Când a binevoit Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu să înceteze pâraiele de sânge, care se vărsau din trupurile apostolilor, ale martirilor şi ale mărturisitorilor Săi şi să dea deplină libertate Bisericii Sale, răscumpărată cu Sfântul şi Preascumpul Sânge al Fiului Său, atunci şi-a ales pentru acest scop, dintre toţi împăraţii lumii, pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi pe mama sa, Elena.
După mărturia Sfântului Petru Damaschin, frica de Dumnezeu este îndoită și anume:
„Este o frică de Dumnezeu care se zice și începătoare și una desăvârșită care se naște din cea începătoare. Semnul fricii dintâi (adică a celei începătoare și de rob) stă în a urî păcatul și a ne mânia pe el; iar al fricii desăvârșite stă în a iubi virtutea și a ne teme de abatere, fiindcă nimeni nu este neschimbător.”
– Ce învăţături şi sfaturi duhovniceşti daţi credincioşilor pentru a-i întări în cele trei virtuţi teologice – credinţa, nădejdea şi dragostea – care stau la temelia mântuirii noastre?
– Eu sunt om simplu şi necărturar şi nu mă pricep a da învăţături aparte la cele trei virtuţi teologice. Acestea le las pe seama teologilor care le pot înţelege şi tâlcui celor ce-i ascultă. Aici trebuie să cunoşti o teologie a celor mai mulţi şi necărturari, care încă nu ştiu Crezul şi Tatăl nostru, ba nici rugăciunile începătoare. După a mea slabă putere şi pricepere, în cele spre folosul mântuirii, eu, mai întâi, le aduc aminte credincioşilor de frica lui Dumnezeu care învaţă pe om să se abată de la rău (Pilde 1, 7; 9, 10).
Datoria luptătorului lui Hristos este de a se încălța „întru gătirea Evangheliei păcii” (Efeseni 6, 15). Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul, arătând că această încălțăminte duhovnicească este smerenia, spune că în loc de încălțăminte să-ți câștigi smerita cugetare, căci precum încălțămintea se calcă de toți, tot așa și cel ce are smerita cugetare se sârguiește să fie călcat în picioare de toți…
Deoarece inima noastră este centrul al tuturor celor bune şi al tuturor relelor, ne trebuie negreşit mare grijă şi osteneală să o păzim, după porunca Sfintei Scripturi, care spune: Cu toată paza păzeşte-ţi inima, că dintr-aceasta sunt ieşirile vieţii (Proverbe 4, 23).
Rugăciunea cu lacrimi a săracului sau a văduvei, făcută din inimă, poate fi considerată rugăciune puternică, ca şi Rugăciunea lui Iisus?
Atât rugăciunea săracului şi a văduvei, cât şi a monahului, dacă se face cu umilinţă, cu lacrimi şi cu statornicie, este puternică şi roditoare de pocăinţă adevărată. Plânsul „este bold de aur al sufletului“, spune Sfântul Ioan Scărarul (Cuvântul 7), şi „cela ce se roagă cu lacrimi de căinţă pentru păcatele sale şi cu durere în inimă că a întristat pe Dumnezeu, unul ca acela se curăţeşte de toată întinăciunea cea simţită şi cea gândită, prin această rugăciune, de va fi statornică“ (Scară, Cuvântul 7).
Noi ştim că la rugăciune trebuie şi trupul nostru, în toate mădularele sale, să ia parte. Între acestea, mâinile au un rol important în exprimarea rugăciunii. Trebuinţa de a lua parte şi trupul la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul apostolului: „Preamăriţi-L pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, ca unele ce sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 20).
Despre vama imaginației zicea Părintele Cleopa: „Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ți închipui nimic când te rogi. Că imaginațiile sunt de trei feluri: rele, bune și sfinte. Să nu primești nici un fel de imaginație. Că dacă te oprești la imaginație, nu poți intra cu mintea în inimă, în vremea rugăciunii.
