Puterea rugăciunii inimii – cum luminează mintea și aduce pace sufletului
Sfinții părinți ne învață
Într-o societate unde fiecare se imaginează fiind primul, nimeni nu progresează
Munca, poziția socială ar trebui să nu aibă nicio importanță în relațiile dintre persoane. Privilegiul nu este pe plan exterior, ci interior; cel care iubește cel mai mult pe Dumnezeu, cel care se roagă cel mai mult, cel care se silește să împlinească cel mai mult poruncile, acela va fi cel mai aproape de Domnul.
Cel ce iubește pe Domnul iubește ca o consecință și pe aproapele
Așadar, prin porunca întâia o poate împlini cineva și pe a doua; dar cu a doua ne întoarcem îndată la prima: și cel ce iubește pe Domnul iubește ca o consecință și pe aproapele. Căci „cel care Mă iubește pe Mine – spune Domnul – va păzi poruncile Mele” (Ioan 14, 23). „Dar aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 12). Și iarăși, cel care iubește pe aproapele împlinește și iubirea față de Dumnezeu, Care ia binefacerea ca și cum I-ar fi fost făcută Lui Însuși.
Podoabele acestea nu sunt ale unei femei ce se roagă
Ce spui? Te apropii să te rogi lui Dumnezeu şi te înfăşori cu aur şi cu împletituri şi cârlionţi în păr? Nu cumva ai venit poate să joci? Nu cumva poate să iei parte la vreo nuntă? Nu cumva să iei parte la vreo pompă? Acolo îşi au locul aurăriile, împletiturile şi cârlionţii, acolo luxul, iar aici nu este nevoie de nimic din acestea. Ai venit ca să te rogi lui Dumnezeu pentru păcate, să-L rogi pentru acelea cu care L-ai mâniat, să-i ceri Lui iertare, să Se îndure de greşelile tale. Atunci de ce te împodobeşti aşa?
Să ne străduim să împlinim ceea ce ne cere Cuvântul lui Dumnezeu
Pentru liniştirea sufletelor voastre, găsesc de cuviinţa să vă amintesc cuvintele evanghelice ale Domnului însuşi: „Dacă cineva te va lovi peste obrazul stâng, întoarce-l şi pe cel drept”. Adică, atunci când suntem mustraţi şi învinuiţi de cele pentru care nu suntem vinovaţi, trebuie să ne îndreptăm gândurile noastre spre acele situații în care am fost vinovaţi înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.
Înțelegeți! E atât de simplu. Sunt vrednici de milă oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se împotrivesc Lui
Omul bun gândește: „Tot cel ce rătăcește de la adevăr piere” și, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învățat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmași. Cine a învățat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viața pentru oamenii care nu se mântuiesc și varsă multe lacrimi pentru popor, și harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmași.
Nimic nu este netrebnic din ceea ce este făcut de Dumnezeu
„Odinioară Dumnezeu cel netrupesc și fără de formă nu se zugrăvea deloc. Acum însă, prin faptul că Dumnezeu S-a arătat în trup, a locuit printre oameni, fac icoana chipului văzut al lui Dumnezeu. Nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Creatorului Carele S-a făcut pentru mine materie și a primit să locuiască în materie și a săvârşit prin materie mântuirea mea; nu voi înceta de a cinsti materia prin care s-a săvârşit mântuirea mea. Nu cinstesc materia ca pe Dumnezeu – departe de mine gândul acesta! –, căci cum poate să fie Dumnezeu ceea ce își are originea în neființă?…
Fără osteneală nimic nu se făptuieşte
Să ne îngrijim, atâta vreme cât suntem vii, a ne curăţi de toată întinăciunea patimilor, şi în locul lor să sădim toate virtuţile. Fireşte, asta cere osteneală, şi încă nu puţină; însă cum ar putea fi altfel? Fără osteneală nimic nu se făptuieşte. Cel care şi-a lăsat ogorul în părăsire şi a lăsat să crească pe el orice buruiană, iar apoi se va hotărî să-l cureţe, fireşte că îşi va răni şi tăia mâinile smulgând mărăcinii şi buruienile ghimpoase – dar ia el în seamă lucrul acesta?
Înconjurați de oameni, dar singuri: chemarea spre mântuire și vindecarea neînțelegerilor
Trăim vremuri paradoxale. Suntem mai conectați ca oricând, înconjurați de oameni, dar în adâncul sufletului mulți se simt singuri, neînțeleși, neîmpliniți. De ce? Pentru că, așa cum subliniază Arhimandritul Simeon Kraiopoulos în articolul său „Oamenii sunt bolnavi sufletește, dar refuză să recunoască” (manastireasuruceni.md), nu simpla prezență fizică a celorlalți ne aduce bucurie, ci comuniunea autentică în iubire.
