O mare putere ni s-a dat ca să străbatem calea plină de osteneală fără poticnire, neprimejduiţi de deznădejde ori de moleşeală. Şi, călcând peste curse, să biruim duhurile nevăzute care ne războiesc. Şi să ajungem teferi la capătul doririi, adică la unirea cu Dumnezeu. E darul harului primit în Sfintele Taine – între care mari sunt Botezul şi Cuminecarea.
Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că te rogi cu vorbe străine şi de neînţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.
Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, o mică rugăciune…
În vremea rugăciunii vin asupra noastră atâtea ispite, că ni se pare că avem mai multă pace şi linişte când nu ne rugăm! E o veche şi bine-ştiută viclenie a dracului, care ne-aduce gândul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, şi de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracu nu-i prea mintos, şi-i sărac în momeli!
Fii blând şi bun cu toţi, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toţi sunt în nevoi, bolnavi cu toţii. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deşi ne pare că le merge bine, de stai să cugeţi ce i-a fost hărăzit omului să fie, şi ce-a ajuns, nu poţi decât să plângi de mila lor, şi-a ta. Pe lângă asta, sunt necazurile vieţii; numai citeşte ziarul şi-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin şi suferinţă.
Una dintre virtuţile de bază ale vieţii duhovniceşti este detaşarea. Sporirea în viaţa duhovnicească se manifestă mai puţin prin dobândiri strălucite, cât printr-o detaşare progresivă. Stareţul citează, privitor la aceasta, cuvântul părintelui Sofronie: „Îmbogăţirea noastră este o sărăcire”.
„În vremurile de pe urmă pe oameni îi va mântui dragostea, smerenia și bunătatea. Bunătatea deschide porțile raiului, smerenia ne duce înlăuntru, iar dragostea ni-L va arăta pe Dumnezeu.
Referindu-se la porunca lui Hristos dată cu privire la iubirea de vrăjmaşi: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48), mulţi Părinţi văd în capacitatea de a iubi pe vrăjmaşi un semn al desăvârşirii duhovniceşti.
Iubirea de vrăjmaşi e într-adevăr un criteriu al împlinirii primei porunci, aceea ce a iubi pe Dumnezeu (Mt 22, 37-38), căci, după cuvintele Sfântului Ioan Teologul: „Dacă spune cineva că-L iubeşte pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. (…) Cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele său” (1 Ioan 4, 20-21). Sfântul Maxim se face în mod nemijlocit ecoul acestei ultime afirmaţii: „Cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte întru totul şi pe aproapele său”.
Text: „Am văzut un om care pentru cei ce cădeau în cuvânt sau în faptă şi stăruiau în cele rele până într-atât se întrista şi suspina, încât se părea că numai el cu adevărat trebuia să dea socoteală pentru toţi aceia şi să fie predat osândei. L-am văzut pe altul care voia cu atâta râvnă mântuirea fraţilor lui, încât de multe ori cu lacrimi fierbinţi se ruga din toată inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau să-i mântuiască pe aceia, sau sa fie osândit şi el împreună cu ei, nevrând să se mântuiască singur, din pricina unei dispoziţii prin care imita pe Dumnezeu, ca Moise; căci legat de ei duhovniceşte prin iubire în Duhul Sfânt, nu voia să intre nici măcar în Împărăţia cerurilor despărţit de ei.”
O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” şi dă ca leac al întristării dispreţuirea celor materiale.
Există descurajare, în general, și există o descurajare mai specifică, legată de viaţa duhovnicească.
O primă formă a acesteia ţine de păcate comise mai înainte, păcate de care suntem conștienți. Ca să ieşim din ele, trebuie, bineînţeles, să ne pocăim. Însă, în acelaşi timp, trebuie să nu rămânem fixați asupra lor.
În vremea călătoriei tale, sileşte-te să ai folos duhovnicesc din orice lucru, văzând ce-i bun în el, neamăgit de chipul înşelător al plăcerii.
Mânia este o a doua cauză a tristeţii, care fie că este o urmare directă a ei, fie că se manifestă ca ranchiună, în urma unei jigniri. Sfinţii Părinţi arată că pricina întristării omului nu stă în cei împotriva cărora ne-am mâniat, nici în cei care ne-au jignit şi cărora le purtăm ranchiună, ci în noi înşine.
Potrivit cuvintelor și sfaturilor Sfântului Apostol Pavel, adresate ucenicilor săi Tit și Timotei – și prin ei și nouă, tuturor urmașilor din generație în generație –, observăm că exigențele ce se cer slujitorilor bisericești se referă mai ales la patimile de care trebuie să se ferească și la virtuțile pe care se cuvine să le caute, acestea dobândind un accent mai deosebit când le punem pe seama clericilor.
Una dintre virtuţile de bază ale vieţii duhovniceşti este detaşarea. Sporirea în viaţa duhovnicească se manifestă mai puţin prin dobândiri strălucite, cât printr-o detaşare progresivă. Stareţul citează, privitor la aceasta, cuvântul părintelui Sofronie: „Îmbogăţirea noastră este o sărăcire”.
Crezându-se superior altora, căutând să-i întreacă, socotindu-se mai presus de toţi şi plasându-se în centrul tuturor evenimentelor; atribuindu-şi toate calităţile şi virtuţile sau socotind că măcar în ceea ce priveşte unele dintre ele este cu totul desăvârşit, cel mândru ajunge să se auto-îndumnezeiască; el face din sine un „mic dumnezeu”, luând astfel locul Adevăratului Dumnezeu, Cel Care este cu adevărat absolut, culmea şi centrul, principiul şi sfârşitul tuturor celor create; Cel care dă sens şi valoare fiecărui lucru; izvorul şi temeiul tuturor virtuţilor şi a tot binele şi pricinuitorul desăvârşirii.