăieşte în oraş fără să-i judece pe cei din jur, care îşi spune mereu: “Toţi se vor mântui, numai eu voi fi pedepsit”, este egal duhovniceşte cu cei mai mari asceţi ai pustiului. Cel care aude cântecele beţivilor, fără să fie ofensat şi fără să-i judece, este superior duhovniceşte ascetului, cu toate rugăciunile, postirile şi privegherile acestuia.
Detaşarea zarzavagiului faţă de cântecele beţivilor aminteşte de o întâmplare din Limonariul lui Ioan Moshu. Un călugăr bătrân vede pe unul tânăr intrând într-o cârciumă. Întristat, îl aşteaptă afară ca să-l întâlnească atunci când va ieşi. El îi arătă primejdiile la care s-a expus: “Pentru că intri fără teamă în cârciumă? Auzi ce nu vrei, vezi ce nu vrei şi te întâlneşti într-un chip necuviincios cu femeile. Te rog nu mai fă asta, ci fugi în pustiu, unde poţi să te mântui, după cum vrei”. Tânărul călugăr îi răspunse scurt: “Dumnezeu nu are nevoie decât de inimă curată”. Auzind aceste cuvinte, bătrânul a ridicat mâinile spre cer şi a spus: “Slavă ţie, Dumnezeule, cu sunt în schit de cincizeci de ani şi n-am inima curată, iar acesta trăind prin crâşme a dobândit inima curată”.
.
Călugărul şi mireanul cununat, câteva comparaţii după izvoare monastice timpurii, de P.S. Kallistos WARE