Jean-Claude Larchet

„Să ai îngăduinţă şi răbdare cu cei ce cad”

Judecarea celuilalt este strâns legată de îndreptăţirea de sine; adică, pe de o parte, de faptul că omul se socoteşte pe sine drept – aşadar măsură şi dreptar de virtute -, iar, pe de altă parte, de faptul că-şi îndreptăţeşte păcatele şi slăbiciunile sale. De aceea, cea mai bună cale de a ne feri să judecăm pe altul este să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne vedem patimile şi neputinţele noastre, şi pe noi să ne judecăm şi să ne osândim (Scrisoarea 3).

Continuare …

Toată tăria noastră vine de la Dumnezeu

O mare putere ni s-a dat ca să străbatem calea plină de osteneală fără poticnire, neprimejduiţi de deznădejde ori de moleşeală. Şi, călcând peste curse, să biruim duhurile nevăzute care ne războiesc. Şi să ajungem teferi la capătul doririi, adică la unirea cu Dumnezeu. E darul harului primit în Sfintele Taine – între care mari sunt Botezul şi Cuminecarea.

Continuare …

Rugăciunea îl face pe om să-și biruiască firea căzută și duce la omorârea omului celui vechi

Rugăciunea îl face pe om să se lepede încetul cu încetul de lume și de sine însuși. Căci, așa cum arată Sfântul Isaac Sirul, „rugăciunea este omorârea gândurilor voinței după viața trupului. Cel care se roagă este întru totul deopotrivă cu cel ce a murit lumii”.

Continuare …

Cu războirea patimilor se începe viaţa cea nouă, şi cu ea se sfârşeşte

Patimile sunt ale firii omeneşti căzute; sunt „omul vechi” din noi. Păcătoşi cum suntem şi nărăviţi cu păcatul, nu vedem patimile care zac în noi, ne par ponoase fireşti şi omeneşti. Ele sunt însă cu totul nefireşti, obişnuinţe rele altoite pe firea cea dintâi, nevrednice de „omul nou”, cel după chipul lui Hristos, la care suntem hără­ziţi să ajungem.

Continuare …

Una dintre pricinile cele mai dese ale tristeţii e dezamăgirea omului că n-are parte de cinstiri şi onoruri

O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire.

Continuare …

Puterea tămăduitoare a Sfintei Împărtăşanii

Trupul şi Sângele lui Hristos, răspândindu-se în trupul şi sufletul celui care le primeşte prin Sfânta Împărtăşanie şi amestecându-se cu ele, lucrează cu putere tămăduitoare în întreaga fiinţă a omului. Ele curăţă sufletul şi trupul de toată întinăciunea păcatului, îl vindecă pe om de bolile patimilor care s-au abătut peste el din pricina negrijii sale de a vieţui potrivit darurilor primite la Botez.

Continuare …

E primejdios să mori fără să ai măcar o clipă să te găteşti de moarte

Vedem adesea cum oamenii îi fericesc pe cei ce mor pe neaşteptate, pentru că scapă de agonia morţii. Sfinţii Părinţi însă spun că e primejdios să mori fără să ai măcar o clipă timp să te găteşti de moarte; a-ţi cunoaşte ceasul morţii este un dar al lui Dumnezeu, pentru care trebuie să ne rugăm, cerându-I să ne dea timp de gătire ca să stăm cum se cuvine înaintea Lui.

Continuare …

Cu nimic alta decât cu rugăciunea se biruie ispitele

Orice patimă se stârneşte, se arată şi creşte întotdeauna mai întâi prin gând. Lupta cu patimile porneşte, aşadar, de la lupta cu gândurile. Gândurile rele sunt ispite aduse de draci (unii Părinţi numesc de aceea gândurile „duhuri”), ca şoapte ce îndeamnă la păcat, şi-n urmă, la împătimire.

Continuare …

Inţelepciunea constă în a trăi prezentul şi în a ne încredinţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte viitorul

Detaşarea trebuie să se exercite faţă de prezent, dar şi faţă de viitor şi trecut. De aici, sfatul des dat de către avva Serghie, acela de „a trăi de pe o zi pe alta”. Pentru a stabili şi a întreţine această stare duhovnicească, el recomandă a deprinde obiceiul de a începe fiecare zi fără a privi în urmă şi fără a te gândi la ziua de mâine, ca şi cum aceasta ar fi pe deplin nouă, ca şi cum ea ar fi singura pe care o ai dinainte.

Continuare …

De unde începe tristețea

O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” şi dă ca leac al întristării dispreţuirea celor materiale.

Continuare …