“Să nu te gândeşti vreodată să fericeşti pe mirean mai mult decât pe monah, ca pe unul care are femeie şi copii şi e bucuros că face bine altora, că dă din belşug milostenie… Şi chiar dacă, fiind călugăr, eşti foarte păcătos, necazul şi reaua pătimire a sufletului tău sunt mai de cinste la Dumnezeu decât virtutea covârşitoare a mireanului”, spunea Sf. Ioan Carpatiul (sec.VII). Consideraţiile lui privind virtuţile călugărului şi ale creştinului căsătorit sunt proprii întregii literaturi monastice, răsăriteana sau apuseană, veche sau mai nouă. “Modul de viaţă călugăresc” – după cum mărturiseşte, simplu Patericul – “este superior celui al omului din lume”.
O asemenea revendicare provoacă nelinişte în minţile multor cititori contemporani. Cât de mult înseamnă această superioritate a vieţii monastice? Oare Patericul şi alte izvoare monastice timpurii impun în mod tacit un “dublu standard” prin care comunitatea creştină este împărţită în două clase distincte, “desăvârşiţii” şi “drepţii”? Iar această deosebire strictă, pe trepte, între o elită ascetică şi ceilalţi botezaţi poate fi împăcată cu învăţătura lui Hristos?
Problema poate fi ilustrată prin patru relatări despre felul în care bărbatul sau femeia alege viaţa monahală. Vom începe cu chemarea Sfântului Antonie cel Mare, descrisă de Sfântul Atanasie. Într-o dimineaţă de duminică, la Sfânta Liturghie în biserica din satul său, Antonie este mişcat profund de cuvintele Evangheliei din acea zi: “Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor… după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Acest text îl îndeamnă imediat să aleagă calea ascetica. Dacă voieşti să fii desăvârşit… Atunci, desăvârşirea este oare imposibilă pentru cei care continua să trăiască în lume, păstrându-şi averea, căsătorindu-se şi aducând pe lume copii?
Convertirea la monahism a Sfântului Arsenie, înregistrată în Pateric, ridică aceeaşi întrebare. Când Avva Arsenie era încă în palatele împărăteşti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: “Doamne, îndrepteaza-mă, ca să ştiu cum mă voi mântui”. Şi i-a venit lui un glas zicându-i: “Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui”. Dar se putea ca Arsenie să nu se mântuiască dacă rămânea în palatele împărăteşti, ca educator al copilului bazileului? În ce sens fuga de lume este indispensabilă pentru mântuire?
Al treilea exemplu provine din Viaţa grecească a Sfântului Pahomie. Când mama lui Teodor merge la mănăstire şi cere să-şi vadă fiul, el refuză să o întâlnească; atunci ea hotărăşte să nu se mai întoarcă acasă, ci să rămână în comunitatea de maici de pe lângă mânăstire. “Nu numai că-l voi vedea printre fraţi”, şi-a zis ea, “ci îmi voi mântui şi sufletul”. Ne întrebăm: nu îşi putea mântui sufletul fără să rămână în comunitatea monahală? Este monahismul singurul drum sigur către mântuire?
Dificultatea apare mai pregnant în tulburătoarea experienţă a lui Theonas, relatată de Sf. Ioan Casian. Influenţat de o predică pe care o auzise, Theonas îşi obligă soţia să consimtă despărţirea lor, pentru ca ei să poată intra în monahism, alegând ceea ce el numeşte melior vita, o “viaţă mai bună”. Ea refuză, însă el insistă. “Să slujim lui Dumnezeu”, îi spune el, “şi să scăpăm împreună de primejdia iadului”. (Oare nu puteau continua să “slujească lui Dumnezeu” în cununie, ca soţ şi soţie creştini, “scăpând împreună de pedeapsa iadului”?). În pofida împotrivirilor ei, Theonas o părăseşte şi se călugăreşte fără consimţământul soţiei. Iată cuvintele lui de despărţire: “Dacă nu te pot izbăvi de moarte, nici nu te pot lăsa să mă desparţi de Hristos, este mai mântuitor pentru mine să mă despart de o fiinţă omenească decât de Dumnezeu”. Casian nu este foarte încântat de această întâmplare, adăugând imediat: “Să nu-şi închipuiască cineva că am povestit acestea pentru a încuraja despărţirile între cei căsătoriţi. Dimpotrivă, nu numai că ne abţinem să condamnăm căsătoria în vreun fel, ci spunem, după cuvintele Apostolului: «Cinstită să fie nunta întru toate şi patul neîntinat» (Evrei, 13, 4)”. Casian arată mai departe că ceilalţi Părinţi din mănăstire sunt departe de a-l dezaproba pe Theonas pentru fapta lui, ba mai mult, l-au desemnat împărţitor al milosteniei şi l-au hirotonit diacon ca semn al aprobării dumnezeieşti.
Călugărul şi mireanul cununat, câteva comparaţii după izvoare monastice timpurii, de P.S. Kallistos WARE