Una dintre virtuţile de bază ale vieţii duhovniceşti este detaşarea. Sporirea în viaţa duhovnicească se manifestă mai puţin prin dobândiri strălucite, cât printr-o detaşare progresivă. Stareţul citează, privitor la aceasta, cuvântul părintelui Sofronie: „Îmbogăţirea noastră este o sărăcire”.
„În vremurile de pe urmă pe oameni îi va mântui dragostea, smerenia și bunătatea. Bunătatea deschide porțile raiului, smerenia ne duce înlăuntru, iar dragostea ni-L va arăta pe Dumnezeu.
Fii blând şi bun cu toţi, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toţi sunt în nevoi, bolnavi cu toţii. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deşi ne pare că le merge bine, de stai să cugeţi ce i-a fost hărăzit omului să fie, şi ce-a ajuns, nu poţi decât să plângi de mila lor, şi-a ta. Pe lângă asta, sunt necazurile vieţii; numai citeşte ziarul şi-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin şi suferinţă.
Referindu-se la porunca lui Hristos dată cu privire la iubirea de vrăjmaşi: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48), mulţi Părinţi văd în capacitatea de a iubi pe vrăjmaşi un semn al desăvârşirii duhovniceşti.
Iubirea de vrăjmaşi e într-adevăr un criteriu al împlinirii primei porunci, aceea ce a iubi pe Dumnezeu (Mt 22, 37-38), căci, după cuvintele Sfântului Ioan Teologul: „Dacă spune cineva că-L iubeşte pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. (…) Cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele său” (1 Ioan 4, 20-21). Sfântul Maxim se face în mod nemijlocit ecoul acestei ultime afirmaţii: „Cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte întru totul şi pe aproapele său”.
Text: „Am văzut un om care pentru cei ce cădeau în cuvânt sau în faptă şi stăruiau în cele rele până într-atât se întrista şi suspina, încât se părea că numai el cu adevărat trebuia să dea socoteală pentru toţi aceia şi să fie predat osândei. L-am văzut pe altul care voia cu atâta râvnă mântuirea fraţilor lui, încât de multe ori cu lacrimi fierbinţi se ruga din toată inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau să-i mântuiască pe aceia, sau sa fie osândit şi el împreună cu ei, nevrând să se mântuiască singur, din pricina unei dispoziţii prin care imita pe Dumnezeu, ca Moise; căci legat de ei duhovniceşte prin iubire în Duhul Sfânt, nu voia să intre nici măcar în Împărăţia cerurilor despărţit de ei.”
O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” şi dă ca leac al întristării dispreţuirea celor materiale.
Există descurajare, în general, și există o descurajare mai specifică, legată de viaţa duhovnicească.
O primă formă a acesteia ţine de păcate comise mai înainte, păcate de care suntem conștienți. Ca să ieşim din ele, trebuie, bineînţeles, să ne pocăim. Însă, în acelaşi timp, trebuie să nu rămânem fixați asupra lor.
În vremea călătoriei tale, sileşte-te să ai folos duhovnicesc din orice lucru, văzând ce-i bun în el, neamăgit de chipul înşelător al plăcerii.
Mânia este o a doua cauză a tristeţii, care fie că este o urmare directă a ei, fie că se manifestă ca ranchiună, în urma unei jigniri. Sfinţii Părinţi arată că pricina întristării omului nu stă în cei împotriva cărora ne-am mâniat, nici în cei care ne-au jignit şi cărora le purtăm ranchiună, ci în noi înşine.
Potrivit cuvintelor și sfaturilor Sfântului Apostol Pavel, adresate ucenicilor săi Tit și Timotei – și prin ei și nouă, tuturor urmașilor din generație în generație –, observăm că exigențele ce se cer slujitorilor bisericești se referă mai ales la patimile de care trebuie să se ferească și la virtuțile pe care se cuvine să le caute, acestea dobândind un accent mai deosebit când le punem pe seama clericilor.
