“Nimeni în lumea aceasta nu trebuie dispreţuit, fie că este tâlhar sau actor, că lucrează pământul, că este negustor sau că este strict legat de lanţurile căsătoriei. Nu atât profesia noastră în viaţă, aparenţa exterioară sau îmbrăcămintea sunt plăcute lui Dumnezeu, cât sinceritatea, rugăciunea minţii noastre şi cinstea faptelor noastre”. Dar să nu uităm că toţi cei trei mireni sunt îndemnaţi să se călugărească. Aşadar, “profesia noastră în viaţă” nu este lipsită de importanță! Oricât de mare ar fi virtutea la care au ajuns cei trei mireni – după cum arată povestirea lui Pafnutie – ei vor creşte în sfinţenie dacă devin călugări. Din acest punct de vedere, naraţiunea lui Pafnutie este cu certitudine mai puţin generoasă decât cea a lui Teodosie. În inima lui, Euharist era deja monah, însă el nu a fost sfătuit să-şi realizeze această vocaţie. La fel, deschiderea cu care cei trei mireni acceptă îndemnul lui Pafnutie sugerează că ei erau călugări în inimile lor, fără să-şi dea seama de aceasta. Pafnutie nu a rămas satisfăcut de această vocaţie ascunsă şi a insistat ca ea să fie exprimată vizibil şi faptic.
Al doilea text din cele trei în care este menţionat numele monahului se referă la Sf. Macarie Egipteanul şi la două femei. Pilda aceasta ne ajută să conştientizăm de câtă atenţie este nevoie atunci când încercam să tragem concluzii doctrinare sau morale din asemenea scrieri. În cea mai renumită versiune latină, lui Macarie i se spune că încă nu ajunsese la înălţimea duhovnicească a două femei dintr-un anume oraş. Luându-şi toiagul, el se grăbeşte să le găsească. Însă ele mărturisesc că nu există nimic remarcabil în felul lor de viaţă: erau căsătorite şi trăiau cu bărbaţii lor. La insistenţele lui Macarie, ele îi spun că erau “străine una de alta”, nefiind rude după trup, însă erau căsătorite cu doi fraţi; “amândouă”, spuneau ele, “am trăit în aceeaşi casă în ultimii cincisprezece ani şi nu ştiu să ne fi certat vreodată una cu alta şi nici una din noi nu a spus vreun cuvânt de ocară către cealaltă; am trăit tot acest timp în pace şi înţelegere”. Amândouă doreau să se călugărească, dar soţii lor nu erau de acord. “Şi cum nu am putut împlini acest gând, am făcut un legământ cu Dumnezeu că până la moarte nici o vorbă lumească nu va ieşi din gurile noastre”. Minunându-se de acestea, Macarie exclamă: “Cu adevărat, nu este deosebire între feciorie şi căsătorie, nici între călugărie şi lume, căci Dumnezeu dăruieşte Duhul Sfânt tuturor după nevoirea fiecăruia”.
Călugărul şi mireanul cununat, câteva comparaţii după izvoare monastice timpurii, de P.S. Kallistos WARE