Pentru evitarea suferinţei, care te împovărează, trebuie şi e necesar să te rogi pentru acea persoană din pricina căreia suferi. Şi să te rogi astfel: „Mântuieşte-o Doamne şi miluieşte-o pe (numele), şi pentru rugăciunile ei ajută-mi mie păcătoasei”.
Pentru evitarea suferinţei care te împovărează, trebuie şi e necesar să te rogi pentru acea persoană din pricina căreia suferi. Şi să te rogi astfel: „Mântuieşte-o Doamne şi miluieşte-o pe (numele), şi pentru rugăciunile ei ajută-mi mie păcătoasei”.
Nădăjduiți în Domnul și cu tăria puterii Lui, amintindu-vă cuvintele Psalmistului: Domnul dă tărie poporului Său, Domnul binecuvântează poporul Său cu pace. Și iară-și: pace multă peste cei ce iubesc legea Ta și nu se lasă ispitiți.
Marea greşeală din partea noastră este că nu vrem să ne supunem voii Atotbunului Dumnezeu care ne arată după împrejurări drumul folositor pentru suflet.
Toţi căutăm un drum liniştit, care există numai în visele noastre, iar nu în realitate pe pământ. Nu tuturor, ci doar câtorva le e dat să se liniştească atunci când se cântă: Cu sfinţii odihneşte.
Ce să facă, atunci, cei pe care îi tulbură şi îi nelinişteşte oarecum fără voia lor neiubirea şi răutatea, invidia şi ura sau îi tulbură necredinţa?
În primul rând trebuie să atragem atenţia asupra cauzelor acestor patimi, împotriva cărora va trebui să folosim un leac pe măsură. Cauza necredinţei este iubirea slavei pământeşti, precum mărturiseşte însuşi Domnul în Sfânta Evanghelie: Cum puteţi voi să credeţi, slavă unul de la altul luând, şi pre slava cea de la Singur Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5:44).
Imi scrii că între tine şi N. s-a iscat o neînţelegere. Ţie ţi se pare că ea s-a schimbat mult şi nu mai e ca înainte, iar ei i se pare că tu ţi-ai schimbat atitudinea. Mai departe spui că, fie numai şi rareori, dar te găseşte câte-o indignare puternică şi iritare. Aceasta este o ispită pentru voi două de la vrăjmaşul, care nu rabdă când se sălăşluieşte pacea şi dragostea reciprocă, mai ales acolo unde oamenii se îngrijesc în special de nevoinţa rugăciunii.
„A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţii să fii respectuos. Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări – iubirea de sine.“
„Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre.“
Invidia, răutatea şi ura vin din mândrie şi din lipsa de dragoste pentru aproapele. Tămăduirea acestor patimi stă mai întâi în recunoaşterea neputinţei proprii, cu smerenie şi sinceritate, înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnic.
Ce să facă, atunci, cei pe care îi tulbură şi îi nelinişteşte oarecum fără voia lor neiubirea şi răutatea, invidia şi ura sau îi tulbură necredinţa?
Îmi scrii despre o întâmplare care v-a lăsat o impresie neplăcută. Ce e de făcut? Oamenii din vechime au hotărât că nu poţi trăi fără pilde, şi au adăugat că precum şi oala cu oala se ciocnesc, cu atât mai mult oamenii care vieţuiesc împreună, nu pot să o facă fără să a se ivi conflicte.
Şi aceasta se întâmplă îndeosebi din cauza divergenţelor de opinii referitoare la diferite lucruri: unul gândeşte pe parcursul lucrurilor într-un fel, iar altul altfel, unul este convins de dreptatea sa, care i se pare bine fundamentată şi de neclintit, iar celălalt se încrede în cugetările sale.
Să înţelegem că, după cum spune Ava Dorotei, unii au părţi bune ascunse care înaintea lui Dumnezeu sunt mai de preţ decât întreaga noastră viaţă. Omul poate vedea doar ce se vede, pe când Domnul priveşte înseşi adâncurile inimii. Cuviosul Macarie Egipteanul, văzând un om care păcătuia, şi-a zis: „Cu toate că a păcătuit, va putea să se pocăiască, dar dacă tu vei păcătui, nu vei putea să te pocăieşti”- şi printr-o asemenea cugetare s-a pus pe sine mai prejos decât cel ce păcătuia. Iată cum se pricepeau Sfinţii Părinţi din vechime să se smerească şi să se înfrâneze de la judecare şi osândire.