Una dintre virtuţile de bază ale vieţii duhovniceşti este detaşarea. Sporirea în viaţa duhovnicească se manifestă mai puţin prin dobândiri strălucite, cât printr-o detaşare progresivă. Stareţul citează, privitor la aceasta, cuvântul părintelui Sofronie: „Îmbogăţirea noastră este o sărăcire”.
Crezându-se superior altora, căutând să-i întreacă, socotindu-se mai presus de toţi şi plasându-se în centrul tuturor evenimentelor; atribuindu-şi toate calităţile şi virtuţile sau socotind că măcar în ceea ce priveşte unele dintre ele este cu totul desăvârşit, cel mândru ajunge să se auto-îndumnezeiască; el face din sine un „mic dumnezeu”, luând astfel locul Adevăratului Dumnezeu, Cel Care este cu adevărat absolut, culmea şi centrul, principiul şi sfârşitul tuturor celor create; Cel care dă sens şi valoare fiecărui lucru; izvorul şi temeiul tuturor virtuţilor şi a tot binele şi pricinuitorul desăvârşirii.
O mare putere ni s-a dat ca să străbatem calea plină de osteneală fără poticnire, neprimejduiţi de deznădejde ori de moleşeală. Şi, călcând peste curse, să biruim duhurile nevăzute care ne războiesc. Şi să ajungem teferi la capătul doririi, adică la unirea cu Dumnezeu. E darul harului primit în Sfintele Taine – între care mari sunt Botezul şi Cuminecarea.
Noile media nu au desfiinţat relaţiile dintre oameni, dar, chiar înmulţindu‑le, le‑au sărăcit calitatea.
De vreme ce putem contacta pe cineva prin SMS sau mail, ce rost mai are să ne întâlnim cu el faţă către faţă? Şi comunicarea prin noile media este limpede că va fi mai săracă.
Noile media sunt în acelaşi timp rezultatul şi sursa unei restrângeri a vieţii comunitare.
De o anumită manieră, dezvoltarea telefoniei mobile este legată de o restrângere a vieţii comunitare. După cum observă un eseist contemporan, „avem nevoie de o mediere electronică pentru a comunica, ca să ne adaptăm la o lume care ne atomizează pe fiecare dintre noi şi ne fragmentează viaţa”.
Noile mijloace de comunicare sunt adesea, în mod paradoxal, mijloace de non‑comunicare sau de comunicare proastă, de‑a dreptul obstacole în calea comunicării.
Se poate constata de la bun început cum caracterul prin definiţie scurt al SMS‑urilor şi al mesajelor de pe Twitter sărăceşte conţinutul mesajelor, îl lipseşte de orice nuanţă şi de orice subtilitate, ca şi de cele mai elementare formule de politeţe de introducere şi de încheiere.
Iubirea faţă de cei simpli
Părintele Gavriil cel nebun pentru Hristos avea mare milă și dragoste pentru cei umili, neștiuţi, neajutoraţi, necăjiţi, puţini la minte, nesocotiţi, uitaţi și alungaţi de lume.
Egumena Teodora Makhviladze dă această mărturie:
„Încetul cu încetul, m-am încredinţat că vorbele și faptele părintelui oglindeau marea sa credinţă și iubire de aproapele. Întreaga viaţă și-a închinat-o împlinirii acestor două porunci: iubirea de Dumnezeu și de semeni. Nu stătea niciodată pe gânduri când era vorba să aline un suflet «amărât și umilit», de orice rang, neam și credinţă ar fi fost omul acela.”
Mitropolitul Isaia își amintește o întâmplare trăită de el în tinereţe, la Mănăstirea Samtavro, la o Vecernie:
„Printre măicuţele și poporenii care luau parte la slujbă, era și o femeie puţină la minte din Mţkheta, care tot vorbea despre oile pe care când le pierdea, când le găsea, și iar le pierdea, și iar le găsea, și tot așa, nu mai sfârșea să vorbească despre ele…