Dar pentru a redescoperi această comuniune, este nevoie de un drum interior, de o luptă cu propriul egoism și de o voință fermă de a răspunde chemării lui Dumnezeu.
Pentru noi a coborât pe pământ Cel mai presus de Ceruri
Așa și marele și bunul nostru Împărat, vrând să ne arate pe noi moștenitori ai împărăției Lui, a trimis la noi mulți vestitori ca să mărturisească despre bogăția Lui negrăită și slava nespusă a împărăției Lui, dar și despre întristarea aceea fără de sfârșit și că cei ce urăsc pe vrăjmașul și faptele rele ale aceluia și vin la Dumnezeu și se împărtășesc veșnic de bunătățile Lui nu pe Dumnezeu, ci pe ei înșiși s-au folosit.
S-a întâmplat ceva aşa cum voiai tu? Mulţumeşte-I. Nu s-a întâmplat? Slăveşte-L
Nu te necăji că lucrurile nu vin mereu în viaţă aşa cum le vrei tu. Nu e cu putinţă, dar nici în folosul tău, ca toate să se facă după gândirea ta, după dorinţa ta, după voia ta. Gândul tău de multe ori este rătăcit, dorinţa ta împătimită, voia ta cu totul egoistă. Şi Atotştiutorul Dumnezeu fireşte că ştie asta, chiar dacă tu nu-ţi dai seama.
Trebuie să ne lăsăm în mâinile Domnului ca să ne mântuiască…
Oricât de multe făgăduinţe îi sunt făcute rugăciunii creştine: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7), totuşi nu trebuie niciodată să gândim că, dacă cerem ceva de la Domnul, neapărat trebuie să şi dobândim.
„A te pocăi de păcatele tale înseamnă, printre altele, de a nu le mai repeta“
„A te pocăi de păcatele tale înseamnă a nu le mai repeta.“„Deznădejdea“, după Sfântul Ioan Scărarul, „se naşte fie din conştientizarea mulţimii păcatelor noastre, deznădejde a conştiinţei şi o insuportabilă tristeţe, sau din mândrie şi trufie, atunci când cineva crede că nu merita să fi făcut păcatul în care a căzut.”
Cel căruia îi place să-și facă voia sa nu va avea pace niciodată
Toți oamenii vor să aibă pacea, dar nu știu cum să ajungă la ea. Sfântul Paisie cel Mare s-a mâniat și l-a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat și i-a zis: „Paisie, dacă nu vrei să te mânii, nu dori nimic, nu judeca pe nimeni, nu urî pe nimeni, și nu te vei mai mânia”.
Diavolul ridică asupră-ne diferite pofte ca să ne facă a cădea din calea virtuţii
Diavolul mai are o amăgire contra noastră când vede că mergem spre virtute. El ridică asupră-ne diferite pofte ca să ne facă a cădea din calea virtuţii. Să ne arunce în vicii. De pildă, când un bolnav şi-ar suferi cu voinţă răbdătoare boala lui, vrăjmaşul, văzând că prin aceasta ar câştiga deprinderea răbdării, îi pune înainte multe lucruri bune ce le-ar fi putut face dacă era în altă stare şi se sileşte a-l convinge că, dacă n-ar fi fost bolnav, ar fi slujit mai bine lui Dumnezeu şi ar fi folosit atât el cât si ceilalţi.
Tu de ostenit ostenește-te însă de grija rea nu te lăsa măcinat!
„Nu vă îngrijiţi.” [nu vă îngrijorați] „Dar cum să trăim? Trebuie să mâncăm, să bem, să ne îmbrăcăm.” Dar Mântuitorul nu spune: „Nu faceţi nimic”, El spune: „Nu vă îngrijiţi”, adică nu vă lăsaţi roşi de grija aceea care macină omul ziua şi noaptea, nedându-i tihnă nicio clipă. Acest fel de grijă este o boală a sufletului şi un păcat.
„Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”
Nu trebuie să te dedai nici la osteneli peste măsură, pentru ca tovarăşul de vieţuire, trupul, să fie credincios şi destoinic întru săvârşirea faptelor bune. Trebuie să mergi pe calea de mijloc, fără să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga (Pilde 4, 27) şi să dai duhului cele duhovniceşti, iar trupului cele trupeşti, ceea ce este necesar pentru menţinerea vieţii vremelnice şi ceea ce se cere cu dreptate de către ea pentru viaţa comună, după cuvântul Sfintei Scripturi: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21).