În neputinţele mele, printre picături, ca de obicei, nădăjduiesc să vă răspund la scrisoarea dumneavoastră. Mă rugaţi să fac rugăciuni pentru mama dumneavoastră suferindă şi pentru fiul ei bolnav, care este principalul sprijin al familiei şi împreună cu aceasta să îi alin în necazul lor. Deşi sunt nevrednic şi păcătos, totuşi nu pot să refuz să fac acestea pentru că porunca Apostolului spune: „vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi” (Iacov 5, 16).
Ispita e un lucru bun şi foarte folositor. Pe cei care se află în ispită, apostolul îi laudă zicînd: Fiind în ispită, cel ce rătăceşte se pierde, iar cel ce suferă se întăreşte. În concluzie, adaugă: de ei nu e vrednică toată lumea.
Dacă ei nu au fugit de ispite în necazuri, pentru folosul lor sufletesc, atunci noi, neputincioşii, nicidecum nu trebuie să renunţăm şi să fugim de ispitele folositoare pentru suflet.
Pentru liniştirea sufletelor voastre, găsesc de cuviinţa să vă amintesc cuvintele evanghelice ale Domnului însuşi: „Dacă cineva te va lovi peste obrazul stâng, întoarce-l şi pe cel drept”. Adică, atunci când suntem mustraţi şi învinuiţi de cele pentru care nu suntem vinovaţi, trebuie să ne îndreptăm gândurile noastre spre acele situații în care am fost vinovaţi înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Şi pentru a primi iertarea greşelilor noastre trebuie să iertăm nedreptăţile şi supărările făcute nouă de către cei din jurul nostru, ţinând minte cuvintele Domnului Care spune:
Unii – spunea stareţul – s-au lepădat de credinţa în Dumnezeu pentru a-i imita pe alţii sau dintr-o ruşine falsă. Şi iată o întâmplare: un oarecare nu credea în Dumnezeu. Dar în timpul războiului din Caucaz la care a luat parte, când în jurul lui zburau gloanţe, îşi îmbrăţişa calul şi spunea tot timpul: «Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!».
Îmi scrii despre o întâmplare care v-a lăsat o impresie neplăcută. Ce e de făcut? Oamenii din vechime au hotărât că nu poţi trăi fără pilde şi au adăugat că precum oală cu oală se ciocnesc, cu atât mai mult oamenii care vieţuiesc împreună, nu pot să o facă fără a se ivi conflicte.
Şi aceasta se întâmplă îndeosebi din cauza divergenţelor de opinii referitoare la diferite lucruri: unul gândeşte pe parcursul lucrurilor într-un fel, iar altul altfel, unul este convins de dreptatea sa, care i se pare bine fundamentată şi de neclintit, iar celălalt se încrede în cugetările sale.
Un fumător înrăit din St. Petersburg, Alexie Ștefanovici Maiorov, a început într-o vreme să simtă consecințele vătămătoare ale fumatului asupra sănătății sale. Nenumăratele sfaturi și îndemnuri ale prietenilor lui s-au dovedit deșarte. În cele din urmă, în anul 1888, Alexie Ștefanovici a alergat la ajutorul starețului Ambrozie și, printr-o scrisoare, i-a cerut să-i arate modul în care ar putea lupta împotriva patimii sale.
În scrisoarea sa din data de 12 Octombrie 1888, Starețul Ambrozie i-a răspuns lui Alexie Maiorov următoarele:
Nimeni nu te învinuieşte de nimic, doar tu însăţi încetează să-i învinuieşti pe alţii şi linişteşte-te. Nu are nici un rost să-i învinuieşti pe alţii; dacă ai dreptate desăvârşită, atunci fii liniştit/ă.
Conştiinţa curată îşi este ei însăşi liniştire; de ce să căutăm la alţii dreptate sau vină? Fiecare din faptele personale fie se va proslăvi, fie se va ruşina.
Sf. Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină, Editura Platytera, p. 159