Astăzi, când Sfînta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut, m-am gândit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Dacă veţi asculta cu luare aminte, veţi înţelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu şi cele ale sfinţilor.
Bine a zis Sfântul Isihie Sinaitul: „Precum apa stinge focul, aşa uitarea stinge lucrarea cea bună din minte”. Dumnezeu ne face pururea bine, iar noi uităm. El ne-a dat viaţă, minte, sănătate, ochi, lumină, căldură, apă, ploi la vreme, hrană, poame de tot felul de dulceţi, livezi, vite, păsări. Tot ce avem este de la El, cum zice apostolul: Toate de la El şi prin El şi întru El sunt. Şi iarăşi: Ce ai, omule, de n-ai luat? Ce ai, omule?
“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29)
Hristos a înviat !
Iubiţi credincioşi,
În prima zi a Sfintelor Paşti, seara, ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos înviat ucenicilor Săi, ascunşi de frica iudeilor, într-o cameră încuiată din Ierusalim şi le-a spus: Pace vouă!
Într-o zi a venit la Părintele Cleopa un credincios, plângându-se că i s-a furat calul. Părintele i-a spus să fie liniştit, căci la întoarcerea din călătorie îl va găsi în curte. Cum a ajuns acasă, omul şi-a găsit calul în ogradă şi a dat slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.
Deşi Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, totuşi, El îngăduie, spre folosul mântuirii noastre, să fim ispitiţi pentru felurite pricini, şi anume:
– Pentru ca să încerce credinţa noastră (I Petru 1, 7);
– Pentru a încerca nădejdea noastră (IV Regi 18, 5, 20-30; Daniel 3, 28-30);
– Pentru ca să încerce dragostea noastră faţă de El (Deuteronom 13, 3);
– Pentru încercarea supunerii noastre faţă de El (Deuteronom 8, 2-3);
Sfântul Grigorie Palama spune că plânsul este de două feluri: plânsul minţii, adică întristarea din inimă pentru păcatele noastre, fără lacrimi în ochi, aşa cum avea fiul cel risipitor, care zicea: „Câţi argaţi ai Tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame…” (Luca 15, 17); şi plânsul cu lacrimi, al doilea fel de plâns, mult mai înalt, care izvorăşte din întristarea minţii şi a inimii pentru păcatele noastre. Toţi dumnezeiştii părinţi spun la fel: că lacrimile la rugăciune sunt un dar al lui Dumnezeu, că foarte greu se câştigă şi foarte uşor se pierd.
Iubiţi credincioşi,
Pilda din Sfânta Evanghelie de azi, pe lângă alte învăţături tainice ce le ascunde în ea, ne aduce aminte şi de haina de nuntă, cu care ne-am îmbrăcat la sfântul şi dumnezeiescul Botez. De această haină ni se va cere răspuns în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu de la sfârşitul veacurilor.
Trebuie să înţelegem că această haină este Însuşi Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, după mărturia marelui Apostol Pavel care zice: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Galateni 3, 27).
Învăţaţi-vă cea mai puternică rugăciune, după rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, care este rugăciunea inimii, adică să zici mereu în minte şi în inimă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
Sau poţi să zici şi aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
“În ziua aceea, când va judeca Dumnezeu inimile, nu va căuta la mitre arhiereşti, nici la coroane împărăteşti, nici la dregătorii înalte. Va căuta la inimile noastre. Cel mai umil ţăran, cel mai necăjit om, cel care stă la vreo stână şi se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, sau este la închisoare şi se roagă, sau este undeva străin, sau bolnav în pat, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu, sau o văduvă săracă căreia nu-i deschide nimeni uşa şi zace cu copiii ei în necaz şi în scârbe, dar se roagă lui Dumnezeu, toţi aceştia vor fi în ziua judecăţii mai mari decât împăratul lumii de astăzi şi de mâine şi de alaltăieri. Căci Dumnezeu nu va căuta la faţă, cum i-a spus lui Samuil, când a ales pe David.