– Nimic nu vatămă pe monahi și nu bucură pe draci mai tare ca ascunderea gândurilor de către Părinții cei duhovnicești.
Le-a vorbit apoi și despre înfrânare. Spunându-le el acestea, mi-am venit în sine-mi și gândindu-mă că Dumnezeu a descoperit bătrânului greșelile mele, m-am umilit și am început a plânge. Am scos apoi din sân posmagul, pe care-l furam după obiceiul meu cel rău și aruncându-mă la pământ am cerut iertare pentru cele trecute și rugăciune de întărire pentru cele ce vor veni. Atunci a zis bătrânul:
– O, fiule, te-a izbăvit, chiar tăcând eu, mărturisirea ta. Spunând greșeala ta, ai junghiat pe dracul, care te rănea prin tăcere. Până acum l-ai făcut să te stăpânească, fiindcă nu i-ai grăit împotrivă și nu l-ai scos la arătare. De acum nu va mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din inima ta la arătare.
Și nu isprăvi bătrânul vorba și iată lucrarea diavolească se arătă ca o pară de foc, ieșind afară din sânul meu, iar chilia se umplu de putoare, cât socoteau frații aceia că s-a aprins pucioasă multă. Deci a zis atunci bătrânul:
– Iată, prin semnul ce s-a făcut, Domnul a dat adeverire cuvintelor mele și slobozirii tale.
Așa a ieșit de la mine, prin mărturisire, patima lăcomiei pântecelui și lucrarea diavolească, încât nici în minte nu-mi mai venea acest fel de poftă.